Despre flori

Pe vremea când eram acasă, cu mami, cu tati şi fraţii, aveam o cameră plină de flori. În ghiveci, bineînţeles. Printre preferatele mele se număra Crăciuniţa. Nu-i ştiu denumirea ştiinţifică. De obicei, în preajma Crăciunului, înflorea. Era foarte frumoasă! Plină de floricele mici şi roz. Absolut superbă! Din păcate a murit într-un an, avea deja peste 10 ani iar paraziţii o năpădiseră cu totul în ciuda oricăror “tratamente” aplicate.

Apoi, la 16 ani, am primit cadou, de la o bună prietenă, un bulb de crin. Până la 18 ani, când am plecat de acasă, aveam deja 3 crini superbi. Florile sunt portocalii, nu mă încânta în mod deosebit culoarea, dar s-au făcut atât de frumoase, încât era imposibil să nu le îndrăgeşti.

Apoi, dorind să experimentez, am pus câţiva sâmburi de lămâie într-un ghiveci şi am tot udat pământul, aşteptând să răsară ceva. După câteva săptămâni, a ieşit un fir de plantă. Ciudat, nu semăna cu iarba ce mai iese în ghiveci. A continuat să crească şi s-a făcut un pomişor frumos de lămâi.

Întotdeauna am avut “mână bună” la flori, cum zicea mami. Orice am plantat, a ieşit şi s-a făcut mare.

Mi-aş dori să am căsuţa mea, cu o grădină mică în faţa casei unde să plantez flori iar în spate să cultiv roşii sau căpşuni. Am şi eu fixurile mele!

De când sunt în Oradea, n-am mai avut tangenţă cu florile . Mi-e dor de dimineţile de vară când ne trezea tati să udăm florile până nu e prea cald, “să nu se opărească planta de la soare”.

P.S: imaginea e primită pe skype, de la un cititor al blogului. Mereu îmi trimite imagini cu flori. Mulţumesc!