Category Archives: Muzica

Feeling Good

Aseară, la concertul de jazz #Sinatra100, artistul a cam stricat, pentru mine, piesele Strangers in the Night și Feeling Good. În rest, spectacolul a fost ok, ba chiar am ieșit din sala teatrului cu zâmbetul pe buze și cu o nouă glumă pentru prieteni : „maaaaai weeeeeei”.

Cele două piese nu prea pot să le ascult în alte variante, nu-mi plac. Pentru că  … nu stârnesc porii, nu ridică firele de păr pe ceafă, nu provoacă atacuri nostalgice dintr-o adolescență petrecută într-un studio de radio dintr-un oraș mic etc.

Așa că azi am încercat să scap de gustul amărui ascultând pe repeat „Feeling Good” varianta unicei Nina Simone. Căutând pe televizor, în aplicația de youtube, unde trebuie să bifezi literele cu săgețile de pe telecomandă, am observat că până am terminat de scris „Feeling Good” toate sugestiile erau de la piese idioate de care nu cred că am auzit vreodată, de la remixuri cu Justin Bieber (dafuq?!) la Nicki Minaj.

La fel și cu Strangers in the Night, abia când deja scrisesem complet numele piesei mi-a apărut ca sugestie piesa lui Frank Sinatra.

Și-am avut așa un un sentiment de „nu mai vreau să cunosc lumea asta, mă închid iar în cochilie unde-i cald, muzica-i bună și oamenii nu au impresia că trăiești doar ca să-i ataci pe ăilalți”.

https://youtu.be/OfJRX-8SXOs

boxe-edifier

Cum să scapi de binecuvântarea popii?

Începutul de an vine la pachet cu binecuvântarea apartamentului de către popa cartierului, că vrei, că nu vrei. Doar că io aș prefera să dau 50 lei pe mâncarea mâței, decât să-i dau bisericii. Yes, yes, I will die in hell! Așa că anul acesta am scăpat de popa care bate la ușă într-un mod simplu: sound system!

De Crăciun, la recomandarea orădeanului, mi-am făcut cadou un sistem de sunet Edifier. Pentru o garsonieră e suficient un 2.1. De fapt, ce m-a convins la boxele astea e opțiunea de a mă conecta la sistem prin bluetooth – urăsc ideea de a avea zeci de cabluri înșirate prin casă, ca niște mațe părăsite și parazite. În primele 2 zile TheMitsi făcea ture între boxe, nu știa exact de unde se aude muzica. Acum s-a învățat, dar tot se mai sperie când am chef să ascult mai tare Freak on a leash …

Am lăsat boxele la volum mediu – din respect față de vecini – și-am pornit un playlist potrivit pentru o după amiază de duminică. Rammstein. Atât de dumnezeiește sună „Amour” la boxele astea, nu pot descrie-n cuvinte.

Clopoțelul popii nu se mai aude pe scară și probabil că a și trecut în fugă pe la etajul 5 … 😀

boxe-edifier

Concurs: Câștigă o invitație la Patricia Kaas

24 iunie, Cluj Napoca la Sala Sporturilor „Horia Demian”. Patricia Kaas. Cuvintele cheie pe care orice fan trebuie să le audă prima dată atunci când e anunțat concertul Patriciei Kaas în România, în „provincie”.

Cântăreața franceză a pornit într-un turneu mondial intitulat „Kaas chanfe Piaf”, în cadrul căruia îi aduce un tribut celei ce a fost Edith Piaf.

Spectacolul include cântece faimoase precum „Milord”, „Padam Padam” și „Non, je ne regrette rien!”. Toate fac parte dintr-un album unic, prin care Patricia Kaas marchează împlinirea a 50 de ani de la moartea artistei care i-a marcat copilăria, Édith Piaf. Albumul cuprinde 21 de melodii, o colecție care „aduce profunzime și nuanțe” muzicii lui Piaf, o experiență care trezește emoții profunde și care a încântat audiențe din întreaga lume. Piesele sunt reorchestrate de Abel Korzienowski, noul “copil minune” al muzicii hollywoodiene de film, nominalizat la Globul de Aur.

Mai găsiți bilete pe biletmaster.ro.

Dau o invitație pentru 2 persoane unui fan Patricia Kaas sau Edith Piaf care-mi spune unde și-a petrecut copilăria Edith Piaf. 

Concursul durează până-n 22 iunie!

 

Deep Purple la Cluj

Când am ajuns în Parcul Central, aproape de Cluj Arena, pe toate aleile am văzut bărbați în haine de piele, tricouri negre, părul lung și, în unele cazuri, baticuri cu cranii desenate legate în jurul gâtului. Se plimbau alene, zâmbind și glumind, printre mamele cu prunci adormiți în cărucioare. La un moment dat o motocicletă, cu o țeavă de eșapament „tuningată”, a acoperit muzica ce se auzea dinspre stadion și-a lăsat un fum sufocant în urmă. La intrarea pe stadion mi s-a verificat ghiozdanul. „Am o carte. Așa-i că nu se consideră armă? Am și o ciocolată, dar sunt egoistă și nu o împart!”, am glumit cu fetele care m-au percheziționat și nu mi le-au confiscat. De-o parte și de alta a intrării zeci de sticle de apă și de suc se odihneau. Nu e voie cu vreo băutură cumpărată din afara stadionului.

Poate-s eu mai norocoasă, dar n-am văzut îmbrânceli, n-am auzit înjurături și nici bătăi. În tribună, la câteva scaune depărtare de noi erau câțiva bărbați ce se înfruptaseră prea mult din aroma berii. Țopăiau și dansau de zor, încercând să stârnească publicul cam țeapăn. De fapt, mulți spectatori din jurul meu erau trecuți de 40 de ani. Părinți și copiii lor adulți, mame cu prunci de 2-3 ani, adolescenți în geci de piele, familii întregi am văzut în tribună. Trebuie să fie interesant să mergi cu părinții la un concert rock al unei trupe care a cunoscut succesul când familia ta tocmai se forma.

Phoenix, în formula fără Nicu Covaci, a încălzit atmosfera cu piesele pe care probabil și copiii de 5 ani le cunosc: Pisica neagră, Andrii Popa etc. N-am prins primele formații, am preferat să văd un film la TIFF. Angajații SMURD, care până atunci au dansat pe marginea terenului, s-au liniștit de îndată ce Deep Purple a pășit pe scenă. Au început să patruleze pe stadion, preventiv. La finalul concertului au împachetat totul și-au plecat fără să aibă vreun pacient pe targă.

Pe Cohen nu l-am văzut, nici măcar pe Slowhand (încă!), dar i-am văzut live pe Deep Purple. I-am auzit în concert acum când sunt bătrâni și nu mai au aceeași energie pe care o aveau acum 20 de ani. Bătrâni, dar profesioniști. Sigur, la fiecare 2 piese Ian Gillian trebuia să-și odihnească vocea, timp în care tobele, clapele, chitara sau bass-ul își făceau de cap. Vocea lui Ian oricum nu se auzea foarte tare, de multe ori se pierdea sub chitară ori bass.

La un moment dat Don Airey a dat-o pe piese clasice, la care publicul a reacționat neașteptat de bine. Au cântat și piese de pe noul album la care publicul n-a prea cooperat, însă la Smoke on the Water s-a dezlănțuit lumea (dooh!) și s-au aprins sute de luminițe în mulțimea din fața scenei. Nu înțeleg de ce ai vrea să filmezi cu telefonul mobil un concert (măcar de-ar fi fost un aparat foto decent). Sunetul pe care-l înregistrează mobilul e sub limita decenței, iar imaginea e în mare parte neagră, pentru că nu e lumină. Mă rog, fiecare om are un motiv pentru care face ceea ce face.

Steve Morse e nebun! A interacționat cu publicul, stârnindu-l să strige în ritmul chitarei, iar Roger Glover sărea pe scenă de parcă avea cu 30 de ani mai puțin!

Da, se simte că au o vârstă – la voce și mișcare scenică, dar la partea instrumentală they rocked the show, ca să mă exprim americănește.

Și cam așa o fost Deep Purple la Cluj pentru mine! Sunt curioasă câți dintre cei ce mă citiți ați mai fost.

Damien Rice

Încerc să ascult un playlist cu piesele lui Damien Rice. Și nu reușesc să-mi dau seama dacă mă irită monotonia vocii sale sau mă enervează faptul că melodiile lui nu-mi transmit nimic. Deși ador pianul, vocea lui Rice – monotonă, fără ritm, seacă – parcă strică toată atmosfera creată de pian. Probabil că dacă ar fi avut un accent de britanic s-ar fi schimbat total situația.

Știu că Damien Rice e un artist foarte popular, dar io nu reușesc să rezonez deloc cu melodiile sale. Presupun că mi-s defectă cumva. Singura piesă pe care o pot asculta cap-coadă e 9 crimes, datorită tipei. Că vocea lui tot nu reușește să-mi transmită ceva.

Take five!

Nu știu ce-i cu perioada asta (deși pe undeva, nu mai știu unde și când, am citit ceva despre anxietatea cauzată de sărbători), dar observ tot mai multă agresivitate în jur, în oameni, în cuvinte, în idei. Până și eu m-am surprins înjurând de mama focului un … ghem de ață! Cu dumniezăi și draci, cu morți, răniți și pui golași de Transilvania, toate mi-au ieșit pe gură azi dimineață. Pentru un amărât de ghem de ață!

Zece minute mai târziu, când m-am calmat și mi-au trecut dracii aței, am realizat cât de stupidă a fost toată scena. Dacă mie mi s-a părut așa, cum trebuie să i se fi părut unui spectator? Cred că s-ar fi amuzat copios văzându-mă cum mă agit la birou în jurul adunăturii de lână.

Poate mi se pare, dar am observat tot mai multă agresivitate în cuvinte și idei la cei din jur. Mă refer la prieteni și la oamenii din cercurile mele de rețele sociale. Suntem tot mai nemulțumiți, urlăm și încercăm să ne impunem ideile de parcă reușita ne-ar alina nemulțumirea. Parcă ne-am transformat în mâțe furioase și înfoiate, gata să sărim la atac la cel mai mic sunet.

Înainte de a-mi sări în cap, io vă recomand o pauză de 5 minute de muzică. Gândiți-vă dacă merită să vă enervați pentru orice detaliu, pentru orice om pe care nu-l cunoașteți, dar care v-a pus o etichetă negativă. Pentru orice cuvânt nefast rostit într-un moment neprielnic. Pentru orice privire cu subînțeles sau pentru orice mesaj ambiguu.

5 minute de Dave Brubeck

Eric Clapton – Unplugged (întregul album)

Cred că albumul ăsta l-am ascultat cel mai mult în cei 26 de ani de viață pe care-i am. Adevărul e că n-am prea avut de ales. Aveam 16 ani, asistentele nu voiau să-mi dea calmante, mie-mi era rușine să le strecor bani în buzunare și singura modalitate prin care puteam ignora durerile care mă sufocau era să cânt sau să ascult muzică. Și cum vocea nu mă ajută, un nene drăguț din salon s-a oferit să-mi cumpere un bax de baterii pentru CD Player-ul portabil pe care-l aveam la îndemână.

Două săptămâni, cât am locuit în acel salon, am ascultat aproape non stop muzică. Adormeam cu vocea lui Eric Clapton și mă trezeam cu muzica lui. Iar când doctorul venea în vizită, îi cântam Strangers in the Night a lui Sinatra. El îmi cerea versiunea lui Robbie Williams, eu îi spuneam că old school is better. Partea bună a experienței e că așa am reușit să trec peste teama de a mă afla singură printre străini, într-un oraș care-mi era necunoscut pe atunci: Timișoara. Nu-mi mai amintesc de durerile din cauza cărora uneori nici nu puteam respira, ci-mi aduc aminte de chitara lui Slowhand, de CD-ul cu 80’s Greatest Hits, de Chicago și Bad English.

Albumul Unplugged al lui Eric Clapton e acum disponibil și pe youtube.

Audiție plăcută!

Zeljko Joksimovic și Eurovizionul

Zeljko Joksimovic, un artist și compozitor din Serbia, iarăși participă la Eurovizion. Am aflat de el în 2004 când a luat locul 2 cu piesa Lane Moje. Locul 1 a fost câștigat atunci de controversata Ruslana cu Wild Dances.

Habar n-am ce spune în melodiile sale, dar îmi place vocea lui. Nici cea de anul ăsta, înscrisă la Eurovizion, nu sună rău, dimpotrivă!

În comparație cu prostia cântată de Mandinga, melodia Nije ljubav stvar sună bine. Sper să obțină un loc fruntaș la Eurovizion 2012!

Adevărul e că-mi place tare mult cum sună vioara în piesa Lane Moje.