Category Archives: Oradea

vedere-pietrele-boghii

Petele albe de pe trotuar

Mă pierd în gânduri și-n idei. Des. Când merg pe stradă, când tricotez, când ascult muzica potrivită. Plecasem de la șezătoarea din cetate, eram undeva în jurul parcului 1 decembrie. Și cum mergeam agale spre stația de tramvai din centru, într-o seară de miercuri, pierdută-n gânduri despre te miri ce, observ un șablon pe jos. O mulțime de pete albe, de diverse dimensiuni și grosimi. Pac, am călcat o pată albă. Pac, încă una. E distractiv, acum când mă gândesc la asta. Dar în seara aceea mă frustra senzația pentru că pe măsură ce le călcam, tot încercam să-mi dau seama ce sunt. Și le călcam cu scopul de a simți, cumva, prin talpa cizmei, consistența. Cam ca atunci când calci pe o piesă de lego, doar că punctele astea albe sunt una cu asfaltul.

Dar ce-or fi, că par așa de interesante?! Aranjate-n grupuri și grupulețe, în funcție cum a fost asfaltat trotuarul. Lângă un ghioșc unde se vinde mâncare par să se fi aglomerat cele mai multe, în toate formele și culorile. Am văzut chiar și puncte roz! Ha, ce ciudat arată rozul pe asfaltul gri închis.

Să fie mostre că există o altă civilizație care se ascunde printre noi, niște oameni mici, drăguți și buni? Niște ființe care, atunci când sunt în public, arată și se comportă ca noi, oamenii, dar care abia așteaptă să ajungă acasă, să se ascundă după draperii grele și să scape de masca de om? Să fie ei înșiși?

Am urmat punctele albe de pe trotuar până s-au risipit, undeva spre strada Independenței. Apoi le-am regăsit, tot în grupuri și grupulețe la intrarea în pasajul Vulturul Negru. Aha! Deci omuleții aceia stau undeva lângă chioșcul de mâncare de lângă parcul 1 Decembrie și-n fața intrării  din pasaj. Dar dacă sunt deghizați ca oameni, cum îi voi putea recunoaște vreodată?

Și-apoi s-a întâmplat minunea! Am văzut omulețul. Doar că nu era nici mic, nici drăguț și nici bun. Avea o coadă d-aia prinsă în vârful capului, niște blugi rupți pe lungimea coapsei și un cardigan lung, cât un pardesiu. Vorbea la telefon, grăbit și agitat. De-odată-l văd că scuipă pe jos și pleacă mai departe, urlând-i cuiva la telefon. Complicate-s uneori iubirile tinereții …

Lumea mea s-a ruinat.

Vreau să cred că printre noi se ascunde o altă civilizație, dar una care a învățat că guma de mestecat se aruncă la tomberon, nu pe trotuar!

suncuius-sant-betonat

Să așteaptă pă culoar!*

La ora 8 fără 9 minute au intrat în spital pe ușa principală. Înfofoliți bine în paltoane vechi, dar îngrijite, ținând aproape o geantă de piele neagră și 2 plase de plastic. El, grăbit, aplecat de umeri și cu privirea în sus, ea urmându-i pașii la jumătate de metru în spate. Aici au dat de prima recepție, cea de internări. O tinerică, cam grăbită, i-a îndrumat spre recepția de consultații: „faceți dreapta și după colț vedeți recepția pentru consultații, aici e cea pentru internări. N-ați venit să vă internați în spital, nu-i așa?”

Bătrânul a încercat să articuleze ceva, vizibil nemulțumit de ideea de a căuta un alt om căruia să-i dea actele și banii necesari unei consultații. Au făcut 2-3 pași și-au dat de portarul amabil, care i-a ghidat pentru restul de 10 pași pe care trebuia să-i parcurgă pentru a ajunge la cea de-a doua recepție, unde se fac programări de consultații.

Ambele recepționere erau ocupate cu procesarea consultațiilor pentru alți oameni, așa că așteptam după linia de confidențialitate ce colora gresia. Cei doi bătrânei ajung în urma mea și, căutând cu privirea recepționerele, se înghesuie printre cei care așteptam civilizat la coadă. La un moment dat simt un cot în coaste, cobor privirea și dau de bătrânica ce-și făcea loc pentru a ajunge înaintea mea la rând. Bătrânelul ocupase jumătate din pupitrul recepționerelor, dominându-l vizual cu brațele întinse pe blatul lucios.

Doamna din fața mea plătește consultația, i se comunică la ce cabinet trebuie să se prezinte și când dau să fac un pas în față, pentru a ajunge la recepționeră, o văd pe bătrânică. Se foiește-n fața mea și înaintează. Între degetele grăsune și zbârcite strângea mânerele unei genți de piele neagră din care se chinuia să scoată un portofel. Privirile ni se intersectează și, făcând un pas în față, îmi zice „ah, erați cumva în față?”. Îi zâmbesc și-i spun că o las înainte, 5 minute în plus sau în minus nu contează. Bătrânelul, în schimb, ajunsese deja în fața tinerei la care așteptam și urmărea cu interes cuvântul magic: „Următorul!”

Bătrânica ajunge lângă soț și-o văd cum îi dă coate, încercând să-l atenționeze că s-a grăbit și-a sărit peste rând. „Ce domn’le, lasă că n-a pățit nimic, să aștepte!”, mormăie nemulțumit, fără a-și lua privirea de pe chipul tinerei de la care încă aștepta cuvântul magic. Se aude un „Spuneți, vă rog!” din spatele pupitrului, iar bătrânul mai are puțin și se urcă pe suprafața lucioasă, pentru a fi cât mai aproape de domniță.

Recepționera le cere actele și-i întreabă ceva de bilete de trimitere și medici, bătrânica se face și mai mică, în timp ce bătrânelul parcă se înalță și răspunde tranșant, ca un căpitan. Apoi se fâstâcește, căutându-și ochelarii de vedere, și întinde buletinul soției și cardul acesteia de sănătate. Tinerica din spatele pupitrului tastează ceva, în ochi i se oglindește lumina monitorului și după 1 minut vine verdictul: „Va fi 150 lei consultația”.

Bătrânica, parcă știind la ce să se aștepte, scoate banii pentru a-i înmâna recepționerei, dar în drum întâlnește mâna lui, care plătește costul consultației.

„Mergeți la cabinetul X, la doctor Y, pe culoar, la dreapta. Multă sănătate!”, încheie recepționera. Fără a-i răspunde tinerei, bătrâneii se întorc și ajung din nou la portarul amabil, care-i îndrumă spre cabinet.

N-am nicio concluzie.

*titlul e inspirat de scena asta (minutul 2.30)

nori-furtuna

Vrem schimbare, dar numai dacă alții se schimbă!

Pentru că ambrozia e-n floare și pentru că în august pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am dormit o noapte întreagă, fără a mă trezi speriată că mă sufoc, am ajuns la o tanti alergolog. Cabinet privat. Tânără, drăguță, înțelegătoare, mi-a explicat una-alta, m-a consultat pentru a fi sigură că simptomele mele sunt de alergie, nu de o sinuzită.

Mi-a recomandat un tratament și ne-am despărțit cu gândul că ne-om revedea peste o lună, după ce voi trece peste perioada aceasta. Am plecat cu optimism și cu zâmbetul pe buze din cabinetul doctoriței. Prin felul său cald mi-a transmis că e o soluție pentru problema mea și că nu-i cazul să disper. Numai cine suferă de câte o boală cronică ori de-o alergie agresivă poate înțelege cât de liniștitor e gândul că ești tot mai aproape de o soluție permanentă.

Optimismul meu s-a diminuat pe măsură ce intram în farmacii pentru a-mi procura medicamentele. Am intrat în 8 farmacii diferite, în fiecare găseam ori câte un medicament, din cele 4 de pe rețetă, sau o doză incompletă. Din fericire, și farmacistele au fost amabile și înțelegătoare și-au avut grijă să mă îndrume către farmaciile unde anumite medicamente erau pe stoc. Și apreciez nespus de mult ajutorul unor străini empatici. Într-un final, după o oră de căutat și alergat prin oraș, am reușit să cumpăr toate medicamentele prescrise. Iar portofelul meu s-a ușurat de vreo 250 lei. Dar abilitatea de a respira pe nas, de a scăpa de senzația de sufocare, e neprețuită. 

Răbdare, că ajung și la atitudinea care m-a făcut să scriu articolul acesta.

Pentru a ajunge la birou în timp util, am urcat în primul taxi pe care l-am găsit în stație. City Taxi. Un Logan roșu condus de un nene trecut binișor de 55 de ani. Genul de om care, din scaunul de șofer de taxi, le știe pe toate. Și e mare naționalist, mare justițiar, ba chiar e un fan înfocat al lucrurilor bine făcute de către românii viteji ai acestei țări. Îi spun adresa unde trebuie să ajung și, nici nu apuc să-mi trag sufletul pe banchetă, începe nenea să vocifereze teoria aia stupidă a românilor sclavi la ei acasă. Redau cât mai rețin din dialog:

– El: „Ce treabă-i asta, să ajungem noi după atâția ani de la revoluție, să fim sclavi la noi în țară? Unde-n lumea asta mai găsești așa ceva?! Noi mergem la ei să-i facem sclavii noștri?! Nu mergem! De ce vin ei aici?! Că suntem fraieri, d-asta, vă spun io, domnișorică!”

– Eu: „De ce spuneți că suntem sclavi?”

– El: „Că toate companiile astea vin și ne iau toate resursele, ne dau de lucru pe salarii de nimic și apoi pleacă la ei în țară bogați. Ne fură munca și viețile, că și așa suntem vai de steaua noastră. Da, de aiasta vin ăștia, străinii la noi, că suntem ieftini și niciun politician nu le zice nu, ba chiar le și pupă picioarele. Ia să fi fost un premier hotărât, să zică „valea!” și hai să facem noi, câte s-ar mai fi făcut în țara asta. Ohoo! Că suntem bogați, avem de toate. Dar n-are cine, că politicienii ăștia români mai degrabă fură decât să facă ceva bun, ceva de viitor…”

– Eu: „Și dacă nu ar fi companiile din afară, ce-ar trebui să facă toți oamenii care au locuri de muncă în parcul industrial?”

– El: „Să lucreze la români! Că de aia trăiesc aici, pe pământul ăsta românesc! Păi, ce, noi nu știm să facem d-astea? Păcat că ne jecmănesc ăștia, politicienii, că de nu, luam noi fața Europei cu bogățiile noastre. Dar nu mai are cine să facă muncă. Bătrânii nu mai pot, iar tinerii … ehe, tineretu’ aiestea numa’ păcănele, telefoani scumpe și salariu de menejer ar vrea. Dar să nu muncească.”

Mi-am ținut părerile pentru mine, pentru că mi-era clar că omul nu înțelege un argument rațional ori economic. E cam trist când tâmpeniile antenelor și-ale realităților paralele cu realitatea țin loc de argumente. Mă rog, în taxi sunt amuzante, dar când aceleași inepții se repetă pe micile ecrane și sunt vândute sub denumirea de „adevăr”, parcă nu mai e așa de hilar.

Ajungem în parcarea firmei, și-l aud pe șofer: „iote la ăștia, ce parcare lojică și-or tras, fain așe! Iote, au și loc de taxi, pot opri aci fără să deranjez pe cineva”. Mi-a cerut 20 lei pe o cursă care-ar fi undeva la 16-17 lei, nu mi-a dat bon. Probabil pentru că am venit să lucrez la japonezi!

Ca șoferul de taxi, care visează schimbare și o viață mai bună, sunt mulți alții. Vrem infrastructură, vrem parcări și parcuri, vrem industrie și comerț, dar parcă e mai comod să ocolim regulile. Să se schimbe alții și poate atunci vom începe să umblăm și noi la atitudine. Până atunci ne miorlăim că nu ne convine când se lucrează pe stradă, pentru a se îmbunătăți sistemul de termoficare, ne isterizăm când ni se cere să plătim parcarea, ori devenim agresivi când ni se atrage atenția că nu e voie să parcăm pe locurile destinate persoanelor cu handicap. Pentru că suntem români, ce pana noastră, noi ne pricepem la orice!

N-am nicio concluzie, voiam doar să scriu articolul acesta ca peste 10-15 ani să pot observa dacă se schimbă ceva sau ba.

nori-furtuna

drumul-crucii-barbare-oradea-2017

Drumul Crucii-n Oradea din 2017!

Oradea, orașul minune al României, care pare să renască din fiecare articol din presa online, din fiecare studiu realizat pe intuiție și „misepărerism”, devine o atracție turistică pentru sado-maso. Sau, na, pentru creștinii care-și simt credința mai potentă atunci când văd oameni biciuiți pe stradă.

 

Vezi, nea Bolojan, de aveam Ciupercă, altul era spectacolul. Îți dai seama câți creștini fericeai c-un spectacol de biciuit pe dealul Ciupercii? Și câți orădeni s-ar fi mas … ahm, liniștit la văzul unui Cristi plin de sânge care-și cară crucea pe treptele renovate de pe deal?

„Drumul Crucii și-a propus pt fiecare dintre dumneavostră să reîmprospăteze în mintea și-n inima dumneavoastră, ceea ce înseamnă cu adevărat Paștele. Ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi, de la fiecare, să reîmprospătăm în mintea noastră semnificația acestor sărbători. Și anume faptul că omul a căzut în păcat, s-a depărtat de Dumnezeu și a fost nevoie de o jertfă răscumpărătoare să-l aducă înapoi”.

Și-acum copii, să facem analiza acestui text recitat în timp ce-n centrul orădean un om era bătut cu biciul, apoi urcat pe-o cruce și lăsat să atârne în văzul lumii.

Practic din acest text aflăm că de nu mergem la biserică, ne bate Dumniezo cu biciul, iar dacă nu fac ce vrea Dumniezo, trebuie să-ți bați pruncii ca să revină pe calea cea dreaptă.

În ton cu discursul coaliției pentru familie …

Fokonalt și fügefa! 

drumul-crucii-barbare-oradea-2017

recolta-de-cultura-oradeana

Senzațional! Oradea va avea cea mai mare recoltă de cultură filarmonică!

România e o țară bogată și frumoasă. Economic vorbind, țara crește văzând cu ochii, salariile cresc, pensiile cresc, impozitele scad, poate și investițiile cresc pe ici, pe colo, prin zonele neesențiale. Dar ce mai contează, când țara duduie de creștere economică?! Zău că-i adevărat, a zis-o tatucul Liviu și o tot moflăie pe la TV alde Tăricean și alți bătrânei culți care se ocupă de creșterea asta fulminantă a țării.

După ce tataie Bolojan a decis că Oradea n-are nevoie de cultură, desființând singura casă de cultură care aducea bani la buget, apoi investind masiv într-o cetate cu care încă nu știm ce facem (dar am vrea să vină lumea s-o vadă), și mutând toate evenimentele în piața publică, că doar avem un centru cu care ne lăudăm, ei bine, acum vine tătucul de la CJ și ne spune că e musai să cultivăm mai multă cultură. Că n-avem suficientă recoltă pe tona de cultură orădeană.

Și pentru că nu ne plac îngrășămintele chimice, tătucul CJ-ului ar vrea să facă asta într-un mod bio și eco: prin declarații în presa locală, arătând cu degetul către artiștii Filarmonicii care, vezi doamne, au salarii prea mari pentru ceea ce fac. Așa-i când ești bugetar, când șefu mârâie „sari!”, tu-ntrebi: „cu arcuș sau doar cu trompeta?”.

Cine-a zis că talentul n-are preț? Cum adică nu poți pune un tarif pe munca asiduă?! Iaca vă învață tătucul ALDE cum stă treaba cu recolta de cultură pe metrul pătrat orădean.

Hai, rapid, să vedem filarmonica-n stradă, cu straiele colorate și viorile din dotare, că doar nu le-ați primit degeaba! Ce credeați, că aici suntem în Zimbabwe să ascultăm cântăreți nomazi?! Și-n plus, orădenii trebuie să se cultive cu Filarmonica, nu cu te miri ce rockăr nespălat care-a învățat să cânte Shine on you crazy diamond la chitară. Ferească-ne sfinții de concerte de jazz ori de rock, că poate ne trăznește necuratul cu vreun uragan și iaca pierdem recolta de cultură …

Bravo, tătucule, așa se face cultura în Oradea! Chapeau!

 

p.s: poate-am visat sau poate nu, dar azi noapte – 4 aprilie – am auzit, la 40 de minute după miezul nopții, începutul marșului lui Iancu. Mi s-a părut sau a mai auzit cineva? O fi fost antrenament pentru prima recoltă de cultură orădeană?!

recolta-de-cultura-oradeana

turnul primariei oradea

Little boxes

E bizar că deși trăim în vremuri cu informația la un click distanță, ne închidem în cutii de prejudecăți și ignoranță. Pentru că e mai simplu. E mai interesant un motan Scottish Fold care se aruncă într-o cutie ca un elefant între porțelanuri decât minciunile unui lider de partid majoritar. În ambele situații poți urmări cursul întâmplărilor, dar măcar prima te amuză, cealaltă îți crește tensiunea sau ți-e indiferentă.

Calea cea mai simplă nu-i mereu cea mai bună. E simplu să-l urăști pe cel care câștigă mai bine decât tine, pe cel care are o casă plătită și amenajată, spre deosebire de tine, cel care te gândești cu groază la următorii 30 de ani de rate. E simplu să-l detești pe cel care-a votat altfel decât tine. Și e atât de simplu să-l disprețuiești pe cel care preferă să se uite la Antena 3, unde totul îi e servit mură-n gură, în loc să caute informații care echilibrează lucrurile și opiniile.

E atât de simplu să instigi oamenii la ură, să-i împarți în caste și să-i lași să se autodistrugă. Responsabilitate e un cuvânt prea complex pentru meseria de politician. Pentru că ar însemna să-ți pese de consecințele acțiunilor și faptelor tale ca om politic. Oamenii politici se apără cu limbaj de lemn, aruncă argumentul democrației și cu asta încearcă să închidă gura omului implicat civic. L-am auzit pe Tăriceanu spunând că nimeni n-are dreptul să ne spună nouă cum și când să facem legi, ori parcă într-o democrație transparența și claritatea sunt principii care n-ar trebui aplicate selectiv, doar când ne convine nouă.

Partidul majoritar caută să sădească sămânța naționalistă în român, că au văzut în America, la Trump, că a funcționat. Și oamenii leneși mușcă momeala și chiar cred că vin străinii să ne fure țara, că Soros e tătucul răutăților occidentale și că dacă nu-i dăm afară pe străini, noi n-o să putem trăi bine. Și-i învățăm pe oameni rugăciunea aia cu „Să ni se dea”, că e dreptul nostru. Să ni se dea, să ni se facă. Că doar e mai simplu să conduci un popor care așteaptă să-i pice para-n gură decât unul care pune umărul la treabă. E complicat cu omul activ, vrea drepturi, vrea să se implice, vrea să respecte niște standarde mereu, nu doar atunci când ne convin.

Așa că e mai simplu să arunci câte un os – niște măriri de salarii, niște măriri de pensii, tăieri de taxe, să înfierezi o anumită clasă mai citită – ca oamenii să se urască între ei, bogații și săracii, condamnații și necondamnații, cei care gândesc rațional și pragmatic și cei care tratează viața prin prisma experiențelor personale și-a credinței. Populismul e atât de nociv, atât de greșit într-o lume echilibrată pentru că dezbină societatea.

E greu să echilibrezi. E greu să mobilizezi și să crești spiritul civic, mai ales în Oradea. Aici se iese în stradă pentru a limita drepturile altor oameni, nu pentru a-i trage de mânecă pe aleși că nu-i normal ca omul care fură și abuzează de poziția sa să scape fără pedeapsă.

Sper să prind momentul când românul va scăpa de prejudecăți și de lăcomie.

Și sper ca orădenii să iasă-n stradă în număr cât mai mare pentru a arăta că Oradea nu-i un oraș de oameni cu capul plecat!

turnul primariei oradea

fructe-toamna

Ziua când mi-a fost rușine că trăiesc în Oradea și-n România

Încerc pe cât posibil să limitez interacțiunile cu oamenii bătuți în cap, cu precădere cu oamenii care cred prea mult în zei imaginari și-n politicieni. Întotdeauna un habotnic va avea grijă să intre cu bocancii-n viața ta și să-ți ordone cum trebuie să-ți trăiești viața. Nu contează că nu-ți cunoaște ambițiile, dorințele, greutățile pe care le-ai întâmpinat, motivele pentru care nu urmezi calea turmei, un creștin întotdeauna va ști mai bine decât tine ceea ce ți se potrivește.

Inițial mi-a crescut tensiunea când am văzut adunarea de oameni în piața Unirii din Oradea, în frunte cu familia „creștină” care-și bate pruncii. Aceeași familie care a făcut scandal că guvernul norvegian a intervenit, pentru că nu acceptă ca „valoare morală” bătaia aplicată copiilor. E unul dintre motivele pentru care nu voi sprijini vreodată o asemenea coaliție (care e dubașă). Dar m-am calmat, pentru că eu chiar cred că pocăiții și habotnicii nu reprezintă majoritatea acestei țări. Pentru că eu chiar cred că există și oameni raționali și pragmatici în țara asta.

Cum poate o organizație să susțină valorile morale ale unei familii sprijinind bătaia în familie? 

E bizar cum scandalul acesta de a cere modificarea constituției, pentru a se specifica foarte clar că o familie e formată din bărbat și femeie nu din „soți”, a crescut treptat pe măsură ce se apropie alegerile parlamentare. Iar PSD-iștii o dau tot mai mult pe „valori creștine” și „tradiție”, „familie”, „naționalism românesc”. Nu știu cine e-n spatele coaliției, dar dacă se va continua în halul acesta și dacă se va obține modificarea constituției, tare mi-e că ne așteaptă limitarea multor drepturi cetățenești.

Nu m-ar mira ca apoi niște habotnici să urle ca toți românii fără copii să fie obligați să-și exercite capacitatea de reproducere și să facă prunci, pentru că populația țării îmbătrânește și habotnicilor le e teamă că n-are cine să le plătească pensiile.

Toți creștinii ăia care-au urlat în sus și-n jos că nu vor imigranți în România, pentru că ar reprezenta o amenințare pentru valorile creștine ale românilor, cer acum să se alinieze unei idei musulmane, unde homosexualitatea nu e tolerată. Nu înțeleg de ce creștinii consideră că au dreptul de a intra în dormitorul unui om, cu atât mai mult cu cât aceiași creștini n-au protestat când au fost cazuri de preoți care-au abuzat psihic și sexual copii.

Păcat că-n școală nu se studiază „1984” a lui Orwell și „Minunata lume nouă” a lui Huxley. Poate-ar fi învățat și tinerii că o lume unde ne lăsăm manipulați pt a limita drepturile altora e o lume cumplită în care nu merită să trăiești. 🙁 Dar bine că se studiază „toleranța creștină”, în care creștinul își bagă nasul în viața altuia și-l judecă. Azi mi-a fost rușine că locuiesc în Oradea și-n România. Și zău că-i prima dată când simt rușinea asta.

fructe-toamna

ambrozie

Alergia la ambrozie nu-i o fiță!

Dacă mi-ar fi spus cineva acum 6-7 ani de ambrozie și de alergie, aș fi râs. Pentru că, în afară de o alergie moștenită la un antibiotic, n-am avut vreodată vreo alergie la ceva. Nici nu știu cum am ajuns să mă sufoc din cauza unei plante banale.

Scriu acest articol pentru a descrie, pe scurt, cum e să trăiești 2 luni pe an cu o alergie atât de ciudată și de crudă.

La început au fost lacrimile …

Primele simptome au apărut acum vreo 5 ani. Îmi lăcrimau ochii din senin, seara și dimineața. Am crezut inițial că, la 25 de ani, așa se manifestă corpul, că se curăță ochii. Și nu m-a deranjat prea tare.

Un an mai târziu a început să curgă nasul. Am crezut că sunt răcită. Am luat paracetamol sinus și vitamine vreo 7 zile. Nasul era înfundat și eu șuieram când respiram.

Într-o amiază de toamnă, în birou cu 2 colege, lucram la niște texte. Era liniște și colega mi-a auzit șuieratul. Mi-a recomandat să văd dacă n-am cumva alergie la ambrozie, am zis că e imposibil, n-am avut vreodată și deja-s prea mare pentru a dezvolta o alergie la o plantă cu care ne jucam în copilărie.

Apoi s-a dezlănțuit iadul …

Aș vrea să spun că hiperbolizez când compar alergia la ambrozie cu un iad, dar nu e o exagerare. Pentru că e un calvar să trăiești aproape 2 luni cu senzația că te sufoci permanent. E un iad să dormi câte 3-4 ore pe noapte, să te trezești brusc pentru că nu mai ai aer și să cauți prin casă o soluție să te simți un pic mai bine.

Anul acesta alergia la ambrozie s-a dezlănțuit într-o seară, după ritualul de demachiere. Mi-am curățat fața cu un tonic, pentru a preveni coșurile, și ne-am așezat pe pat la un film. După 5 minute au început să usture ochii. Ciudat, pentru că niciodată nu curăț ochii cu un tonic, un produs pe care-l folosesc de vreo 2 ani deja. Senzația s-a agravat, usturimea s-a transformat în mâncărime. Mi-am spălat ochii cu apă rece, senzația s-a mai domolit, dar n-am reușit să scap. Am ținut-o așa vreo 3-4 zile, până când am început să respir tot mai greu.

Mi-e dor să respir pe nas. Oricât de bizar sună, e adevărat. Respir pe gură. Și gâtul mă ustură seara, simt că am un gogoloi în gât și că oricând mă pot sufoca. E o senzație cretină și paranoică. Cu atât mai mult cu cât, deși nasul e înfundat complet, nu reușesc să suflu mai nimic. Pentru că e ca și cum ar fi înfundat cu dopuri, nu muci.

Mi-e dor de muci. Serios, măcar cu mucii știam de-o treabă: îi sufli, nasul se curăță, respiri ușor, job’s done!

Tratament? Soluții?

Anul acesta am început un tratament cu antihistaminice. Am intrat la farmacie și, ca prim pas, mi s-a recomandat Flonidan. Funcționează pentru câteva ore. Apoi mă trezesc la 3 sau la 4 dimineața că nu pot respira. Am fost și la control medical, plămânii sunt ok. O doctoriță mi-a recomandat, și ea, Flonidan.

Altă farmacistă mi-a recomandat Xyzall, urmează să-l încerc. Am mai primit sugestii, mai întreb doctori.

O soluție permanentă ar fi eradicarea plantei. Dar în Oradea alergia la ambrozie nu-i luată-n serios. Probabil ar trebui ca primarul să dezvolte alergia asta, ca să înțeleagă cineva cu putere de decizie că alergia asta nu-i o joacă.

Altfel nu-mi explic de ce, deși sunt multe sesizări din partea orădenilor, nu se curăță terenurile unde-i plin de buruieni și ambrozie. Și nu mă refer la terenurile private – deși și acolo ar trebui intervenit, mai ales dacă proprietarul nu-i de găsit ori nu e în țară – ci la nenumărate parcele din Parcul Industrial 1 – pe Borșului – unde e plin de buruieni și ambrozie. Am trecut chiar ieri pe acolo, firmele și-au curățat terenurile din jurul fabricilor, dar loturile, pe care nu-i construit, cine-ar trebui să le curețe? Ce instituție administrează parcul industrial?

În 26 august am scris o petiție pe OradeaCityReport, aplicația prin care orădenii pot face sesizări autorităților locale. În aceeași zi m-a sunat o doamnă simpatică de la Poliția Locală, care căuta ambrozia în parcul industrial 2. N-a găsit-o și de atunci sesizarea mea e în lucru. Iar terenurile pline de ambrozie din parcul industrial 1 sunt tot așa de pline 🙁

Aș face sesizare și la agenția de mediu, dar sunt inutili oameni aceia. Mă rog, cei din conducere. Pentru că și când Oradea pute a porci și-a borhot de sfeclă, ei nu simt putorile.

ambrozie

foto: wikipedia

flori-mov

Ia mâna de pe claxon la nuntă!

Dragi miri și nuntași,

sigur că ne bucurăm că v-ați luat de mânuță și că v-ați semnat certificatele de căsătorie. Felicitări, casă de piatră, mulți prunci sănătoși și cu cei 7 ani de acasă s-aveți! Dar nu-i musai să treziți tot orașul doar pentru că v-ați căsătorit. Ați închiriat un local pentru a sărbători cununia? Perfect, urlați acolo cât vă țin plămânii, claxonați în curtea localului. Dar lăsați-ne liniștea-n pace în oraș!

Locuiesc pe-un bulevard circulat, Dacia, în fiecare sfârșit de săptămână când sunt acasă aud claxoanele de la cel puțin 5 nunți. Pentru că, ghinionul meu, locuiesc între 2 biserici. Și când mi-e somnul mai drag, hop bat clopotele.  Apoi vin nuntașii, care nu știu să ia mâna de pe claxon, nici măcar când așteaptă în parcare!

Știți cum e când în curtea blocului e ecou și taman acolo e biserica, de unde bat clopotele și unde opresc nuntașii? No, imaginați-vă că io aud nunțile din toate blocurile din jur. Higheghe, goarnă, alaiuri, urlete, tot tacâmul. Știu când s-a măritat fata din blocul de peste drum. Sau când s-a însurat tipul din blocul din spate. Sau când s-au luat cei doi care locuiesc la 3 scări distanță. Am pierdut șirul nunților care-au trecut pe bulevard, cu tot zgomotul aferent.

Știți de ce claxonatul la nuntă e un obicei urban disprețuit de toți oamenii cu bun simț? Pentru că există unii care n-au învățat că după ce claxonezi o dată, iei mâna de pe claxonul vieții! Mai ales când ești în intersecție, aștepți la semafor sau în curtea blocului. Pe lângă voi doi, în aceeași zi se mai căsătoresc încă 10 cupluri. Și toate trec pe marile bulevarde cu alaiurile lor cu tot. Toți sărbătoresc ziua specială, toți sunt speciali în universul lor.

Dacă-n Ardeal se claxonează la nunți, în sud se claxonează la înmormântări. Așa că pică argumentul că-i tradiție. Vrei nuntă cu alai, claxoane și urlete? Mergi la țară, unde încă-i valabilă tradiția de a petrece pe jos mireasa de acasă până la biserică, în strigăte și urări de bine. E suficientă gălăgie în oraș, chiar e musai să contribuiți la poluarea fonică săptămână de săptămână? Trebuie să faceți zgomot și-n puținele zile când nu-i trafic, iar orașul pare așa de liniștit?

Așa că, mai ușor cu claxonatul la nunți. Restul orădenilor, care nu-s interesați de nunta voastră, s-ar odihni. Petreceți în voie și urlați cât vreți în restaurant, dar nu pe străzi. Că nu-i Vestul Sălbatic!

pisica-adormita

Activistul de feisbuc

Anul trecut, când am vizitat cealaltă capitală taman de ziua lor, în 20 august, am văzut că nici ungurii nu-s prinți ce râgâie lavandă și nici nu vomită iasomie. Au petrecut ca porcii pe străzi, cu vin spumant, bere și alte băuturi pe care, probabil, io nici nu le-am mirosit vreodată. Apartamentul unde-am stat în sejur e aproape de o stație mare de metrou, prima după Parlament. Și-a fost o înghesuială și-o mizerie pe tot malul Dunării, până la metrou, de ziceai că-i zonă de război cu sticle și doze.

A doua zi era curat, nicio urmă de petrecere. Oamenii de la salubritate au venit, au curățat și-au plecat cândva când noi dormeam. Ne-am trezit pe la 7 dimineața, că-i mai bună cafeaua băută pe balcon în timp ce privești vasele de pe Dunăre. Și n-am văzut nici mizerie, dar nici angajați de la salubritate.

Tot în perioada aceea a fost organizat IronMan Budapesta, unde-au participat foarte mulți oameni. Seara mizerie pe străzile din jurul competiției, dimineața curat. Iar pe străzi organizatorii se plimbau și strângeau după cicliștii din competiție care aruncau din mers sticle sau ambalaje. ‘Om vedea-n septembrie dacă vor face curățenie la fel de repede și după Red Hot Chilli Peppers 😀

Ei bine, la Oradea au apărut activiștii de feisbuc. Oameni care consideră că, dacă pozează sticlele de bere și cojile de semințe care apar în piața Unirii după un eveniment, și le pun pe Feisbuc, cu texte precum: „orădenii-s jegoși și nesimțiți”, cumva vor reuși să stârnească rușinea, iar orădenii petrecăreți vor strânge după ei. Toți cei 5-6-10 mii de oameni care participă la evenimente, își vor lua sticla de bere și-o vor îndesa în tomberonul sufocat de alte sute de doze de bere.

În loc să-i faceți de rușine pe orădenii care ies din casă la evenimente, n-ar fi mai bine să-i bateți obrazul șefului RER? Că e de datoria lui să se asigure că se face curățenie după un eveniment organizat în centrul orașului. Sau chiar primarului, dacă evenimentul e organizat de Primărie.

Și dacă suntem la capitolul bătut obrazul, nenea șefu de la RER, curățăm și foișoarele de pe malul Crișului măcar o dată pe săptămână? O fi greu ca angajații salubrității să dea cu mătura și pe acolo? În unele foișoare încep să încolțească semințele care-au scăpat de maxilarele orădenilor.

Sigur că discuția-i mai lungă și că e de datoria noastră de cetățeni să strângem după noi, dar serios, la evenimente e greu să strângi și ultimul ciob după tine, când te înghesui lângă alte mii de oameni.

Numa’ zic!

budapesta