E frustrant şi enervant când reuşeşti să faci ceva, te documentezi, cauţi informaţii şi încerci să încropeşti ceva cât mai la obiect şi nu poţi să promovezi munca ta pentru că … trebuie să aştepţi acel “good to go”!

E foarte enervant şi frustrant pentru că în timp ce tu ştii că ai fost primul care a descoperit chestiunea, alţii se bucură de munca ta iar tu încă aştepţi un răspuns. Evident, când răspunsul va veni, vei fi privit ca încă un “copiator, un ahtiat după trafic”. Ce bă, te-ai gândit şi tu să-mi spui asta acum, când toată lumea ştie?!

Şi mai frustrantă devine situaţia când vezi că alţii nici măcar nu pomenesc sursa ideilor. Nu nene, eu am descoperit, eu am văzut. Dacă ai văzut de la început, de ce mama naibii n-ai spus nimic? De ce ai tăcut în banca ta şi ai aşteptat să scriu eu ceva ca apoi să vii şi tu cu un articol?

Ştiu, ţi-era frică să nu cumva să te faci de rahat. Dar dacă tot te-ai inspirat din munca altuia, măcar fă bine şi mulţumeşte-i! N-am nevoie de link dar măcar precizează că o fraieră ca mine ţi-a dat mură-n gură dovezile!

Cred că a fost singurul moment în care mi-a fost ciudă pe mine că blogul ăsta nu are trafic şi nu are notorietate. Chiar nu mă interesează aspectele astea în mod normal dar în momentul în care văd cum cineva se foloseşte de munca mea pentru a se bate în piept cu o cărămidă: “eu am descoperit, eu am observat”, mama naibii, atunci chiar devine frustrant!

Şi mai ciudă mi-e pe faptul că încă aştept un răspuns. Birocraţia există peste tot, nu doar în sistemul administrativ!

Mi-am irosit 3 ore din viaţă vizionând Screamers 2 şi The Way of War.

Bruta mică m-a convins să văd Screamers – The Hunting pe motiv că primul a fost mişto. O fi fost, nu ştiu, nu l-am văzut. Însă ză sequel a fost sub orice critică! Jenant chiar. Foarte previzibil. Păcat de tipă, că are ochi frumoşi. După primele 10 minute ale filmului mi-am dat seama cum va decurge acţiunea şi cum se va sfârşi. Lame!

The Way of War m-a făcut curioasă pentru că joacă Cuba Gooding Jr. unul dintre cei mai buni actori de culoare ai vremii. Din păcate m-a dezamăgit. Cred că e cel mai prost rol al său din carieră. N-am înţeles mai nimic din film. Era totul doar o înşiruire de evenimente, fără o legătură între ele etc.

Concluzia serii: nu-ţi irosi timpul cu astfel de porcării.

Fireşte, nu uita să-mi mulţumeşti că te-am avertizat!

De vreo câteva zile observ marea vânzoleală pe Digg, Mixx, Propeller and other social networks în legătură cu un video în care naratorul povesteşte despre folosirea pisicuţelor la pescuitul de rechini.

Evident, curioasă fiind, am intrat pe situl prezentat la final şi nu mi-a spus nimic. Ba chiar m-a făcut să cred că e un alt spam site. E plin de linkuri şi nici o informaţie relevantă, aşa cum fac spammerii de dincolo!

Tot curiozitatea m-a făcut să caut pe Google mai multe despre subiect. Ce să vezi?! Nici măcar un portal de ştiri internaţional nu a precizat de acest subiect, lucru care m-a făcut să cred că tot clipul e o prostie, o farsă menită a atrage trafic pe situl ăla de rahat.

Dacă marile televiziuni, ziare şi situri de ştiri nu precizează nimic, nu au publicat aşa ceva, înseamnă că e puţin probabil ca subiectul să fie credibil. Pentru că dincolo jurnalismul se face la alt nivel!

În schimb vuie blogosfera “englezească” de preluări ale videoului publicat iniţial pe LiveLeak. Un video jenant, stupid şi deloc lămuritor aşa cum susţine autorul.

Recent PETA a emis un comunicat de presă prin care cere companiilor şi oamenilor să susţină campania în care peştii sunt redenumiţi sub forma “pisicuţe de mare”, în ideea că nimeni nu vrea să mănânce pisici. În felul acesta PETA urmăreşte reducerea pescuitului în apele Australiene iar cererea de peşte să scadă considerabil.

Videoul de care ziceam mai sus a apărut pe net la câteva zile după comunicatul PETA.

Sunt curioasă câţi “jurnalişti” din România vor lua pe bune videoul. Până acum am văzut în Libertatea. Hai să vă văd!

În caz că nu mă credeţi pe cuvânt, aruncaţi o ocheadă aci! Greu e dom’le să gândeşti uneori!

Slumdog Millionaire dă un sens zicalei: “Ai mâncat câcat (pardon!) în copilărie de ai atât noroc acum!”.

Dacă ar fi fost un film 100% indian cel mai probabil m-ar fi plictisit şi asta pentru că indienii au obiceiul de a “muzicaliza” producţiile. Încep să cânte în mijloculul filmului, apoi dansează de mama focului. Mă rog, ştiu că toate astea fac parte din cultura lor dar pe mine mă plictisesc şi mă enervează. Niciodată nu mi-au plăcut filmele indiene!

Slumdog Millionaire prezintă viaţa unui tânăr, Jamal Malick, care ajunge milionar în India după ce participă la emisiunea “Vrei să fii milionar?”. Are cultura străzii, experienţa vieţii deşi abia a trecut de 18 ani.

Practic e povestea unui tânăr oarecare ce se zbate să supravieţuiască şi în acelaşi timp să o regăsească pe cea pe care a salvat-o din reflex în copilărie.

Nimeni nu crede că un copil orfan crescut pe stradă poate să dea răspunsurile corecte şi să devină milionar aşa că ajunge să fie torturat şi bătut.

Mai multe nu povestesc, filmul trebuie văzut. Acţiunea reuşeşte să te ţină în suspans pe tot parcursul filmului şi e foarte puţin previzibilă.

The Wrestler, cu Mickey Rourke în rolul principal ecranizează povestea luptătorului de wrestling Randy “The Ram” Robinson pentru care wrestlingul este singurul lucru care îl motivează, pentru care trăieşte aş putea spune.

Ştiu că filmul ăsta a avut printre cele mai mici bugete din categoria filmelor de Oscar de anul ăsta. Mickey Rourke face un rol excepţional, cred că e unul dintre puţinele lui roluri care mi-au plăcut.

Coloana sonoră, compusă de Bruce “The Boss” Springsteen, e bestială!
Mă rog, poate sunt un pic subiectivă pentru că mie îmi place la nebunie muzica lui “The Boss”.

Că tot ziceam ceva mai devreme de Lambada… Azi am văzut pentru prima dată videoclipul piesei. În copilărie o ascultam la magnetofon, pe bandă. Câtă grijă aveam să nu se prindă banda. Şi ce mai ţopăiam prin camera mare când rămâneam singure acasă …