Category Archives: carti

no-mediocrity

Dumb it down ….

Că-s mare fan Seth Godin nu cred că e vreun secret. Am mai scris pe blog despre cum mi-am schimbat perspectiva asupra unor lucruri după ce-am citit The Icarus Deception și, momentan, e cartea aia pe care o voi recomanda oricui caută o redefinire a valorilor. E foarte pragmatic și rezonez cu multe dintre ideile sale.

Mi-am reamintit de-o idee pe care-am găsit-o într-un articol pe blogul său:

If you want to reach more people, if you’re measuring audience size, then the mantra of the last twenty years has been simple: make it dumber.

Use clickbait headlines. Short sentences. Obvious ideas. Little nuance. Don’t make people uncomfortable or ask them to stretch. Remind them that they were right all along. Generate a smile or a bit of indignation. Most of all, dumb it down.

And it works.

For a while.

Și extrapolam ideea de „dumb it down” la relațiile dintre oameni. Oare uneori nu tocmai asta facem atunci când ne menajăm sau cenzurăm opiniile pentru a nu fi interpretate într-un mod jignitor și pentru a păstra relații de amiciție cu diverși oameni cu valori opuse? Sigur că ne facem vizibili în acel cerc de oameni prin lipsa atitudinii incomode, dar contribuim cu ceva la evoluția acelor relații de prietenie?

Oare nu asta face o fătucă disperată după atenție, atunci când își pozează non stop boticul cu atitudine și postează citate motivaționale? E cea mai sigură și simplă formă de a te face remarcat, dar oare chiar atragi oamenii pe care-i dorești în jurul tău? Oare chiar ai ce discuta cu acei oameni, dacă treci totuși de comentariile de tipul „ce frumi ești *insert iconițe cu animăluțe, poșetuțe, pisicuțe, rujulețe, toculețe etc.*?

Oare nu asta face un prunc disperat după zâmbetele fătucelor disperate, când se pozează la volanul unor mașini scumpe, cu ceasuri care par extravagante, dar nu-s memorabile? Știți voi, noul trend cu ceasuri Daniel Wellington, niște obiecte urâte Quartz vândute la prețuri exagerate (serios, 800 lei pe un Quartz cu brățară textilă e un preț prea mare pentru calitatea oferită).

Oare superficialitatea nu e tot un mod de „dumb it down”? Sau poate o viață superficială, înconjurat de oameni superficiali, e un scop în sine? O fi mai simplu să trăiești înconjurat de oameni care n-au curajul să-ți spună când ai luat-o pe cărări, care-ți cântă-n strună la fiecare tâmpenie, dar care râd de tine de îndată ce-ai ieșit din încăpere? O fi și ăsta un scop și-un mod de viață?

În acest weekend am terminat de citit „When Breath Becomes Air” de Paul Kalanithi, prima carte la care am plâns în timp ce-am citit-o. Și-am rămas cu o întrebare pe care-am regăsit-o în carte: Ce înseamnă a avea o viață împlinită, dacă dăm la o parte moralitatea, datoria față de noi și de societate?

Toți avem un număr limitat de ani de trăit, chiar e mai bine să-i trăim într-o bulă de ignoranță și superficialitate? Sau e prea grea de dus povara unei vieți cu o doză minimă de egoism și egocentrism?

Paianjen

De unde să știm?!

Dintr-un material din Dilema Veche, mi-am adus aminte de-o întâmplare de acum vreo 7-8 ani:

 În ce țară din lumea liberă atît de mulți oameni acceptă pasiv noua ordine națională a rețelelor de fraudă financiară, intelectuală și morală? În care țară o întreagă populație se mulțumește cu atît de puțin cînd ar avea atît de mult de cîștigat?

Eram în mașină, întorcându-ne dintr-o excursie lungă și obositoare. Cred că aveam vreo 25 de ani, terminasem facultatea de 2 ani și-ncercam să-mi dau seama pe ce cale s-o apuc din punct de vedere profesional. Muzica fadă și obositoare, care se repeta prea des la radio, începuse să irite, așa că povestea fiecare despre te miri ce.

La un moment dat șoferul povestește despre experiența unui anumit loc de muncă și cât de mulțumit a fost, pe atunci, de salariul mare – mare chiar și pentru capitală. Dar care salariu ajunsese să nu-i mai fie suficient după 4-5 luni de muncă. Pentru că pretențiile și aspirațiile  crescuseră. Treptat a realizat că poate face mai multe, poate să-și îndeplinească mai multe dorințe, pofte, idei. M-am minunat, atunci, că un salariu uriaș nu-i ajunsese, ba chiar m-a uimit când a povestit că taman ambiția de a câștiga mai bine l-a împins să caute un alt loc de muncă, mai bine plătit.

Iar reacția lui visavis de mirarea mea mi-a rămas adânc întipărită în memorie: „n-ai cum să știi cum e să câștigi atât de bine și cât de ușor se duc banii aceia, de vreme ce niciodată nu i-ai avut. N-ai cum să știi cum e să ai mai mult, dacă n-ai fost niciodată în acea situație!”.

Și extrapolez replica șoferului la situația noastră. Cum să știm cum e să trăiești mai bine, liniștit și civilizat, când generațiile de azi nu mai țin minte cum e să trăiești fără frica zilei de mâine? Ai să spui că înainte de ’85 oamenii trăiau bine și liniștit (până l-a apucat pe Nea Nicu să înfometeze o țară pentru a-și plăti datoriile), dar ai să greșești. Pentru că nici atunci n-am trăit bine, liberi și liniștiți. Am trăit constant cu frica unei securități agresive, cu lipsa tehnologiilor și-a libertății de expresie. Am trăit cu speranțele deșarte și ideile false induse de istoria modificată de sovietici și comuniști. De câteva săptămâni citesc „Cortina de Fier” de Anne Applebaum, o carte excelent scrisă despre cum a nimicit un regim totalitar o mare parte din Europa. O recomand cu drag și căldură oricui vrea să cunoască mai multe despre ce înseamnă, de fapt, comunismul.

Cum să știe românul de rând cum e să trăiești mai bine, liber și civilizat, când el n-a ieșit din țară și n-a cunoscut vreodată o altă cultură, decât prin prisma televizorului?

pisica si cartile

Holy Cow, de David Duchovny

Da, agentul Fox Mulder scrie și cărți! Sau na, tipul ăla din Californication, depinde câți ani ai. Că de-ai crescut cu X-files, așa-l cunoști pe David Duchovny.

Cartea Holy Cow cred că mi-a fost recomandată de GoodReads pe baza a ceea ce-am citit. Nu mai dau curs recomandărilor, pentru că, din cauza ăstora am citit literatură young adult foarte proastă. Exagerat de proastă. Gen „City of Bones” și 50 shades of Crap (pentru care încă mai primesc înjurături prin comentarii).

Dar recunoscând numele lui David mi-am zis că n-are cum să scrie mai prost decât Stephenie Mayer sau E.L James la un loc. Și-am tras lozul câștigător. Pentru că, spre deosebire de soft porn ladies, David Duchovny are umor. E lejeră cartea, e exact acel gen de carte haioasă pe care-o pot asculta/citi când moralul e undeva sub nivelul mării. Am ascultat versiunea audio a cărții, cu vocea lui David. Pe ici, pe colo se simțea că abia-și potolește râsul.

E despre o vacă ce-și pune întrebări existențiale. Pentru că, asemenea oamenilor, și vacile au suflet. Și porcii. Iar curcanii știu să piloteze avioane. :))

E o carte pentru copii sau pentru adulții care vor să le citească pruncilor și alte povești ce implică detalii despre religii, toleranță și obiceiuri.

Un citat memorabil: ”… Basically Jews are Christians with longer sideburns. And a better sense of humor!”

Cartea-i pe Amazon în engleză sau la Okian în română.

ochelari-de-vedere-ballance

Audiobooks: A tale for the time being, Ruth Ozeki

Dacă ai intrat pentru prima dată pe blog, da, îmi place să ascult audiobooks. Cărți audio. Pentru că nimic nu-i mai relaxant și interesant când tricotez sau croșetez precum o carte bună. Și dacă nu pot citi și tricota în același timp, ascult cărți. Sau podcasts.

A Tale For The Time Being de Ruth Ozeki nu-i o capodoperă de artă, însă e așa de bine narată că m-a captivat. Pe cât de tare mă irită începutul cărții – cu jurnalul unei adolescente care, din cauza crizei economice, se mută din America în Japonia – pe atât de mult îmi place finalul. Pentru că e optimist și lasă senzația, că indiferent câte greutăți ai întâmpinat, există o cale, o soluție pentru a schimba lucrurile în bine.

Cartea e scrisă pe 2 planuri, cel al adolescentei japonezo-americane (se naște și crește în America), care nu înțelege cultura în care e forțată să trăiască. Și al doilea plan e al scriitoarei care se retrage în Canada, pe-o insulă, să-și găsească muza și sursa de inspirație pentru o nouă carte. Posibil să fie chiar un personaj inspirat din scriitoare, Ruth Ozeki, nu m-am documentat despre ea.

Ce-mi place e felul în care îmbină noul cu vechiul, tradiția cu modernul. Atinge subiecte sensibile, precum Al Doilea Război Mondial, Fukushima și, desigur, 11 septembrie. Tratează subiectele fără a abuza de emoțiile produse de acestea. Mai tragice și revoltătoare mi s-au părut pasajele ce descriu răutatea adolescenților japonezi la adresa adolescentei din America.

De altfel, după cartea asta am mi-am readus aminte de Haruki Murakami și-am ascultat, pe rând, A Wild Sheep Case și Dance, Dance, Dance.

La capitolul audiții plăcute mai enumăr „Time and Time Again” de Ben Elton, o călătorie excelentă prin Istanbul și Europa anilor 40. Iar vocea naratorului e atât de plăcută. Practic se folosește de teoria că Newton ar fi descoperit o modalitate de a călători în timp și de a modifica trecutul.

Acum am început să ascult 11.22.63 de Stephen King, narată de Craig Wasson.

purple-flower

Audiobooks: Kiss me first de Lottie Moggach

Kiss me first” e nuvela de debut a jurnalistei Lottie Moggach și abordează 2 teme interesante pentru mine: bipolar disorder și autoizolarea în online.

Kiss me first descrie viața lui Leila, o tânără grăsuță, orfană și foarte timidă, care-și găsește locul într-o comunitate underground numită The Red Pill (probabil o încercare de a agăța The Matrix de nuvelă). E antisocială și caută validare în ceea ce privește inteligența și cunoștințele. Pune mai mult preț pe informație și cunoștințe și mai puțin pe obiecte de consum.

Empatizez și mă identific cu Leila până când descrie momentele de om neîndemânatic și isteric. Nu reușește să se adapteze la niciun loc de muncă unde ar trebui să interacționeze direct cu oameni, însă se descurcă de minune în proiecte plicticoase ce se desfășoară online. Rutina n-o plictisește, dar o sperie tot ce e nou în comunicarea directă cu oamenii.

Leila acceptă cea mai mare provocare a vieții sale de adult: să devină Tess, o tânără populară în mediul online, care însă suferă de bipolar disorder și care plănuiește să se sinucidă. Planul e ca Tess să anunțe că se mută într-o altă țară pentru un nou început, unde, însă, se va sinucide. Iar Leila îi va continua viața online, pentru familia și prietenii lui Tess.

Dacă aș fi empatizat până la capăt cu Leila, poate aș fi reușit să înțeleg de ce cineva ar accepta o asemenea provocare. Subiectul se dezvoltă în jurul Leilei, care se atașează de un vechi prieten de-al lui Tess. Ajunge să trăiască și să iubească online, fără a realiza că viața virtuală o copleșește și o înlocuiește complet pe cea reală. Leila pierde contactul cu lumea din jur și ajunge să uite să-și pună întrebări, să verifice informațiile din mai multe surse.

Nuvela vine la fix în perioada aceasta, când aproape lunar apare câte un articol ce tratează dependența omului de mediul virtual. Articole care ne îndeamnă să ne trăim viața offline. Ei bine, cartea scoate în evidență câteva motive pentru care un om se retrage în mediul online: experiențele traumatizante, suferințele cauzate de diverse evenimente cu impact personal puternic, cercuri sociale nocive în care predomină prejudecățile, nevoia constantă de validare pe care mai degrabă o găsești online decât offline etc.

„Kiss me first” nu-i o capodoperă literară, însă reușește să stârnească niște reacții și să te facă să-ți pui niște întrebări în legătură cu oamenii pe care-i cunoști doar online, fără a interacționa câtuși de puțin offline.

Dacă unul dintre prietenii pe care-i cunoști doar online, de mai mulți ani, ți-ar cere un favor, cât de dispus ai fi să-i îndeplinești dorința?

purple-flower

pisica si cartile

Audiobooks – cărțile audio

Am o bună memorie a vocilor. De multe ori doar datorită vocilor reușesc să recunosc diverse persoane cu care socializez ocazional. Așa că era firesc să devin dependentă de microbul cărților audio. Da, da, știu, nu-i la fel cu a citi o carte, nu-i la fel cu a răsfoi foile ce miros a vechi și mucegai. Așa am spus și eu. Până ce-am cumpărat prima carte audio și m-a cucerit vocea doctorului Steve Peters. Apoi am continuat cu The Cuckoo’s Calling, narată de un actor cu un timbru vocal ce iese-n evidență – Robert Glanister. Atât de mult mi-a plăcut, încât am ascultat-o de vreo 3 ori. Accentul acela britanic, cursiv, coerent, nararea pe diverse tonalități… mmm! Per total, o experiență foarte plăcută. Iar Police, de Jo Nesbo, n-ar fi fost o audiție atât de fascinantă fără vocea gravă a lui Sean Barrett.

M-a impresionat și versiunea audio de la The Help, narată de Jenna Lamia, Bahni Turpin, Octavia Spencer, Cassandra Campbell. Accentul acela sudist – atât al omului alb, cât și al omului de culoare – oferă o experiență audio mult mai bună decât simpla lecturare a cărții pe hârtie.

De regulă îmi cumpăr cărțile de pe audible.co.uk, pentru 8 lire pe lună pot să-mi iau ce carte-mi doresc. Ba chiar profit din plin de ofertele 1+1 gratis, pe care le desfășoară în mod regulat compania. Prefer audible pentru că pot asculta fragmente din cărți. Dacă nu-mi place vocea naratorului, n-o cumpăr în formatul audio și, dacă într-adevăr vreau să citesc acea carte, o caut în format tipărit.

Și Librăria Humanitas are o promoție interesantă: în iulie poți cumpăra cărți audio la promoția 2+1 gratis. Problema e că nu poți asculta fragmente din cărți și nu poți să-ți dai seama dacă merită sau nu să dai 50 lei pe un audiobook românesc. Vocea naratorului e foarte importantă pentru o carte audio reușită!

Îmi place să ascult în timp ce croșetez, pentru că multe proiecte le lucrez din reflex, fără a-mi solicita atenția.

pisica si cartile

cimitirul-adrian-telespan

Cimitirul, de Adrian Teleșpan

cimitirul-adrian-telespanM-a convins o recenzie, acum câteva luni și, când am prins ocazia, am cumpărat-o de pe elefant.ro. A fost prima carte în format digital, în limba română, pe care am cumpărat-o din România. Mi-am făcut un prost obicei: cumpăr de pe amazon și citesc în engleză, pe kindle. Mi-e mult mai comod așa. Am luat-o la pachet cu „Scriitor în comunism” a lui Ștefan Agopian, după ce m-a convins Simona Tache. Partea proastă e nu pot să pun pe kindle cartea lui Agopian pentru că are un format de rahat și se deschide cu Adobe Digital Edition. O mică paranteză: îi urăsc pe ăștia de la Adobe! Pentru fiecare carte vândută, în format .acsm, o femeie mimează un orgasm, iar un bărbat minte c-o iubește. Am încheiat paranteza.

Cimitirul lui Adrian Teleșpan e cea mai bună carte pe care-am citit-o în ultima perioadă. E indecentă, încărcată de scene sexuale homosexuale și de un umor pe care nu-l regăsesc ușor în jur. Pe care-l ador. E umorul ăla simplu și sec, dar care te face să râzi în hohote, cu lacrimi. Și apoi devii serios, pentru că după râsete isterice, încerci să empatizezi cu românul bătut de soartă într-o familie nenorocită, măcinată de lipsa banilor.

Adrian Green e un românul care-a plecat în Londra în speranța unei vieți mai bune. E impulsiv și, în același timp, relaxat. Își stăpânește cu greu poftele trupești și e un visător incurabil. Speranțele sale, pentru o schimbare bruscă și pozitivă de macaz, se rezumă la marele pot la loto. De fapt, când trăiești într-o țară unde ți se spune și vezi că nu ai cum să obții ceea ce-ți dorești prin muncă, tot ce-ți rămâne e să visezi. Să speri că poate cineva te va descoperi peste noapte și vei deveni faimos, așa cum încep poveștile de succes ale unor modele/cântăreți/actori.

Recenziile nu-s punctul meu forte, așa că va trebui să o cumperi ca să te convingi că am dreptate. Mereu am dreptate, ca orice femeie! 😀

Recomand cartea!

pisica neagra

Audiobooks – The Chimp Paradox

Am început să ascult cărți acum 2 ani. După Jocurile Olimpice din Londra. Am ascultat un interviu cu echipa de ciclism a Angliei care a câștigat medalia de aur la JO2012. Una dintre întrebările reporterului se referea la colaborarea echipei cu psihiatrul dr. Steve Peters. Doctorul tocmai își lansase cartea „The Chimp Paradox”.

Răspunsul venit de la Victoria Pendleton, vedeta echipei de ciclism, m-a convins să caut cartea. Ce e important în ciclism, dar și-n viață, e să nu te uiți înainte la drum și să-ți spui că mai ai mult sau că panta e abruptă, că n-o să reușești să urci. Ci trebuie să te gândești la cum să depășești momentul imediat, calculând totodată cum vei reuși să termini cursa pentru a fi mulțumit de tine. E important să-ți dozezi energia și să cauți să nu te lași copleșit de emoții și impulsuri.

Nu te uita la alții cum dau greș, nu sta în spatele celui ce merge prea încet pentru că ritmul său te va încetini și, cel mai probabil, te va obosi. Mergi în ritm cu cei care merg mai repede decât tine, provoacă-te și setează-ți standarde mai înalte decât nivelul la care ești. Da, sunt conștientă că sună ca niște clișee decupate din discursurile „docților în dezvoltare personală”. Totuși am mai multă încredere într-un psihiatru cu 30 de ani de experiență decât într-un „șpicăr” de 30 de ani care a scos cărți pe bandă rulantă.

The Chimp Paradox” împarte creierul uman în 3 părți (sunt astfel descrise pentru a fi înțelese de către public, nu sunt termeni acceptați în domeniu): the chimp – responsabilă cu impulsivitatea, o parte pe care majoritatea oamenilor trebuie să învețe să o controleze; the human – partea rațională, care așteaptă argumente și tratează situațiile în funcție de consecințe și argumente; the machine – reflexele. 

Nu e o carte de self help, e o carte care-ți arată că nu te cunoști atât de bine precum credeai și că impulsivitatea trebuie ținută sub control.

O găsești pe amazon (kindle) sau pe audible (audio).

pisica neagra

natura-varciorog

Scriitorii români pe internet

Caut pagini de Facebook dedicate scriitorilor români.

Mircea Cărtărescu și Andrei Pleșu au pagini de Wikipedia – seci și impersonale, Lucian Dan Teodorovici (fără vanity url!!!)are o pagină pe care n-a mai dat nimeni din vară, deși era pe drumul cel bun la capitolul self promotion și comunicare. Horia Roman Patapievici e singurul (dintre cei enumerați în articol) care are o pagină actualizată constant, deși nu-s sigură că-i o pagină oficială și stilul de comunicare are nevoie de îmbunătățire.

Și dacă tot enumăr autorii români, vă recomand cărțile lui Răzvan Coloja. Apropos, citiți-i povestirile puse online în mod gratuit.

Practic autorii români, scriitori foarte buni de altfel, interacționează puțin spre deloc cu cititorii. Și nu-i păcat? Revin la ce-am spus în articolul anterior: librăriile locale nu promovează autorii români. Editurile fac prea puțin pentru a promova scriitorii români. Primesc zilnic vreo 3 newslettere de la diverse librării online. Rareori văd câte un titlu al vreunui autor român contemporan, cu excepția lui Neagu Djuvara. Matei Brunul n-a apărut în vreun newsletter, nici măcar o dată. Și e o carte excelentă! Câte cărți bune ratez pentru că nu știu că există?  Nu am cum să aflu de ele dacă nu apar în librăriile online, de unde-mi cumpăr majoritatea cărților.

De câțiva ani o urmăresc pe Anne Rice pe Facebook și-mi place cum comunică, mai puțin pozele rigide în care apare uneori. Discută cu cititorii, își promovează munca, dar promovează și alți autori. Dezbate subiecte ce țin de religie, de politică, de societate. Iar Chuck Palahniuk e un alt scriitor pe care-l admir, e amabil și direct. Chuck și Anne (mă rog, oamenii din staff-ul lor) au înțeles cât de important e să-ți construiești o comunitate și să o menții activă pentru a-ți vinde cărțile, pentru ca oamenii să audă de tine constant.

Știu, nu-i tocmai corect să compar ce fac americanii cu ce nu fac românii, nu avem același buget, nu avem o piață dezvoltată. Dar nici nu cred că soluția e să băgăm capul în pământ și să ne plângem de milă că românii nu citesc și scriitorii mor de foame, așa cum reiese adeseori din diverse studii.

Câți dintre autorii români se promovează singuri, construindu-și comunități de cititori? Pentru că editurile nu fac mare lucru pentru a promova autorii români, de ce nu se promovează singuri?

Da, știu și că românii citesc puțin și atunci când o fac, aleg cărți scrise de autori cunoscuți. Dar poate că cititorii ar cumpăra cărți românești dacă ar ști că există, dar s-ar vorbi despre ele. Pentru că mie, spre exemplu, mi-e teamă să cumpăr o carte scrisă de-un român despre care nu știu nimic, în condițiile în care orice prost poate scoate o carte.

Câți dintre voi, cei ce-mi răsfoiți blogul, ați citit în ultimul an o carte scrisă de un scriitor român contemporan? 

natura-varciorog

matei brunul

Matei Brunul și sforile

Născută-n anul Cernobîlului, n-am trăit prea mult în timpul comunismului. Sigur că regimul n-a murit complet odată cu Ceaușescu, în unele structuri (chiar și-n cele moderne) încă se practică șantajul și cenzura, iar îndoctrinarea naivilor e o procedură din ce în ce mai populară, nu doar în mass media.

Aveam 4 ani la revoluție. Tot ce știu despre comunism am aflat de la Memorialul Durerii și de la taică-meu, care-a fugit din spital pentru a participa la revoluția din Timișoara și pentru a le da de veste prietenilor săi din Lugoj despre mișcările timișorenilor. Atât de mult a urât regimul comunist! În școală nu țin minte să fi învățat multe despre comunism. În schimb am studiat că românii au fost singurii care au ținut piept turcilor ce-ar fi vrut să cucerească Europa. Pentru uriașul Imperiu Otoman luptele crâncene, așa cum au fost descrise de români, ar fi fost doar „mici incidente la graniță”, potrivit cărții „The man they killed on Christmas Day” de Cătălin Gruia. Nu știu sigur, nu am studiat istoria otomanilor. Dar nici Andrew Marr, care-a scris „History of the world”, nu amintește de luptele românilor cu turcii. Dar menționează imperiul otoman.

Când TVR-ul a difuzat Memorialul Durerii am fost prea mică pentru a înțelege că mulți dintre oamenii din închisori erau acolo doar pentru că îndrăzniseră să-și exprime opinia. Sau doar pentru că cineva i-ar fi prezentat drept spioni ori hoți, pe nedrept. Anii au trecut, societatea a evoluat, televiziunile au adoptat rețetele de succes din țări democratice: distragerea atenției opiniei publice cu scandaluri inutile.

Ne mai amintim de revoluție și de cât de groaznic a fost partidul comunist prin decembrie, când ies la iveală alte dosare și mărturii crunte despre pedepsele aplicate celor ce se împotriveau regimului.

Și acum ajung și la Matei Brunul. O carte care mi-a deschis apetitul pentru tot ce înseamnă cărți despre comunism, despre cât de spurcat a fost (și rămâne) un regim totalitar. Dar Matei Brunul nu e numai o carte despre comunism, ar putea foarte bine să fie o carte despre amnezia care ne lovește din plin în fiecare an electoral.

„Orice marionetă are suflet, doar că trebuie să știi să i-l descoperi …”

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, a câștigat anul trecut premiul literar „Augustin Frățilă”. În condițiile în care majoritatea librăriilor orădene promovează ba cărțile Mihaelei Rădulescu ori opere bine vândute din literatura internațională – Dan Brown, Paulo Coelho etc. – am avut un noroc chior atunci când am dat de cartea asta, așezată pe-un raft printre sute de alte titluri. Vara trecută Humanitas își decorase vitrina cu 50 shades of crap și cu Tudor Chirilă. Iar io nu-s chiar atât de des deprimată pentru a citi așa ceva. Mai ales că de la o vreme am înlocuit scriitura banală cu croșetatul, ca remediu pentru momentele când îmi pierd încrederea-n oameni.

Deși tratează un subiect controversat din istoria acestui popor, Matei Brunul e o carte care te captivează, te convinge să cauți și să descoperi cât de malefică și bine pusă la punct a fost Securitatea. Te provoacă să afli mai multe despre un sistem pe care unii îl regretă azi. Matei Brunul e românul păpușă de lemn care se mișcă în funcție de cum sunt trase sforile. În funcție de cine le manevrează, când și în ce context.

N-am să-i fac un rezumat cărții pentru că mi-aș dori să căutați opera și să-l descoperiți pe Bruno cel amnezic, Bruno care-l îmbrățișează pe Vasilache, păpușa de lemn. Brunul și-ai săi pași grei care fac cărare prin zăpada ce acoperă aleea către casa fetei pe care o place. Bruno care ajunge să creadă că a meritat să fie torturat pentru ceva ce i s-a spus că ar fi încercat să facă. Bruno care voia doar atât: să cunoască arta manevrării marionetelor.

De la Matei Brunul am început să caut și alte cărți despre comunism și torționari. Momentan caut „Orizonturi Roșii” a lui Pacepa. Alte recomandări sunt binevenite.

p.s: mi-ar plăcea să descopăr cât mai mulți autori contemporani români care aleg să-și lanseze cărțile și-n varianta e-book. 

matei brunul