vedere-pietrele-boghii

Petele albe de pe trotuar

Mă pierd în gânduri și-n idei. Des. Când merg pe stradă, când tricotez, când ascult muzica potrivită. Plecasem de la șezătoarea din cetate, eram undeva în jurul parcului 1 decembrie. Și cum mergeam agale spre stația de tramvai din centru, într-o seară de miercuri, pierdută-n gânduri despre te miri ce, observ un șablon pe jos. O mulțime de pete albe, de diverse dimensiuni și grosimi. Pac, am călcat o pată albă. Pac, încă una. E distractiv, acum când mă gândesc la asta. Dar în seara aceea mă frustra senzația pentru că pe măsură ce le călcam, tot încercam să-mi dau seama ce sunt. Și le călcam cu scopul de a simți, cumva, prin talpa cizmei, consistența. Cam ca atunci când calci pe o piesă de lego, doar că punctele astea albe sunt una cu asfaltul.

Dar ce-or fi, că par așa de interesante?! Aranjate-n grupuri și grupulețe, în funcție cum a fost asfaltat trotuarul. Lângă un ghioșc unde se vinde mâncare par să se fi aglomerat cele mai multe, în toate formele și culorile. Am văzut chiar și puncte roz! Ha, ce ciudat arată rozul pe asfaltul gri închis.

Să fie mostre că există o altă civilizație care se ascunde printre noi, niște oameni mici, drăguți și buni? Niște ființe care, atunci când sunt în public, arată și se comportă ca noi, oamenii, dar care abia așteaptă să ajungă acasă, să se ascundă după draperii grele și să scape de masca de om? Să fie ei înșiși?

Am urmat punctele albe de pe trotuar până s-au risipit, undeva spre strada Independenței. Apoi le-am regăsit, tot în grupuri și grupulețe la intrarea în pasajul Vulturul Negru. Aha! Deci omuleții aceia stau undeva lângă chioșcul de mâncare de lângă parcul 1 Decembrie și-n fața intrării  din pasaj. Dar dacă sunt deghizați ca oameni, cum îi voi putea recunoaște vreodată?

Și-apoi s-a întâmplat minunea! Am văzut omulețul. Doar că nu era nici mic, nici drăguț și nici bun. Avea o coadă d-aia prinsă în vârful capului, niște blugi rupți pe lungimea coapsei și un cardigan lung, cât un pardesiu. Vorbea la telefon, grăbit și agitat. De-odată-l văd că scuipă pe jos și pleacă mai departe, urlând-i cuiva la telefon. Complicate-s uneori iubirile tinereții …

Lumea mea s-a ruinat.

Vreau să cred că printre noi se ascunde o altă civilizație, dar una care a învățat că guma de mestecat se aruncă la tomberon, nu pe trotuar!

pink elephant

De ce-i validezi complexele?!

Acum câțiva ani a trecut printr-o perioadă grea. Își pierduse afacerea, divorțase, se simțea singur și izolat, vorba lui „m-am simțit ca prostul satului, care nu-i în stare să țină o nevastă ori un butic sătesc”. Și, pentru a scăpa de starea de nesiguranță, se refugiase-n rețele de socializare. Se apucase de sală, apăreau tot mai des mesaje și poze cu el la sala de sport, ba chiar și selfiurile începuseră să-i fie tot mai ușor de făcut. Îi lipseau citatele motivaționale, alea cu peisaje „fotoșopate” peste care cineva a aruncat niște texte trunchiate prin care sugerezi că ești o ființă superioară folosind expresii prin care te victimizezi, dar omul ăsta nu căzuse chiar atât de rău în rahatul validării vanității.

Numărul de prieteni de pe FB creștea, like-urile curgeau gârlă. Doar că omul se simțea tot singur. N-o zic eu, o zice el, acum când a analizat situația după ce-a trecut peste.

Și-ntr-o zi, văzând aprecierea mea la poza unei cunoștințe comune, mă întreabă: „Bă, te știam femeie pragmatică, de ce-i validezi complexele? Tu nu vezi că fata asta e nesigură pe ea și că n-o ajuți cu un like?”. Și-atunci n-am știut cum să-i răspund decât cu „dar poate o ajută să vadă că nu e singură, că frumusețea-i apreciată?!”. Intenția mea era sinceră, îmi plac oamenii frumoși și zâmbitori. But I was wrong! Pentru că intențiile nu sunt la fel interpretate pe rețelele de socializare, de fapt, când cuvintele lipsesc, e ușor să interpretezi niște iconițe în felul care ți-e mai favorabil.

Omule, mai ții minte când m-ai certat pt likeul ăla? Yes, dude, you were right! Nu știu de ce continuăm să validăm complexele, chiar nu știu. Poate pt că ne-am obișnuit atât de mult cu fluxul social media, încât unii oameni nu concep o prietenie/relație fără a o valida pe rețelele de socializare? Drept e că, pe vremea când Twitter era mai popular (mai ții minte?! zici c-ar fi trecut un secol de atunci), nu-mi amintesc să fi existat vreo nevoie de validare a prieteniei.

Să știi că de când m-ai certat, mi-am filtrat atât de mult fluxul de pe FB, încât aproape doar mesaje cu și despre tricotat și fire colorate mai văd. Și pisici, desigur. Nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar e mai liniște. Și mai puțină dramă. Mă rog, mai multă dramă pisicească, mai puțină dramă umană. You know what I mean 🙂

Între timp, omul a trecut cu brio peste perioada grea, n-a renunțat la social media, dar nici nu-și validează prieteniile, vanitatea și relațiile prin intermediul FB. Poate ne-om vedea cândva la cafeaua aia de care tot vorbim de atâția ani :))

 

(merci!)

pink elephant

don't feed the dictator

Leadershipul vieții.

Într-o perioadă erau foarte populare (probabil că încă mai sunt, dar am ascuns toate reclamele care nu mă interesează și-am setat să nu mai fie afișate) cursurile de leadership. N-am fost vreodată curioasă ce presupune un asemenea curs, așa că nu știu să-ți spun ce se învață acolo, dar presupun că se discută inclusiv despre asumarea responsabilității? Despre diplomație? Despre maniere în afaceri?

E bizar că-n vremuri cu atât de multe cursuri de leadership și atât de multe cărți despre subiectul acesta suntem conduși (nu mă refer doar la români) taman de cei mai iresponsabili oameni, lipsiți de diplomație și tact, de maniere.

Dragnea, Trump sunt doar două exemple.

2017 în câteva poze

De obicei la început de an îmi curăț telefonul de imagini. Nu înțeleg abilitatea galeriei foto a telefonului de a se înmulți pe nesimțite. De s-ar transmite abilitatea asta și contului bancar, zău că n-aș mai face curățenie în galerie.

2017 a fost un an ciudat, per total mai bun decât 2016, dar tot ciudat. Am învățat multe, am râs mult și-am plâns, am dansat și-am socializat cu oameni diverși, oameni cu alte valori față de mine. Și-am învățat că pot trăi excelent fără aplicația de FB, fără nevoia de a vorbi non stop la telefon, că sunt fericită cu ceea ce am, nu sunt frustrată pe ceea ce nu am obținut. Și mai presus de toate sunt tare mulțumită de ceea ce am reușit să fac cu mâinile mele în ceea ce privește pasiunea pt tricotat și croșetat – mi-am tricotat prima rochie!!!

În top 10 experiențe de neuitat pentru 2017 se regăsește prima întâlnire cu marea. În UK, la Aberystwyth. Pe același loc a fost nunta soră-mii. A fost singura nuntă la care chiar m-am distrat și m-am simțit bine, în ciuda nenumăratelor întrebări stupide de tipul “și la tine când venim?!”.

Apoi excursia la Berlin, la festivalul de fire de tricotat, unde-am învățat despre mine că pot socializa foarte ușor cu străini în jurul unei pasiuni comune. M-am așezat pe o bancă, în curtea interioară a clădirii și în 5 minute mi s-au alăturat alte 4 doamne. Pentru o ființă stupid de timidă cum pot fi de multe ori, am fost fascinată de cât de ușor mi-a fost să intru în vorbă cu străinii. Și totul a pornit de la un salut : “oh, hello!”

În 2017 am văzut și-am țopăit la câteva concerte excelente: Depeche Mode la Cluj, Sting la Budapesta, JazzyBit la Filarmonică, jazz într-un mic club din Budapesta. Și GoGoPenguins la Smida, în Beliș. Sper ca în 2018 să fie reluată seria de concerte de jazz la Posticum.

Șezătoarea din Cetatea Oradea a rămas refugiul meu săptămânal în ceea ce privește tricotatul. Doare de fiecare dată când oamenii mă tratează ca pe un prost doar pentru că tricotez, dar îmi trece rapid când mă pierd în proiect și-n cărțile pe care le ascult.

Și dacă am ajuns la cărți, în 2017 mi-a plăcut nespus de mult seria Mr Mercedes a lui Stephen King, mi-a plăcut și Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King. Cu “Cel care cheamă câinii” de Lucian Dan Teodorovici am petrecut un weekend excelent la munte, în cort. Anne Applebaum și “Cortina de Fier” m-au ajutat să înțeleg mai bine cum se repetă istoria sovietică în Europa de Est, iar cu Paul Kalanithi am plâns ca un prunc în timp ce citeam “When Breath Becomes Air”.

Spuneam că 2017 a fost un an ciudat pentru că în ciuda experiențelor memorabile, organismul mi-a demonstrat că nu-s eu cea care deține controlul.

Cred că provocarea lui 2018 va fi să reușesc să gestionez toate cărțile pe care mi le-am propus spre lecturare și proiectele pe care aș vrea să le fac. Și probabil cea mai la îndemână soluție va fi să-mi stabilesc obiective mici, de tipul “citesc doar 12 cărți anul acesta, lucrez doar 12 proiecte mari”. Pentru a evita senzația de copleșire. În definitiv, cine știe ce surprize pregătește 2018.

Knitting in Budapest Trabant in Berlin Prin Berlin Berlin Berlin Dom Berlin Apus in Berlin Fântâna pe strada in Berlin Stâlp Budapesta Pod Budapesta La plimbare prin Budapesta Pozând baloane de sapun Tricotand la Smida Echilibru la Belis Prima dată când am văzut marea Wales Peisaj din Wales Restaurant de Michelin Pietre de la mare Marea în Aberyswyth Marea în Wales Apus pe malul marii Mesaj stradal Size 37 vs 47 Prima rochie tricotata Canicula din 2017 Suncuius Șezătoare la cetate Pui de pisica salvati La munte Valea boiului Fluturas

Little drama queen

Astă seară, în drum spre casă am găsit mâța veșnic gravidă a cartierului, flămândă și dornică de atenție. S-a ținut după noi până-n față blocului, oprindu-se în fața treptelor să maseze betonul, gudurându-se și torcând ca o Dacia 1310 cu bujii noi.

I-am adus toate cronțănelele din bolul răsfățatei din garsonieră. Cât timp vagaboanda înfuleca pe nerăsuflate, am reușit s-o mângâi fără a mă alege cu vreo zgârietură. Much wow, much success! :)))

Nici n-am intrat bine în casă, că bestia păroasă de 8 kg a început scandalul. Și, spre deosebire de un om, pisica de companie nu poate fi ignorată. Ar fi interesant de-aș punea să-i dau unfollow când devine enervantă sau să pun pe “mute” miorlăitul după atenție.

TheMitsi e “drama queen” din viața noastră. Din fericire pentru toate părțile implicate, bestia păroasă redevine pisică educată de îndată ce bolul ei e plin, litiera e curată și poaerate dormi lângă noi.

După ce-am văzut ultimul sezon din Black Mirror mă gândeam că e foarte bine că pisicile nu pot vorbi și nu au acces la internet, la FB. Nici nu vreau să-mi imaginez ce statusuri și câte citate motivaționale puerile ar urca pe rețelele de socializare, doar pt a cerși atenție și mâncare:

“Miau, miau, bolul meu e pe jumătate gol, voi muri de foame în următoarele 2 minute, bagă-mă-n seamă omule!”

“Miau, miau, sunt o pisică perfectă, cine nu mă place, să mă pupe sub coadă, uite-aici *insert poză cu lăbuțele din spate, ridicate în aer*”

“Miau, fără somn viața e pustiu!”

“Miau, lenea-i cel mai bun prieten al pisicii!”

Și așa mai departe …

E final de an, textul acesta stupid e felul meu de a trece peste un 2017 extrem de ciudat. Cu momente excelente, bune, proaste și execrabile.

Habar n-am dacă 2018 va fi mai bun sau mai rău, nici nu-mi place să stabilesc rezoluții de care să uit la început de februarie. Sper doar ca în 2018 să învăț mai multe despre domeniul în care lucrez, să citesc mai mult (Sapiens și Homo Deus urmează după Inocenții) și să învăț cel puțin 5 tehnici noi de tricotat.

Ce știu cu siguranță, însă, e că vaca mea păroasă, The Mitsi, va fi drama queen și-n 2018, c-așa-s mâțele răsfățate :)))

P.S: am făcut poza asta după 10 minute de băunat constant și enervant din cauză că bolul era gol.

cer-albastru-vladeasa

Pauză de citit

În zilele când nimic pare să nu meargă așa cum trebuie, uneori prinde incredibil de bine o pauză de 15-20 de minute pentru a citi. Recomand 2 articole în engleză, pentru când vrei să te deconectezi complet de muncă:

  1. Un articol despre obsesia tinerilor din China pentru frumusețe și selfie. Și mi-a plăcut în mod deosebit ideea asta:

„People born in the nineteen-seventies, one star explained, still bear traces of the collectivist mind-set of the days before Communism was tempered by market reforms. “They only know what it’s like to please the group, and don’t really have a sense of self,” he said. The one-child policy meant that people born in the eighties are a bit more self-centered, and subsequent generations are even more so. Today’s teen-agers, he said, “want to stand out and be individuals—to be like everyone else is just uncool.”

2. Un text despre cum o relație a început din plictis și a murit din jenă. Despre o tânără de 20 de ani și-un bărbat de 34 de ani. Cat person se numește și, truth be told, n-are vreo legătură cu mâțele.

 

blue-colorful-knit-scarf

Fericirea prin selfie

E-n natura umană să-ți dorești să fii apreciat, să te simți bine în pielea ta știind că sunt oameni care-ți admiră chipul, trupul. E perfect normal să arăți bine, să afișezi o imagine de om împlinit. Și pică extrem de bine să auzi un compliment sincer. Am ales ideea aceasta pentru a începe articolul pentru a sublinia că nu e nimic greșit în a-ți dori să fii văzut(ă). Nu de alta, dar tare mi-e că fără atenționarea asta iar se vor ofusca pupezele care-și pozează boticul în oglindă. Și prin pupeze nu mă refer doar la femei!

Dar! (yes, there’s a but)

Cred că e la fel de natural să îmblânzești această pornire naturală atunci când totul se învârte doar în jurul ideii de a arăta 24/7 ca scos din cutie. Da, oricine-și dorește să arate bine, dar chiar cu orice preț? Citeam despre tinerii „Millennials” (din care fac parte și eu) care cheltuie sume exorbitante pe machiaj. Și mi-a rămas asta în cap:

Always camera ready, they are buying and using almost 25 percent more cosmetics than they did just two years ago and significantly more than baby boomers, according to the research firm NPD.” sursa

Nu-i nimic greșit în a te îngriji, dimpotrivă, subliniez din nou această idee. Însă sub influența presiunii sociale – powered by social media?!, unii/unele par să uite că există viață după fondul de ten/boticul din oglindă. Și se ajunge la ideea că e mai important să arăți bine / fericit / împlinit, decât să fii fericit / împlinit.

În perioada asta „selfie ready” parcă a devenit un imperativ să arăți cât mai bine la suprafață, omițând complet lucruri de substanță (ha, ce clișeu, așa-i?). Adică nu contează că n-ai citit o carte în ultimul an sau că nu ai vreo părere despre un subiect important care te afectează direct (legea salarizării, de ex.), important e să urci pe net cât mai multe selfie-uri în care arăți impecabil. De preferință cu ochelari de tocilar, pentru a sugera că e o sclipire de inteligență pe acolo, pe sub straturile de farduri și pudre. (da, mă irită că ochelarii au devenit un fashion statement!)

Nu contează că n-ai cu cine bea o cafea la 3 dimineața pentru a discuta ceva ce te deranjează și nici nu contează că singurătatea e tot mai apăsătoare, important e că arăți în poze că ești fericit(ă). (da, știu, articolul se referă la singurătatea printre englezi, dar ceva-mi spune că e o trăsătură specifică generațiilor tinere, indiferent de naționalitate). E ca și cum oamenii mai degrabă ar poza în ființe fericite decât să admită că sunt singuri și triști când nu pozează. Și-n loc să comunicăm, mai postăm un selfie. 

Și nu înțeleg presiunea asta de a arăta constant impecabil și de a te lăuda cu nimicuri, fără a contribui cu ceva substanțial în societate, fără a lăsa ceva de urmat. OK, unii suntem mediocri, iar alții grozavi, sigur că nu suntem toți capabili de a lăsa ceva în urma noastră. Dar parcă tot mai populară e calea ușoară „look at me”, în defavoarea „look at what we can do”. Sau așa a fost dintotdeauna?!

Ori poate nu știu eu cum societatea asta va fi mai bună după ce voi fi văzut a mia imagine cu același botic bosumflat ce pozează-n „înțelepciunea universală”.

N-aș vrea să înțelegi că am o problemă cu selfie-urile sau cu ideea de a arăta bine, chiar nu.

Concluzie? N-am. Că textul nu e scris pentru a judeca pe cineva și nici pt a rezolva ceva, ci mai degrabă e un text scris pentru mine, în caz că vreodată o voi lua pe arătura pițipoancelor.

suncuius-sant-betonat

Să așteaptă pă culoar!*

La ora 8 fără 9 minute au intrat în spital pe ușa principală. Înfofoliți bine în paltoane vechi, dar îngrijite, ținând aproape o geantă de piele neagră și 2 plase de plastic. El, grăbit, aplecat de umeri și cu privirea în sus, ea urmându-i pașii la jumătate de metru în spate. Aici au dat de prima recepție, cea de internări. O tinerică, cam grăbită, i-a îndrumat spre recepția de consultații: „faceți dreapta și după colț vedeți recepția pentru consultații, aici e cea pentru internări. N-ați venit să vă internați în spital, nu-i așa?”

Bătrânul a încercat să articuleze ceva, vizibil nemulțumit de ideea de a căuta un alt om căruia să-i dea actele și banii necesari unei consultații. Au făcut 2-3 pași și-au dat de portarul amabil, care i-a ghidat pentru restul de 10 pași pe care trebuia să-i parcurgă pentru a ajunge la cea de-a doua recepție, unde se fac programări de consultații.

Ambele recepționere erau ocupate cu procesarea consultațiilor pentru alți oameni, așa că așteptam după linia de confidențialitate ce colora gresia. Cei doi bătrânei ajung în urma mea și, căutând cu privirea recepționerele, se înghesuie printre cei care așteptam civilizat la coadă. La un moment dat simt un cot în coaste, cobor privirea și dau de bătrânica ce-și făcea loc pentru a ajunge înaintea mea la rând. Bătrânelul ocupase jumătate din pupitrul recepționerelor, dominându-l vizual cu brațele întinse pe blatul lucios.

Doamna din fața mea plătește consultația, i se comunică la ce cabinet trebuie să se prezinte și când dau să fac un pas în față, pentru a ajunge la recepționeră, o văd pe bătrânică. Se foiește-n fața mea și înaintează. Între degetele grăsune și zbârcite strângea mânerele unei genți de piele neagră din care se chinuia să scoată un portofel. Privirile ni se intersectează și, făcând un pas în față, îmi zice „ah, erați cumva în față?”. Îi zâmbesc și-i spun că o las înainte, 5 minute în plus sau în minus nu contează. Bătrânelul, în schimb, ajunsese deja în fața tinerei la care așteptam și urmărea cu interes cuvântul magic: „Următorul!”

Bătrânica ajunge lângă soț și-o văd cum îi dă coate, încercând să-l atenționeze că s-a grăbit și-a sărit peste rând. „Ce domn’le, lasă că n-a pățit nimic, să aștepte!”, mormăie nemulțumit, fără a-și lua privirea de pe chipul tinerei de la care încă aștepta cuvântul magic. Se aude un „Spuneți, vă rog!” din spatele pupitrului, iar bătrânul mai are puțin și se urcă pe suprafața lucioasă, pentru a fi cât mai aproape de domniță.

Recepționera le cere actele și-i întreabă ceva de bilete de trimitere și medici, bătrânica se face și mai mică, în timp ce bătrânelul parcă se înalță și răspunde tranșant, ca un căpitan. Apoi se fâstâcește, căutându-și ochelarii de vedere, și întinde buletinul soției și cardul acesteia de sănătate. Tinerica din spatele pupitrului tastează ceva, în ochi i se oglindește lumina monitorului și după 1 minut vine verdictul: „Va fi 150 lei consultația”.

Bătrânica, parcă știind la ce să se aștepte, scoate banii pentru a-i înmâna recepționerei, dar în drum întâlnește mâna lui, care plătește costul consultației.

„Mergeți la cabinetul X, la doctor Y, pe culoar, la dreapta. Multă sănătate!”, încheie recepționera. Fără a-i răspunde tinerei, bătrâneii se întorc și ajung din nou la portarul amabil, care-i îndrumă spre cabinet.

N-am nicio concluzie.

*titlul e inspirat de scena asta (minutul 2.30)

no-mediocrity

Dumb it down ….

Că-s mare fan Seth Godin nu cred că e vreun secret. Am mai scris pe blog despre cum mi-am schimbat perspectiva asupra unor lucruri după ce-am citit The Icarus Deception și, momentan, e cartea aia pe care o voi recomanda oricui caută o redefinire a valorilor. E foarte pragmatic și rezonez cu multe dintre ideile sale.

Mi-am reamintit de-o idee pe care-am găsit-o într-un articol pe blogul său:

If you want to reach more people, if you’re measuring audience size, then the mantra of the last twenty years has been simple: make it dumber.

Use clickbait headlines. Short sentences. Obvious ideas. Little nuance. Don’t make people uncomfortable or ask them to stretch. Remind them that they were right all along. Generate a smile or a bit of indignation. Most of all, dumb it down.

And it works.

For a while.

Și extrapolam ideea de „dumb it down” la relațiile dintre oameni. Oare uneori nu tocmai asta facem atunci când ne menajăm sau cenzurăm opiniile pentru a nu fi interpretate într-un mod jignitor și pentru a păstra relații de amiciție cu diverși oameni cu valori opuse? Sigur că ne facem vizibili în acel cerc de oameni prin lipsa atitudinii incomode, dar contribuim cu ceva la evoluția acelor relații de prietenie?

Oare nu asta face o fătucă disperată după atenție, atunci când își pozează non stop boticul cu atitudine și postează citate motivaționale? E cea mai sigură și simplă formă de a te face remarcat, dar oare chiar atragi oamenii pe care-i dorești în jurul tău? Oare chiar ai ce discuta cu acei oameni, dacă treci totuși de comentariile de tipul „ce frumi ești *insert iconițe cu animăluțe, poșetuțe, pisicuțe, rujulețe, toculețe etc.*?

Oare nu asta face un prunc disperat după zâmbetele fătucelor disperate, când se pozează la volanul unor mașini scumpe, cu ceasuri care par extravagante, dar nu-s memorabile? Știți voi, noul trend cu ceasuri Daniel Wellington, niște obiecte urâte Quartz vândute la prețuri exagerate (serios, 800 lei pe un Quartz cu brățară textilă e un preț prea mare pentru calitatea oferită).

Oare superficialitatea nu e tot un mod de „dumb it down”? Sau poate o viață superficială, înconjurat de oameni superficiali, e un scop în sine? O fi mai simplu să trăiești înconjurat de oameni care n-au curajul să-ți spună când ai luat-o pe cărări, care-ți cântă-n strună la fiecare tâmpenie, dar care râd de tine de îndată ce-ai ieșit din încăpere? O fi și ăsta un scop și-un mod de viață?

În acest weekend am terminat de citit „When Breath Becomes Air” de Paul Kalanithi, prima carte la care am plâns în timp ce-am citit-o. Și-am rămas cu o întrebare pe care-am regăsit-o în carte: Ce înseamnă a avea o viață împlinită, dacă dăm la o parte moralitatea, datoria față de noi și de societate?

Toți avem un număr limitat de ani de trăit, chiar e mai bine să-i trăim într-o bulă de ignoranță și superficialitate? Sau e prea grea de dus povara unei vieți cu o doză minimă de egoism și egocentrism?

dimineata toamna oradea

#50shadesofhappiness

Cred că e vreun an de când am văzut un desen The Oatmeal despre fericire. Rezonez foarte bine cu mesajul. Nu cred în starea constantă și deplină de fericire. Nu cred că dacă nu te declari fericit ești automat nefericit sau deprimat. Încerc să mă feresc de extreme.

Dar cred în nuanțele de împlinire sau bucurie, de satisfacție personală sau / și profesională.

Acum vreo jumătate de an am început să adaug filtrul #50shadesofhappiness în pozele care ilustrează un obiect, o activitate, o idee care, pentru mine, reprezintă starea aceea de mulțumire și bucurie din acel moment.

Sper să reușesc să adaug și pe blog toate motivele de mulțumire și bucurie pe care le găsesc.

Pentru că simt că așa funcționez mai bine. Pentru că acesta e felul meu de a face față unor atitudini care mi-ar putea strica “fengșuiul”.

Și pentru că în acest moment chiar sunt mulțumită de viața mea, oricât de greșită, incompletă ori aiurea pare pentru oamenii cu valori opuse valorilor mele.

Oradea rasarit