Sunt o persoană colerico-sangvinică (mai mult colerică), iar un pisălog (toţi psihologii pe care i-am cunoscut până acum au fost nişte pisălogi) ar putea descoperi multe trăsături nu tocmai plăcute la persoana-mi. În liceu un profesor de filosofie/psihologie mi-a spus că, deşi sunt colerică asemenea lui, eu nu încerc să-mi ţin sub control trăsăturile negative. Atunci nu înţelegeam multe şi i-am luat-o în nume de rău, ca orice adolescent rebel care este contrazis şi nu e lăudat pentru prostii.
De ceva vreme (cam de când mi-a crescut o măsea de minte 
) mă strădui mult să nu las anumite trăsături colerice să se vadă. E al naibii de greu, dar nu e imposibil. În definitiv, cui îi plac nervoşii sau ofuscaţii?! Am început prin a-mi recunoaşte anumite „defecte” ale personalităţii mele. Mă rog, nu pe toate, doar n-oi fi nebună să renunţ total la orgoliul de leoaică afurisită ce mi-s, dar pe câteva care mi-au fost evidenţiate în mod constant. În plus, unele „defecte” pot fi uşor transformate în calităţi, dar încă n-am ajuns la nivelul ăla.
De multe ori mi s-a reproşat că sunt prea directă şi răutăcioasă. Am darul şi blestemul de a spune ceea ce gândesc, fără să încerc să iau în considerare consecinţele. Nu-mi place să mă ascund în spatele unor subtilităţi inutile şi atât de femeieşti sau să pretind că sunt altcineva. Lucrul ăsta se observă şi pe blog, într-o oarecare măsură. Dacă-mi încalci logica şi raţiunea, te sancţionez fără să mă gândesc la sentimentele tale. Pentru că-s egoistă şi mă gândesc doar la faptul că logica ta nu corespunde cu a mea!
Ţin morţiş să cred că toţi ne ghidăm după aceeaşi logică. Dar e o tâmpenie! Nu toţi gândim la fel de logic, nu toţi discernem o situaţie bună de una proastă, nu toţi suntem capabili să vedem merele bune din coşul cu fructe putrezite. În plus, sunt o persoană pragmatică, foarte pragmatică. Motiv pentru care nu-mi fac prieteni uşor şi nu accept drăgălăşeniile ipocrite, de dragul artei.
Şi-apoi m-a izbit puternic logica aia din fundul minţii, aia care-ţi spune să nu ai încredere în cineva sau să nu păşeşti pe drumul ăla cu cărămizi galbene, dar totuşi o faci pentru că vrei să rişti. Ei, logica aia mi-a spus că io pot să-mi accept toate defectele şi să-mi corectez temperamentul, asta nu înseamnă că toată lumea va face la fel cu propriile defecte.
Şi-atunci de ce-mi tratez io “colericismul”?
Pentru că nu vreau să fiu o soţie isterică sau o mamă imbecilă care-şi creşte copilul într-un mediu care-l va lăsa cu traume şi boli psihice. Pentru că am văzut oameni isterici şi mi-a fost scârbă, apoi milă de ei. Iar orgoliul meu de leoaică n-ar suporta mila cuiva! Şi pentru că dacă eu nu-mi accept şi corectez defectele, nimeni nu o va face în locul meu.
Mă scuzaţi, merg să mai iau o doză de anti-coleric!
Have me met or are you my long lost twin?:)
Cam asa sunt si eu si NU ma tratez. SIC
Colerica? Mda. Este o autoevaluare bazata pe ce referentiale?
Iti cietesc blogul de ceva vreme, te mai si comentez, cu voia ta.
Ce-i drept, cind am fost oarecum porcos, m-ai taxat elegant, dar nu iritant. Colericii veritabili ar fi reactionat mult mai exploziv.
Consider ca esti o persoana cu buna educatie, bazata pe cutume atent studiate, ce nu accepta mizeriile ce-ti pun in pericol statutul. Reactiile tale sint normale si te felicit.
Sarbatori fericite.
Iatcule, eşti un domn! Dar în afara blogului sunt mult mai agresivă. În scris mă moderez cât de cât.
Sărbători fericite să aveţi şi voi
Si eu sunt leoaica.Mama zice ca am un temperament coleric(nu e pisaloaga),iar toate testele mi-or iesit ca sunt sangvinica si da,uneori sunt prea directa si rautacioasa….si e ciudat cat de mult din mine se regaseste in articolul asta!