radacini

“Vrei să fim prieteni?”

Acum vreun an (sau poate chiar 2 ani, nu-s sigură) am citit un articol puțin bizar despre de ce oamenilor le e greu să formeze prietenii după vârsta de 30 de ani. Cred că era de la The New York Times sau The New Yorker. (note to self: salvează toate articolele în pocket, că-ți va fi lene să le cauți în istoricul de pe Twitter sau FB).

Printre motivele enumerate erau clasicele “tabieturi”, “stereotipii”, “prejudecăți”, “diferențe de opinie”.

Dar ce mi-a rămas în minte a fost următorul argument: suntem atât de prinși în problemele de zi cu zi încât am uitat ce înseamnă o prietenie sinceră, o relație care evoluează natural fără a fi o corvoadă pentru vreuna dintre părți.

Așa că preferăm relațiile care se construiesc în jurul problemelor, pentru că se formează natural. E mai ușor să comunici cu o persoană care are aceleași idei despre societate, politică, viață în general. Plus că o relație se poate dezvolta atunci când numitorul comun e disprețul / dezaprobarea față de o altă persoană. Dar doar pentru că e mai ușor, nu înseamnă că e mai bine. Și nu înseamnă că e “prietenie”.

Am observat că, pentru unii, prietenii sunt oamenii cărora le arunci în cârcă problemele de zi cu zi, toate dramele nesemnificative și toate nefericirile imaginate cu simplul scop de a scăpa de încărcătura emoțională. Prietenia care se formează și evoluează astfel se transformă într-o relație disfuncțională în care o parte își plânge de milă și așteaptă să fie constant ascultată și validată de cealaltă parte.

De obicei, astfel de relații de prietenie sunt mari consumatoare de energie și sfârșesc întotdeauna în dezamăgiri. Prietenii miorlăitori, care trăiesc zilnic diverse drame incredibil de importante, obișnuiți să se victimizeze, vor căuta alți prieteni în fața cărora se pot desfășura.

Dacă ai asemenea oameni în jur, ferească-te sfinții să le sugerezi că se comportă irațional și într-un mod egoist. Poți să-ți iei adio de la “prietenie”. Sau poate, pentru liniștea și sănătatea ta mintală, e mai bine să scapi din asemenea cercuri vicioase.

Mi-am adus aminte de articolul americanilor pe care l-am menționat la început, după ce-am citit ceva similar în română, în Dilema Veche:

“Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului.

Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.”

Probabil rețelele de socializare, care ne-au lăsat impresia că suntem conectați și socia(bi)li, au dus la denaturarea conceptului de prietenie?

Probabil, cel puțin în România, conceptul de prietenie n-a avut timp să se maturizeze, având în vedere istoria noastră și lipsa de încredere care predomină în relațiile sociale?

Sau poate că, la fel că multe alte noțiuni elementare, și prietenia e o noțiune pe care trebuie s-o învățăm, trebuie să ne educăm cum ne facem prieteni și cum ne comportam cu cei din jur?

Ce înseamnă “prietenia” în 2019?Pisica prietenoasa

 

P.S: cei ce ați copilărit în anii ’90, mai țineți minte cât de ușor era să adresăm întrebarea “Vrei să fim prieteni?” în copilărie? Fără vreo grijă, fără vreo teamă de respingere. Și, mai ales, fără a avea pretenția de a-l transforma pe prieten în cărăușul bagajelor noastre emoționale.

Călătorind cu trenul …

În trenul Inter-regio Iași-Timișoara un grup de prunci și-au făcut discotecă, old school style. Ca la căminul cultural, dar fără globul disco. Și fără pensionarii care, după ce-au terminat partida de table, stau pe margine și critică tineretul.

Din Oradea s-au auzit primele acorduri, încărcate de dor și jale. Erau Salam și Guță. O voce feminină râdea isteric, iar un băiat încerca să cânte peste vocea hartistului.

Prin Salonta se distrau pe “Pușca și cureaua lată”, iar după Ciumeghiu au dat-o pe “Mă așteaptă iubita acasă”.

Prin Sântana s-a auzit ceva disco, dar n-am recunoscut acordurile. Apropo, de Sântana, în zona gării au înflorit grămezile de gunoi și tufele de moloz.

Am  ajuns în Arad. Au evoluat oleacă și au schimbat placa. Acum se distrează pe Alex Velea, Connect-R și Puia “sus pe bar, sus pe bar”.

Probabil până ajungem în Timișoara vor ajunge la oldies but goldie’s din muzica românească: Voltaj și Holograf!

flori-albastre-primavara

Prima recoltă a primăverii 2019

Prima tură de ieșit la munte din acest an a fost foarte productivă și bogată în flori. Bine, a fost bogată și-n picuri de ploaie, dar nu ne-a mai păsat de asta. La 5 minute după ce-am ajuns în punctul de belvedere, ploaia s-a retras spre alte culmi. Ba chiar și vântul rece s-a mutat spre alte vârfuri, lăsându-ne singuri pe-un vârf din Șuncuiuș.

Îmi place să pozez flori de munte, mai ales primăvara și toamna, când soarele luminează atât cât am nevoie. Nu-i nici prea luminos afară și nici prea întunecos.

Am găsit multe brândușe încă închise, pesemne că abia a început sezonul lor. Am găsit și multe doze de bere, doze de energizant și pungi de chipsuri, bag de seamă că sezonul nătărăilor nu se termină vreodată.

Când mergi la munte sau la pădure, încearcă să iei cu tine doar amintiri foto și gunoiul pe care l-ai adus și l-ai produs. Dacă tu strângi în urma ta și arunci resturile la tomberon, e un pas înainte.

flori-albastre-primavara

flori „Crucea Voinicului”

floare-galbena

Podbal, cred că sunt primele flori care apar. Le-am găsit peste tot, mai des decât brândușele.

matisori

Noi le spunem „Mâțișori”

brandusa brandusa-deschisa brandusa-intre-frunze-uscate brandusa-plouata ciuperci-pe-copac floare-alba floare-de-primavara flori-galbene muschi-printre-frunze primavara-in-padure

rasarit-la-mare-3

Comoditate

Sunt într-un autobuz care circulă cu 15-20 km/h pe șoseaua Borșului. E ora 17 și 10 minute și drumul e foarte aglomerat.

De la fereastra autobuzului privesc mașinile care ne întrec, doar pentru a fi apoi întrecute 2 minute mai târziu. E un fel de tango rutier.

Privesc șoferii și mașinile. Dintre zecile de autoturisme care au depășit autobuzul, doar vreo 3 duc mai mult de 1 pasager.

Jumătate dintre șoferi folosesc telefonul mobil în timpul condusului. Un tip, cu un Audi din Botoșani, abia și-a ridicat privirea din telefon.

O tanti cu un Ford a vorbit la telefon tot drumul. Ținând mobilul la ureche cu o mână și cealaltă pe volan.

Intrăm în oraș și observ coloana de mașini. Vreo 2 km de autoturisme încolonate.

Stăm în trafic, singuri în mașini, și ne enervăm că lucrurile nu se mișcă mai repede. Socializăm prin telefon și social media cu cei cunoscuți pentru că e mai simplu. Pentru că e mai comod.

Alternativa ar fi … incomodă.

apus-la-mare-1

Lucruri simple

Știi senzația aceea când stai întins pe pământ, pe-o culme, vântul adie ușor, iar soarele îți încălzește obrajii? Când e atât de liniște în jur încât doar greierii și lăcustele, care-și fac curte lângă urechile tale, se aud.

Zâmbești, întinzi brațele pe lângă trup și te bucuri din nou de soarele de toamnă. De iarba mișcată de vântul fără putere.

Pe deal în Bratca, noiembrie 2018

Am urcat culmea gâfâind, asudând mai tare decât un vițel ce se zbenguia pe lângă cireadă.

Bratca spre Lorău noiembrie 2018

Dar când am ajuns sus pulsul s-a liniștit, respirația a revenit la normal. Am mâncat un sandvis, am gustat vișinata și m-am întins pe jos. În 5 minute visam. Sigur, poate-i vina vișinatei, rezistența mea la alcool e egală cu puterea unei furnici de a căra o sticlă de bere în spinare.

Lorău, Bihor

O oră de somn sus pe culme, sub soarele blând, a fost mai odihnitoare decât o noapte întreagă de sforăit.

Bratca noiembrie 2018

Mi-era dor de o excursie la munte. Nicăieri nu mă liniștesc așa de repede cum o fac la munte. În ciuda efortului fizic pe care-l cere. De fapt, poate tocmai de asta mă liniștesc la munte. Pentru că pentru fiecare peisaj minunat trebuie să trec singură prin hopuri fizice.

Prin pădure Valea Boiului

Pot să-mi analizez gândurile și ideile fără a fi distrasă de dramele exagerate ale altora.

Ne place să amplificăm fiecare detaliu, să-l ridicăm la rang de dramă. Șoferul de taxi ți-a cerut cu 2 lei mai mult pentru o cursă?! Ah, ce tragedie! Colegul de birou are o zi plină și nu a zâmbit la gluma banală pe care ai făcut-o la cafea? Vai, ce dramă! Reacționăm exagerat la orice acțiune fără valoare și ne încărcăm cu prea multe detalii nesemnificative.

Valea Boiului noiembrie 2018

Totul e extrem de important și totul e dramatizat. Iar lucrurile simple, care ne aduc bucurie și ne oferă starea de liniște după care tânjim periodic, sunt banalizate. Ori uitate.

Sau poate-mi place la munte pentru că, în sezoanele reci, e pustiu. E lipsit de zgomotul urban.

lido-di-jesolo-marea

Discursul din tramvai

Era îmbrăcată într-o geacă groasă de fâș, genul de haină pufoasă și zgomotoasă. Mirosea așa cum miros casele de bătrâni, cu încăperile neaerisite, cu arome de mâncare și naftalină ce se întrepătrund atât de bine încât nu le mai poți distinge. S-a așezat pe scaunul din fața mea și se tot foia ca un prunc nerăbdător. Strângea în brațe o plasă de rafie. S-a întors, a văzut că butonez telefonul apoi și-a îndreptat atenția spre altcineva. Din priviri căuta să lege o conversație cu cineva, oricine numai să simtă că nu e singură. Dar era singura din tot tramvaiul care nu butona un telefon.

După 5 minute și-a făcut curaj și m-a întrebat cât e ora.

„- E 8 jumate.”

„-8 jumate? O mai fi deschis la pâine, la magazin pe Dacia? Acolo ar mai trebui să mai găsesc pită la ora asta”. O voce caldă și calmă pe care o auzeam cu dificultate peste zgomotul infernal produs de un tramvai mai bătrân decât mine.

„- nu știu, poate aveți noroc și ajungem la timp”, i-am răspuns și-am băgat telefonul în geantă. Am aruncat o privire în jur și-am realizat că bătrâna voia doar să schimbe 2-3 cuvinte cu cineva. Iar eu căutam un pretext să las telefonul deoparte.

„- 8 jumate ați spus, așa-i? nu-i 9 jumate?”, a revenit după 1 minut. Doi adolescenți zgomotoși se așezaseră vis-a-vis și povesteau despre drama zile de pe instagram.

„- da, da, 8 jumate”, am asigurat-o.” și-am căutat iar telefonul în geantă. Eram hotărâtă să termin de citit articolul despre social media și efectele asupra noastră.

„- aha, mulțumesc. apăi, dacă-i 8 jumate sigur e deschis magazinul de pe Dacia. Merg să iau o pită apoi iau 1-le și merg spre casă, că în cartier sigur nu mai găsesc pită la ora asta”, a continuat, observând că scot iar telefonul din geantă.

„- mulțumesc că mi-ați spus cât e ceasul, domniță. Sper că nu vă deranjez, dar n-am ceas”. Mi-a zâmbit și într-o secundă s-a întors spre mine, rezemându-și capul de fereastra tramvaiului.

Am apucat să-i zâmbesc, fiind surprinsă rapid de un mic discurs incredibil de coerent pentru acel moment.

„- Ioi, domniță, să știți că ne paște o mare nenorocire. Mare, mare nenorocire. Religiile astea ne distrug, ne mănâncă viețile și sănătatea. Semnele sunt peste tot, să știți. S-aveți grijă, să nu vă lăsați păcălită. Pe mine m-au păcălit. Le-am dat tot ce-am avut și-am ajuns la bătrânețe singură și săracă. Dar dumneavoastră sunteți tânără, domniță, să nu vă lăsați păcălită. Religiile astea distrug oameni și distrug vieți. S-aveți grijă domniță dragă!”. Ar mai fi continuat, dar eu ajunsesem la destinație. I-am zâmbit, apoi i-am urat o seară plăcută și-am plecat spre casă.

Nu susțin acest referendum al urii. Nu pot susține un referendum care ar oferi putere și influență unei coaliții ce îndeamnă la regres. Referendumul nu e despre oamenii homosexuali, nu e nici măcar despre familie, e o demonstrație de putere. Și odată ce o asemenea coaliție s-ar îmbăta cu putere, ar putea impune restricționarea altor drepturi civile. Mi-e imposibil să ader la ideile unei coaliții care s-a format pe principiul „să urâm omul care e diferit de norma socială pe care noi o dorim și-o impunem”. Pentru că prin a-i îndemna pe cei din jur să-i disprețuiască pe cei diferiți semănăm neîncredere și culegem deznădejde.

“For centuries humanism has been convincing us that we are the ultimate source of meaning, and that our free will is therefore the highest authority of all. Instead of waiting for some external entity to tell us what’s what, we can rely on our own feelings and desires.”

În „Homo Deus”, Yuval Harari susține că omenirea a ajuns în epoca „umanistă”, unde omul e cel care primează. Practic omul nu mai e mijlocul prin care se întocmesc scopurile religioase, ci ființa umană și bunăstarea sa reprezintă un scop în sine. La baza societății umaniste stau drepturile și libertățile invididuale și colective ale oamenilor, fără a fi trecute prin filtrul dogmei religioase.

Poate e așa în alte societăți mai evoluate și mai civilizate, în societatea românească oamenii încă invocă spirite și duhuri pentru a-și motiva alegerile și prejudecățile.

lido-di-jesolo-marea

cum arata planta ambrozie?

Telejurnal din România, 15 august 2018

Stimați telespectatori, bună seara!

În prezența tovarășului de viață, inginer de sistem și fan Beatles, am efectuat o vizită de lucru într-o mică, dar bogată comună din România.

În cadrul acestei vizite de lucru am pus bazele unei noi întruniri pentru cea de-a doua Mare Adunare Națională a Băutorilor de Bere în Compania Vacilor, eveniment de mare amploare care va avea loc în Șuncuiuș. Data exactă a acestei întruniri va fi anunțată în perioada următoare.

La sosirea în istorica localitate din Bihor, tovarășul inginer a observat cât de roditor este pământul din această zonă. Locuitorii din Șuncuiuș au fost binecuvântați cu recolte nemaipomenite pe hectar. Pe marginea șoselei și de jur împrejurul gării a rodit și s-a extins minunata plantă numită Ambrozie.

Prin intermediul telejurnalului dorim să mulțumim tovarășilor din administrația locală pentru eforturile depuse în îmbunătățirea condițiilor care-au permis acestei plante numită Ambrozie să se extindă și să prospere în această localitate. Vă dorim doar sentimente de înaltă prețuire și de dragoste, precum a fost și iubirea dintre Traian și Decebal.

 

cum arata ambrozia?

cum arata planta ambrozie?Vizita de lucru s-a încheiat într-o atmosferă entuziastă, plină de însuflețire la vederea reprezentanților din comitetul Tomberonez, care ne-au ghidat cu privirea din mijlocul activității de partid.

Cele mai iubite membre ale acestui comitet acționează cu eroism și exemplară dăruire pentru ridicarea pe noi culmi de progres și civilizație a teritoriului pe care-l patrulează zi și noapte.

pisici-tomberoneze

Trăiască Republica Socialistă.

 

vedere-pietrele-boghii

Petele albe de pe trotuar

Mă pierd în gânduri și-n idei. Des. Când merg pe stradă, când tricotez, când ascult muzica potrivită. Plecasem de la șezătoarea din cetate, eram undeva în jurul parcului 1 decembrie. Și cum mergeam agale spre stația de tramvai din centru, într-o seară de miercuri, pierdută-n gânduri despre te miri ce, observ un șablon pe jos. O mulțime de pete albe, de diverse dimensiuni și grosimi. Pac, am călcat o pată albă. Pac, încă una. E distractiv, acum când mă gândesc la asta. Dar în seara aceea mă frustra senzația pentru că pe măsură ce le călcam, tot încercam să-mi dau seama ce sunt. Și le călcam cu scopul de a simți, cumva, prin talpa cizmei, consistența. Cam ca atunci când calci pe o piesă de lego, doar că punctele astea albe sunt una cu asfaltul.

Dar ce-or fi, că par așa de interesante?! Aranjate-n grupuri și grupulețe, în funcție cum a fost asfaltat trotuarul. Lângă un ghioșc unde se vinde mâncare par să se fi aglomerat cele mai multe, în toate formele și culorile. Am văzut chiar și puncte roz! Ha, ce ciudat arată rozul pe asfaltul gri închis.

Să fie mostre că există o altă civilizație care se ascunde printre noi, niște oameni mici, drăguți și buni? Niște ființe care, atunci când sunt în public, arată și se comportă ca noi, oamenii, dar care abia așteaptă să ajungă acasă, să se ascundă după draperii grele și să scape de masca de om? Să fie ei înșiși?

Am urmat punctele albe de pe trotuar până s-au risipit, undeva spre strada Independenței. Apoi le-am regăsit, tot în grupuri și grupulețe la intrarea în pasajul Vulturul Negru. Aha! Deci omuleții aceia stau undeva lângă chioșcul de mâncare de lângă parcul 1 Decembrie și-n fața intrării  din pasaj. Dar dacă sunt deghizați ca oameni, cum îi voi putea recunoaște vreodată?

Și-apoi s-a întâmplat minunea! Am văzut omulețul. Doar că nu era nici mic, nici drăguț și nici bun. Avea o coadă d-aia prinsă în vârful capului, niște blugi rupți pe lungimea coapsei și un cardigan lung, cât un pardesiu. Vorbea la telefon, grăbit și agitat. De-odată-l văd că scuipă pe jos și pleacă mai departe, urlând-i cuiva la telefon. Complicate-s uneori iubirile tinereții …

Lumea mea s-a ruinat.

Vreau să cred că printre noi se ascunde o altă civilizație, dar una care a învățat că guma de mestecat se aruncă la tomberon, nu pe trotuar!

pink elephant

De ce-i validezi complexele?!

Acum câțiva ani a trecut printr-o perioadă grea. Își pierduse afacerea, divorțase, se simțea singur și izolat, vorba lui „m-am simțit ca prostul satului, care nu-i în stare să țină o nevastă ori un butic sătesc”. Și, pentru a scăpa de starea de nesiguranță, se refugiase-n rețele de socializare. Se apucase de sală, apăreau tot mai des mesaje și poze cu el la sala de sport, ba chiar și selfiurile începuseră să-i fie tot mai ușor de făcut. Îi lipseau citatele motivaționale, alea cu peisaje „fotoșopate” peste care cineva a aruncat niște texte trunchiate prin care sugerezi că ești o ființă superioară folosind expresii prin care te victimizezi, dar omul ăsta nu căzuse chiar atât de rău în rahatul validării vanității.

Numărul de prieteni de pe FB creștea, like-urile curgeau gârlă. Doar că omul se simțea tot singur. N-o zic eu, o zice el, acum când a analizat situația după ce-a trecut peste.

Și-ntr-o zi, văzând aprecierea mea la poza unei cunoștințe comune, mă întreabă: „Bă, te știam femeie pragmatică, de ce-i validezi complexele? Tu nu vezi că fata asta e nesigură pe ea și că n-o ajuți cu un like?”. Și-atunci n-am știut cum să-i răspund decât cu „dar poate o ajută să vadă că nu e singură, că frumusețea-i apreciată?!”. Intenția mea era sinceră, îmi plac oamenii frumoși și zâmbitori. But I was wrong! Pentru că intențiile nu sunt la fel interpretate pe rețelele de socializare, de fapt, când cuvintele lipsesc, e ușor să interpretezi niște iconițe în felul care ți-e mai favorabil.

Omule, mai ții minte când m-ai certat pt likeul ăla? Yes, dude, you were right! Nu știu de ce continuăm să validăm complexele, chiar nu știu. Poate pt că ne-am obișnuit atât de mult cu fluxul social media, încât unii oameni nu concep o prietenie/relație fără a o valida pe rețelele de socializare? Drept e că, pe vremea când Twitter era mai popular (mai ții minte?! zici c-ar fi trecut un secol de atunci), nu-mi amintesc să fi existat vreo nevoie de validare a prieteniei.

Să știi că de când m-ai certat, mi-am filtrat atât de mult fluxul de pe FB, încât aproape doar mesaje cu și despre tricotat și fire colorate mai văd. Și pisici, desigur. Nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar e mai liniște. Și mai puțină dramă. Mă rog, mai multă dramă pisicească, mai puțină dramă umană. You know what I mean 🙂

Între timp, omul a trecut cu brio peste perioada grea, n-a renunțat la social media, dar nici nu-și validează prieteniile, vanitatea și relațiile prin intermediul FB. Poate ne-om vedea cândva la cafeaua aia de care tot vorbim de atâția ani :))

 

(merci!)

pink elephant

don't feed the dictator

Leadershipul vieții.

Într-o perioadă erau foarte populare (probabil că încă mai sunt, dar am ascuns toate reclamele care nu mă interesează și-am setat să nu mai fie afișate) cursurile de leadership. N-am fost vreodată curioasă ce presupune un asemenea curs, așa că nu știu să-ți spun ce se învață acolo, dar presupun că se discută inclusiv despre asumarea responsabilității? Despre diplomație? Despre maniere în afaceri?

E bizar că-n vremuri cu atât de multe cursuri de leadership și atât de multe cărți despre subiectul acesta suntem conduși (nu mă refer doar la români) taman de cei mai iresponsabili oameni, lipsiți de diplomație și tact, de maniere.

Dragnea, Trump sunt doar două exemple.