Category Archives: Diverse

radacini

“Vrei să fim prieteni?”

Acum vreun an (sau poate chiar 2 ani, nu-s sigură) am citit un articol puțin bizar despre de ce oamenilor le e greu să formeze prietenii după vârsta de 30 de ani. Cred că era de la The New York Times sau The New Yorker. (note to self: salvează toate articolele în pocket, că-ți va fi lene să le cauți în istoricul de pe Twitter sau FB).

Printre motivele enumerate erau clasicele “tabieturi”, “stereotipii”, “prejudecăți”, “diferențe de opinie”.

Dar ce mi-a rămas în minte a fost următorul argument: suntem atât de prinși în problemele de zi cu zi încât am uitat ce înseamnă o prietenie sinceră, o relație care evoluează natural fără a fi o corvoadă pentru vreuna dintre părți.

Așa că preferăm relațiile care se construiesc în jurul problemelor, pentru că se formează natural. E mai ușor să comunici cu o persoană care are aceleași idei despre societate, politică, viață în general. Plus că o relație se poate dezvolta atunci când numitorul comun e disprețul / dezaprobarea față de o altă persoană. Dar doar pentru că e mai ușor, nu înseamnă că e mai bine. Și nu înseamnă că e “prietenie”.

Am observat că, pentru unii, prietenii sunt oamenii cărora le arunci în cârcă problemele de zi cu zi, toate dramele nesemnificative și toate nefericirile imaginate cu simplul scop de a scăpa de încărcătura emoțională. Prietenia care se formează și evoluează astfel se transformă într-o relație disfuncțională în care o parte își plânge de milă și așteaptă să fie constant ascultată și validată de cealaltă parte.

De obicei, astfel de relații de prietenie sunt mari consumatoare de energie și sfârșesc întotdeauna în dezamăgiri. Prietenii miorlăitori, care trăiesc zilnic diverse drame incredibil de importante, obișnuiți să se victimizeze, vor căuta alți prieteni în fața cărora se pot desfășura.

Dacă ai asemenea oameni în jur, ferească-te sfinții să le sugerezi că se comportă irațional și într-un mod egoist. Poți să-ți iei adio de la “prietenie”. Sau poate, pentru liniștea și sănătatea ta mintală, e mai bine să scapi din asemenea cercuri vicioase.

Mi-am adus aminte de articolul americanilor pe care l-am menționat la început, după ce-am citit ceva similar în română, în Dilema Veche:

“Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului.

Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.”

Probabil rețelele de socializare, care ne-au lăsat impresia că suntem conectați și socia(bi)li, au dus la denaturarea conceptului de prietenie?

Probabil, cel puțin în România, conceptul de prietenie n-a avut timp să se maturizeze, având în vedere istoria noastră și lipsa de încredere care predomină în relațiile sociale?

Sau poate că, la fel că multe alte noțiuni elementare, și prietenia e o noțiune pe care trebuie s-o învățăm, trebuie să ne educăm cum ne facem prieteni și cum ne comportam cu cei din jur?

Ce înseamnă “prietenia” în 2019?Pisica prietenoasa

 

P.S: cei ce ați copilărit în anii ’90, mai țineți minte cât de ușor era să adresăm întrebarea “Vrei să fim prieteni?” în copilărie? Fără vreo grijă, fără vreo teamă de respingere. Și, mai ales, fără a avea pretenția de a-l transforma pe prieten în cărăușul bagajelor noastre emoționale.

Ce caută lumea:

  • www bibliobihor ro taxe
lido-di-jesolo-marea

Discursul din tramvai

Era îmbrăcată într-o geacă groasă de fâș, genul de haină pufoasă și zgomotoasă. Mirosea așa cum miros casele de bătrâni, cu încăperile neaerisite, cu arome de mâncare și naftalină ce se întrepătrund atât de bine încât nu le mai poți distinge. S-a așezat pe scaunul din fața mea și se tot foia ca un prunc nerăbdător. Strângea în brațe o plasă de rafie. S-a întors, a văzut că butonez telefonul apoi și-a îndreptat atenția spre altcineva. Din priviri căuta să lege o conversație cu cineva, oricine numai să simtă că nu e singură. Dar era singura din tot tramvaiul care nu butona un telefon.

După 5 minute și-a făcut curaj și m-a întrebat cât e ora.

„- E 8 jumate.”

„-8 jumate? O mai fi deschis la pâine, la magazin pe Dacia? Acolo ar mai trebui să mai găsesc pită la ora asta”. O voce caldă și calmă pe care o auzeam cu dificultate peste zgomotul infernal produs de un tramvai mai bătrân decât mine.

„- nu știu, poate aveți noroc și ajungem la timp”, i-am răspuns și-am băgat telefonul în geantă. Am aruncat o privire în jur și-am realizat că bătrâna voia doar să schimbe 2-3 cuvinte cu cineva. Iar eu căutam un pretext să las telefonul deoparte.

„- 8 jumate ați spus, așa-i? nu-i 9 jumate?”, a revenit după 1 minut. Doi adolescenți zgomotoși se așezaseră vis-a-vis și povesteau despre drama zile de pe instagram.

„- da, da, 8 jumate”, am asigurat-o.” și-am căutat iar telefonul în geantă. Eram hotărâtă să termin de citit articolul despre social media și efectele asupra noastră.

„- aha, mulțumesc. apăi, dacă-i 8 jumate sigur e deschis magazinul de pe Dacia. Merg să iau o pită apoi iau 1-le și merg spre casă, că în cartier sigur nu mai găsesc pită la ora asta”, a continuat, observând că scot iar telefonul din geantă.

„- mulțumesc că mi-ați spus cât e ceasul, domniță. Sper că nu vă deranjez, dar n-am ceas”. Mi-a zâmbit și într-o secundă s-a întors spre mine, rezemându-și capul de fereastra tramvaiului.

Am apucat să-i zâmbesc, fiind surprinsă rapid de un mic discurs incredibil de coerent pentru acel moment.

„- Ioi, domniță, să știți că ne paște o mare nenorocire. Mare, mare nenorocire. Religiile astea ne distrug, ne mănâncă viețile și sănătatea. Semnele sunt peste tot, să știți. S-aveți grijă, să nu vă lăsați păcălită. Pe mine m-au păcălit. Le-am dat tot ce-am avut și-am ajuns la bătrânețe singură și săracă. Dar dumneavoastră sunteți tânără, domniță, să nu vă lăsați păcălită. Religiile astea distrug oameni și distrug vieți. S-aveți grijă domniță dragă!”. Ar mai fi continuat, dar eu ajunsesem la destinație. I-am zâmbit, apoi i-am urat o seară plăcută și-am plecat spre casă.

Nu susțin acest referendum al urii. Nu pot susține un referendum care ar oferi putere și influență unei coaliții ce îndeamnă la regres. Referendumul nu e despre oamenii homosexuali, nu e nici măcar despre familie, e o demonstrație de putere. Și odată ce o asemenea coaliție s-ar îmbăta cu putere, ar putea impune restricționarea altor drepturi civile. Mi-e imposibil să ader la ideile unei coaliții care s-a format pe principiul „să urâm omul care e diferit de norma socială pe care noi o dorim și-o impunem”. Pentru că prin a-i îndemna pe cei din jur să-i disprețuiască pe cei diferiți semănăm neîncredere și culegem deznădejde.

“For centuries humanism has been convincing us that we are the ultimate source of meaning, and that our free will is therefore the highest authority of all. Instead of waiting for some external entity to tell us what’s what, we can rely on our own feelings and desires.”

În „Homo Deus”, Yuval Harari susține că omenirea a ajuns în epoca „umanistă”, unde omul e cel care primează. Practic omul nu mai e mijlocul prin care se întocmesc scopurile religioase, ci ființa umană și bunăstarea sa reprezintă un scop în sine. La baza societății umaniste stau drepturile și libertățile invididuale și colective ale oamenilor, fără a fi trecute prin filtrul dogmei religioase.

Poate e așa în alte societăți mai evoluate și mai civilizate, în societatea românească oamenii încă invocă spirite și duhuri pentru a-și motiva alegerile și prejudecățile.

lido-di-jesolo-marea

cum arata planta ambrozie?

Telejurnal din România, 15 august 2018

Stimați telespectatori, bună seara!

În prezența tovarășului de viață, inginer de sistem și fan Beatles, am efectuat o vizită de lucru într-o mică, dar bogată comună din România.

În cadrul acestei vizite de lucru am pus bazele unei noi întruniri pentru cea de-a doua Mare Adunare Națională a Băutorilor de Bere în Compania Vacilor, eveniment de mare amploare care va avea loc în Șuncuiuș. Data exactă a acestei întruniri va fi anunțată în perioada următoare.

La sosirea în istorica localitate din Bihor, tovarășul inginer a observat cât de roditor este pământul din această zonă. Locuitorii din Șuncuiuș au fost binecuvântați cu recolte nemaipomenite pe hectar. Pe marginea șoselei și de jur împrejurul gării a rodit și s-a extins minunata plantă numită Ambrozie.

Prin intermediul telejurnalului dorim să mulțumim tovarășilor din administrația locală pentru eforturile depuse în îmbunătățirea condițiilor care-au permis acestei plante numită Ambrozie să se extindă și să prospere în această localitate. Vă dorim doar sentimente de înaltă prețuire și de dragoste, precum a fost și iubirea dintre Traian și Decebal.

 

cum arata ambrozia?

cum arata planta ambrozie?Vizita de lucru s-a încheiat într-o atmosferă entuziastă, plină de însuflețire la vederea reprezentanților din comitetul Tomberonez, care ne-au ghidat cu privirea din mijlocul activității de partid.

Cele mai iubite membre ale acestui comitet acționează cu eroism și exemplară dăruire pentru ridicarea pe noi culmi de progres și civilizație a teritoriului pe care-l patrulează zi și noapte.

pisici-tomberoneze

Trăiască Republica Socialistă.

 

pink elephant

De ce-i validezi complexele?!

Acum câțiva ani a trecut printr-o perioadă grea. Își pierduse afacerea, divorțase, se simțea singur și izolat, vorba lui „m-am simțit ca prostul satului, care nu-i în stare să țină o nevastă ori un butic sătesc”. Și, pentru a scăpa de starea de nesiguranță, se refugiase-n rețele de socializare. Se apucase de sală, apăreau tot mai des mesaje și poze cu el la sala de sport, ba chiar și selfiurile începuseră să-i fie tot mai ușor de făcut. Îi lipseau citatele motivaționale, alea cu peisaje „fotoșopate” peste care cineva a aruncat niște texte trunchiate prin care sugerezi că ești o ființă superioară folosind expresii prin care te victimizezi, dar omul ăsta nu căzuse chiar atât de rău în rahatul validării vanității.

Numărul de prieteni de pe FB creștea, like-urile curgeau gârlă. Doar că omul se simțea tot singur. N-o zic eu, o zice el, acum când a analizat situația după ce-a trecut peste.

Și-ntr-o zi, văzând aprecierea mea la poza unei cunoștințe comune, mă întreabă: „Bă, te știam femeie pragmatică, de ce-i validezi complexele? Tu nu vezi că fata asta e nesigură pe ea și că n-o ajuți cu un like?”. Și-atunci n-am știut cum să-i răspund decât cu „dar poate o ajută să vadă că nu e singură, că frumusețea-i apreciată?!”. Intenția mea era sinceră, îmi plac oamenii frumoși și zâmbitori. But I was wrong! Pentru că intențiile nu sunt la fel interpretate pe rețelele de socializare, de fapt, când cuvintele lipsesc, e ușor să interpretezi niște iconițe în felul care ți-e mai favorabil.

Omule, mai ții minte când m-ai certat pt likeul ăla? Yes, dude, you were right! Nu știu de ce continuăm să validăm complexele, chiar nu știu. Poate pt că ne-am obișnuit atât de mult cu fluxul social media, încât unii oameni nu concep o prietenie/relație fără a o valida pe rețelele de socializare? Drept e că, pe vremea când Twitter era mai popular (mai ții minte?! zici c-ar fi trecut un secol de atunci), nu-mi amintesc să fi existat vreo nevoie de validare a prieteniei.

Să știi că de când m-ai certat, mi-am filtrat atât de mult fluxul de pe FB, încât aproape doar mesaje cu și despre tricotat și fire colorate mai văd. Și pisici, desigur. Nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar e mai liniște. Și mai puțină dramă. Mă rog, mai multă dramă pisicească, mai puțină dramă umană. You know what I mean 🙂

Între timp, omul a trecut cu brio peste perioada grea, n-a renunțat la social media, dar nici nu-și validează prieteniile, vanitatea și relațiile prin intermediul FB. Poate ne-om vedea cândva la cafeaua aia de care tot vorbim de atâția ani :))

 

(merci!)

pink elephant

Little drama queen

Astă seară, în drum spre casă am găsit mâța veșnic gravidă a cartierului, flămândă și dornică de atenție. S-a ținut după noi până-n față blocului, oprindu-se în fața treptelor să maseze betonul, gudurându-se și torcând ca o Dacia 1310 cu bujii noi.

I-am adus toate cronțănelele din bolul răsfățatei din garsonieră. Cât timp vagaboanda înfuleca pe nerăsuflate, am reușit s-o mângâi fără a mă alege cu vreo zgârietură. Much wow, much success! :)))

Nici n-am intrat bine în casă, că bestia păroasă de 8 kg a început scandalul. Și, spre deosebire de un om, pisica de companie nu poate fi ignorată. Ar fi interesant de-aș punea să-i dau unfollow când devine enervantă sau să pun pe “mute” miorlăitul după atenție.

TheMitsi e “drama queen” din viața noastră. Din fericire pentru toate părțile implicate, bestia păroasă redevine pisică educată de îndată ce bolul ei e plin, litiera e curată și poaerate dormi lângă noi.

După ce-am văzut ultimul sezon din Black Mirror mă gândeam că e foarte bine că pisicile nu pot vorbi și nu au acces la internet, la FB. Nici nu vreau să-mi imaginez ce statusuri și câte citate motivaționale puerile ar urca pe rețelele de socializare, doar pt a cerși atenție și mâncare:

“Miau, miau, bolul meu e pe jumătate gol, voi muri de foame în următoarele 2 minute, bagă-mă-n seamă omule!”

“Miau, miau, sunt o pisică perfectă, cine nu mă place, să mă pupe sub coadă, uite-aici *insert poză cu lăbuțele din spate, ridicate în aer*”

“Miau, fără somn viața e pustiu!”

“Miau, lenea-i cel mai bun prieten al pisicii!”

Și așa mai departe …

E final de an, textul acesta stupid e felul meu de a trece peste un 2017 extrem de ciudat. Cu momente excelente, bune, proaste și execrabile.

Habar n-am dacă 2018 va fi mai bun sau mai rău, nici nu-mi place să stabilesc rezoluții de care să uit la început de februarie. Sper doar ca în 2018 să învăț mai multe despre domeniul în care lucrez, să citesc mai mult (Sapiens și Homo Deus urmează după Inocenții) și să învăț cel puțin 5 tehnici noi de tricotat.

Ce știu cu siguranță, însă, e că vaca mea păroasă, The Mitsi, va fi drama queen și-n 2018, c-așa-s mâțele răsfățate :)))

P.S: am făcut poza asta după 10 minute de băunat constant și enervant din cauză că bolul era gol.

cer-albastru-vladeasa

Pauză de citit

În zilele când nimic pare să nu meargă așa cum trebuie, uneori prinde incredibil de bine o pauză de 15-20 de minute pentru a citi. Recomand 2 articole în engleză, pentru când vrei să te deconectezi complet de muncă:

  1. Un articol despre obsesia tinerilor din China pentru frumusețe și selfie. Și mi-a plăcut în mod deosebit ideea asta:

„People born in the nineteen-seventies, one star explained, still bear traces of the collectivist mind-set of the days before Communism was tempered by market reforms. “They only know what it’s like to please the group, and don’t really have a sense of self,” he said. The one-child policy meant that people born in the eighties are a bit more self-centered, and subsequent generations are even more so. Today’s teen-agers, he said, “want to stand out and be individuals—to be like everyone else is just uncool.”

2. Un text despre cum o relație a început din plictis și a murit din jenă. Despre o tânără de 20 de ani și-un bărbat de 34 de ani. Cat person se numește și, truth be told, n-are vreo legătură cu mâțele.

 

blue-colorful-knit-scarf

Fericirea prin selfie

E-n natura umană să-ți dorești să fii apreciat, să te simți bine în pielea ta știind că sunt oameni care-ți admiră chipul, trupul. E perfect normal să arăți bine, să afișezi o imagine de om împlinit. Și pică extrem de bine să auzi un compliment sincer. Am ales ideea aceasta pentru a începe articolul pentru a sublinia că nu e nimic greșit în a-ți dori să fii văzut(ă). Nu de alta, dar tare mi-e că fără atenționarea asta iar se vor ofusca pupezele care-și pozează boticul în oglindă. Și prin pupeze nu mă refer doar la femei!

Dar! (yes, there’s a but)

Cred că e la fel de natural să îmblânzești această pornire naturală atunci când totul se învârte doar în jurul ideii de a arăta 24/7 ca scos din cutie. Da, oricine-și dorește să arate bine, dar chiar cu orice preț? Citeam despre tinerii „Millennials” (din care fac parte și eu) care cheltuie sume exorbitante pe machiaj. Și mi-a rămas asta în cap:

Always camera ready, they are buying and using almost 25 percent more cosmetics than they did just two years ago and significantly more than baby boomers, according to the research firm NPD.” sursa

Nu-i nimic greșit în a te îngriji, dimpotrivă, subliniez din nou această idee. Însă sub influența presiunii sociale – powered by social media?!, unii/unele par să uite că există viață după fondul de ten/boticul din oglindă. Și se ajunge la ideea că e mai important să arăți bine / fericit / împlinit, decât să fii fericit / împlinit.

În perioada asta „selfie ready” parcă a devenit un imperativ să arăți cât mai bine la suprafață, omițând complet lucruri de substanță (ha, ce clișeu, așa-i?). Adică nu contează că n-ai citit o carte în ultimul an sau că nu ai vreo părere despre un subiect important care te afectează direct (legea salarizării, de ex.), important e să urci pe net cât mai multe selfie-uri în care arăți impecabil. De preferință cu ochelari de tocilar, pentru a sugera că e o sclipire de inteligență pe acolo, pe sub straturile de farduri și pudre. (da, mă irită că ochelarii au devenit un fashion statement!)

Nu contează că n-ai cu cine bea o cafea la 3 dimineața pentru a discuta ceva ce te deranjează și nici nu contează că singurătatea e tot mai apăsătoare, important e că arăți în poze că ești fericit(ă). (da, știu, articolul se referă la singurătatea printre englezi, dar ceva-mi spune că e o trăsătură specifică generațiilor tinere, indiferent de naționalitate). E ca și cum oamenii mai degrabă ar poza în ființe fericite decât să admită că sunt singuri și triști când nu pozează. Și-n loc să comunicăm, mai postăm un selfie. 

Și nu înțeleg presiunea asta de a arăta constant impecabil și de a te lăuda cu nimicuri, fără a contribui cu ceva substanțial în societate, fără a lăsa ceva de urmat. OK, unii suntem mediocri, iar alții grozavi, sigur că nu suntem toți capabili de a lăsa ceva în urma noastră. Dar parcă tot mai populară e calea ușoară „look at me”, în defavoarea „look at what we can do”. Sau așa a fost dintotdeauna?!

Ori poate nu știu eu cum societatea asta va fi mai bună după ce voi fi văzut a mia imagine cu același botic bosumflat ce pozează-n „înțelepciunea universală”.

N-aș vrea să înțelegi că am o problemă cu selfie-urile sau cu ideea de a arăta bine, chiar nu.

Concluzie? N-am. Că textul nu e scris pentru a judeca pe cineva și nici pt a rezolva ceva, ci mai degrabă e un text scris pentru mine, în caz că vreodată o voi lua pe arătura pițipoancelor.

no-mediocrity

Dumb it down ….

Că-s mare fan Seth Godin nu cred că e vreun secret. Am mai scris pe blog despre cum mi-am schimbat perspectiva asupra unor lucruri după ce-am citit The Icarus Deception și, momentan, e cartea aia pe care o voi recomanda oricui caută o redefinire a valorilor. E foarte pragmatic și rezonez cu multe dintre ideile sale.

Mi-am reamintit de-o idee pe care-am găsit-o într-un articol pe blogul său:

If you want to reach more people, if you’re measuring audience size, then the mantra of the last twenty years has been simple: make it dumber.

Use clickbait headlines. Short sentences. Obvious ideas. Little nuance. Don’t make people uncomfortable or ask them to stretch. Remind them that they were right all along. Generate a smile or a bit of indignation. Most of all, dumb it down.

And it works.

For a while.

Și extrapolam ideea de „dumb it down” la relațiile dintre oameni. Oare uneori nu tocmai asta facem atunci când ne menajăm sau cenzurăm opiniile pentru a nu fi interpretate într-un mod jignitor și pentru a păstra relații de amiciție cu diverși oameni cu valori opuse? Sigur că ne facem vizibili în acel cerc de oameni prin lipsa atitudinii incomode, dar contribuim cu ceva la evoluția acelor relații de prietenie?

Oare nu asta face o fătucă disperată după atenție, atunci când își pozează non stop boticul cu atitudine și postează citate motivaționale? E cea mai sigură și simplă formă de a te face remarcat, dar oare chiar atragi oamenii pe care-i dorești în jurul tău? Oare chiar ai ce discuta cu acei oameni, dacă treci totuși de comentariile de tipul „ce frumi ești *insert iconițe cu animăluțe, poșetuțe, pisicuțe, rujulețe, toculețe etc.*?

Oare nu asta face un prunc disperat după zâmbetele fătucelor disperate, când se pozează la volanul unor mașini scumpe, cu ceasuri care par extravagante, dar nu-s memorabile? Știți voi, noul trend cu ceasuri Daniel Wellington, niște obiecte urâte Quartz vândute la prețuri exagerate (serios, 800 lei pe un Quartz cu brățară textilă e un preț prea mare pentru calitatea oferită).

Oare superficialitatea nu e tot un mod de „dumb it down”? Sau poate o viață superficială, înconjurat de oameni superficiali, e un scop în sine? O fi mai simplu să trăiești înconjurat de oameni care n-au curajul să-ți spună când ai luat-o pe cărări, care-ți cântă-n strună la fiecare tâmpenie, dar care râd de tine de îndată ce-ai ieșit din încăpere? O fi și ăsta un scop și-un mod de viață?

În acest weekend am terminat de citit „When Breath Becomes Air” de Paul Kalanithi, prima carte la care am plâns în timp ce-am citit-o. Și-am rămas cu o întrebare pe care-am regăsit-o în carte: Ce înseamnă a avea o viață împlinită, dacă dăm la o parte moralitatea, datoria față de noi și de societate?

Toți avem un număr limitat de ani de trăit, chiar e mai bine să-i trăim într-o bulă de ignoranță și superficialitate? Sau e prea grea de dus povara unei vieți cu o doză minimă de egoism și egocentrism?

piatra-soimului-pestis13

Pregătiri și așteptări

În timpul verii se întâmplă un fenomen bizar în Oradea: în foarte multe magazine de cartier nu găsești băuturi reci în frigidere. În cel mai bun caz găsești câte 1-2 sticle de băuturi cabogazoase strecurate în frigiderul cu lactate, dar trebuie să ai o zi bună și-un noroc ieșit din comun.

Sigur că e frustrant pentru client și sănătos pentru factura electrică a comerciantului, doar că, pe termen lung, cel care pierde e comerciantul. De câțiva ani evit să mai cumpăr din magazinele unde nu găsesc bere rece / suc rece, deși localurile dispun de frigidere.

Tocmai de aceea am rămas plăcut surprinsă în acest sfârșit de săptămână, la Smida. Într-un magazin mixt / bar din Doda Pilii am găsit o organizare mai bună decât în multe magazine de cartier din Oradea. Doamna scana produsele la bar și scotea bonurile fiscale (da, tanti de la magazin scotea bon fiscal pentru fiecare client), iar domnul aproviziona constant frigiderul. În spatele tejghelei se vedea spațiul de depozitare, unde băuturile erau aranjate pe rafturi, în funcție de sortiment și greutate. Cât am stat la rând la bere, l-am urmărit pe domn cum aranja dozele și sticlele în frigidere, așezând băuturile deja reci în față, iar pe cele calde le punea în spate. Ca omul care vine și vrea o bere rece, să nu fie nevoit să caute prin frigider ori să țină prea mult ușa deschisă, incomodând rândul de oameni. Practic, rapid, ușor.

Ah, că unii nu știau ce doresc dintr-un magazin alimentar, ținând rândul pe loc, e o altă treabă. Nu știu dacă-i voi înțelege pe cei care, după ce stau 10 minute la coadă, nu știu ce vor să cumpere odată ajunși la tejghea.

În altă ordine de idei, poate n-ar strica dacă marii producători de semințe de floarea soarelui ar adăuga și-o pungă în pachetele de semințe, pentru depozitarea cojilor. Că zău că-i tare neplăcut să vezi coji de semințe peste tot, mai ales când ești la dracu-n praznic pe munte.

Per total mi-a plăcut la Smida, mai mergem.

Smida 2017

Smida 2017

Smida 2017

Smida 2017

Smida 2017

varciorog-antene

Bună ziua căciulă …

De fiecare dată când manierele lipsesc, suntem tentați să dăm vina pe lipsa celor 7 ani de acasă. Dar cred că prea mult blamăm primii ani de creștere și educație pentru orice tâmpenie. Pentru că omul învață constant. Sau ar trebui să învețe constant. Chiar și omul care-a avut parte de părinți needucați, se poate auto educa.

Bunicii / părinții noștri, majoritatea dintre ei, s-au născut și-au crescut la țară, cu o toaletă în curte și cu dușul la lighean (troacă, așa cum îi zice-n Banat). Dar după ce s-au mutat la oraș, s-au adaptat la noua viață. Au învățat să arunce resturile menajere la coșul de gunoi, nu pe geam, la găini, au învățat să tragă apa după utilizarea W.C-ului, au învățat să folosească aragazul și să conviețuiască în liniște. Da, știu, sunt suficiente exemple urbane care m-ar contrazice, dar în mare parte, omul de la țară mutat la oraș a descoperit că ori învață să trăiască în mediul urban, ori moare-n mizerie și gunoi. Ba chiar a învățat că ușile i se deschid mai ușor dacă salută, mulțumește și zâmbește.

E nevoie de bunăvoință și deschidere spre un alt nivel de trai. Să nu uităm că omenirea a trecut prin vremuri grele după cele două războaie mondiale, iar oamenii din țările puternic zdrucinate au regăsit calea spre politețe și bunăvoință.

Așa cum învățăm să folosim un gadget nou, la fel putem învăța cum să spunem „Mulțumesc!”, „Bună dimineața”, „Bună ziua” ori „Te rog”. Mai ales atunci când vorbim de eticheta online. Spun asta pentru că mi-e greu să-i înțeleg pe cei trecuți de o anumită vârstă care atunci când se lovesc de ceva ce nu cunosc, aleg să se comporte ca niște prunci scăpați de la grădiniță, isterizându-se. Uneori un „te rog” sau „mulțumesc” fac mai mult bine decât un ton agresiv sau arogant. Iar comportamentul de țânc răsfățat al unora trecuți cu 2-3 decenii de vârsta adolescenței nu e „adorabil” ori „boem”, e de-a dreptul nepoliticos. Nu cunoști ceva, întreabă! Salută, cere o informație și pleacă lăsând în urma ta loc de bună ziua.

Mă întreb cum ar trebui să reacționeze o persoană care se lovește de oamenii proști și aroganți, care au pretenția că omenirea le e datoare cu explicații pentru orice, doar pentru că le e lene să citească instrucțiunile?!

Uneori pare că e mai ușor să învățăm omul cum să facă ceva, decât cum să se comporte în societatea fizică ori online.

varciorog-antene