2017 în câteva poze

De obicei la început de an îmi curăț telefonul de imagini. Nu înțeleg abilitatea galeriei foto a telefonului de a se înmulți pe nesimțite. De s-ar transmite abilitatea asta și contului bancar, zău că n-aș mai face curățenie în galerie.

2017 a fost un an ciudat, per total mai bun decât 2016, dar tot ciudat. Am învățat multe, am râs mult și-am plâns, am dansat și-am socializat cu oameni diverși, oameni cu alte valori față de mine. Și-am învățat că pot trăi excelent fără aplicația de FB, fără nevoia de a vorbi non stop la telefon, că sunt fericită cu ceea ce am, nu sunt frustrată pe ceea ce nu am obținut. Și mai presus de toate sunt tare mulțumită de ceea ce am reușit să fac cu mâinile mele în ceea ce privește pasiunea pt tricotat și croșetat – mi-am tricotat prima rochie!!!

From the sea…

În top 10 experiențe de neuitat pentru 2017 se regăsește prima întâlnire cu marea. În UK, la Aberystwyth. Pe același loc a fost nunta soră-mii. A fost singura nuntă la care chiar m-am distrat și m-am simțit bine, în ciuda nenumăratelor întrebări stupide de tipul “și la tine când venim?!”.

… to Berlin

Apoi excursia la Berlin, la festivalul de fire de tricotat, unde-am învățat despre mine că pot socializa foarte ușor cu străini în jurul unei pasiuni comune. M-am așezat pe o bancă, în curtea interioară a clădirii și în 5 minute mi s-au alăturat alte 4 doamne. Pentru o ființă stupid de timidă cum pot fi de multe ori, am fost fascinată de cât de ușor mi-a fost să intru în vorbă cu străinii. Și totul a pornit de la un salut : “oh, hello!”

Music

În 2017 am văzut și-am țopăit la câteva concerte excelente: Depeche Mode la Cluj, Sting la Budapesta, JazzyBit la Filarmonică, jazz într-un mic club din Budapesta. Și GoGoPenguins la Smida, în Beliș. Sper ca în 2018 să fie reluată seria de concerte de jazz la Posticum.

Șezătoarea din Cetatea Oradea a rămas refugiul meu săptămânal în ceea ce privește tricotatul. Doare de fiecare dată când oamenii mă tratează ca pe un prost doar pentru că tricotez, dar îmi trece rapid când mă pierd în proiect și-n cărțile pe care le ascult.

Books

Și dacă am ajuns la cărți, în 2017 mi-a plăcut nespus de mult seria Mr Mercedes a lui Stephen King, mi-a plăcut și Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King. Cu “Cel care cheamă câinii” de Lucian Dan Teodorovici am petrecut un weekend excelent la munte, în cort. Anne Applebaum și “Cortina de Fier” m-au ajutat să înțeleg mai bine cum se repetă istoria sovietică în Europa de Est, iar cu Paul Kalanithi am plâns ca un prunc în timp ce citeam “When Breath Becomes Air“.

Spuneam că 2017 a fost un an ciudat pentru că în ciuda experiențelor memorabile, organismul mi-a demonstrat că nu-s eu cea care deține controlul.

Cred că provocarea lui 2018 va fi să reușesc să gestionez toate cărțile pe care mi le-am propus spre lecturare și proiectele pe care aș vrea să le fac. Și probabil cea mai la îndemână soluție va fi să-mi stabilesc obiective mici, de tipul “citesc doar 12 cărți anul acesta, lucrez doar 12 proiecte mari”. Pentru a evita senzația de copleșire. În definitiv, cine știe ce surprize pregătește 2018.

Trabant in Berlin Prin Berlin Berlin Berlin Dom Berlin Apus in Berlin

Knitting in Budapest

Fântâna pe strada in Berlin Stâlp Budapesta Pod Budapesta La plimbare prin Budapesta Pozând baloane de sapun Tricotand la Smida Echilibru la Belis Prima dată când am văzut marea Wales Peisaj din Wales Restaurant de Michelin Pietre de la mare Marea în Aberyswyth Marea în Wales Apus pe malul marii Mesaj stradal Size 37 vs 47 Prima rochie tricotata Canicula din 2017 Suncuius Șezătoare la cetate Pui de pisica salvati La munte Valea boiului Fluturas

Little drama queen

Astă seară, în drum spre casă am găsit mâța veșnic gravidă a cartierului, flămândă și dornică de atenție. S-a ținut după noi până-n față blocului, oprindu-se în fața treptelor să maseze betonul, gudurându-se și torcând ca o Dacia 1310 cu bujii noi.

I-am adus toate cronțănelele din bolul răsfățatei din garsonieră. Cât timp vagaboanda înfuleca pe nerăsuflate, am reușit s-o mângâi fără a mă alege cu vreo zgârietură. Much wow, much success! :)))

Nici n-am intrat bine în casă, că bestia păroasă de 8 kg a început scandalul. Și, spre deosebire de un om, pisica de companie nu poate fi ignorată. Ar fi interesant de-aș punea să-i dau unfollow când devine enervantă sau să pun pe “mute” miorlăitul după atenție.

TheMitsi e “drama queen” din viața noastră. Din fericire pentru toate părțile implicate, bestia păroasă redevine pisică educată de îndată ce bolul ei e plin, litiera e curată și poaerate dormi lângă noi.

După ce-am văzut ultimul sezon din Black Mirror mă gândeam că e foarte bine că pisicile nu pot vorbi și nu au acces la internet, la FB. Nici nu vreau să-mi imaginez ce statusuri și câte citate motivaționale puerile ar urca pe rețelele de socializare, doar pt a cerși atenție și mâncare:

“Miau, miau, bolul meu e pe jumătate gol, voi muri de foame în următoarele 2 minute, bagă-mă-n seamă omule!”

“Miau, miau, sunt o pisică perfectă, cine nu mă place, să mă pupe sub coadă, uite-aici *insert poză cu lăbuțele din spate, ridicate în aer*”

“Miau, fără somn viața e pustiu!”

“Miau, lenea-i cel mai bun prieten al pisicii!”

Și așa mai departe …

E final de an, textul acesta stupid e felul meu de a trece peste un 2017 extrem de ciudat. Cu momente excelente, bune, proaste și execrabile.

Habar n-am dacă 2018 va fi mai bun sau mai rău, nici nu-mi place să stabilesc rezoluții de care să uit la început de februarie. Sper doar ca în 2018 să învăț mai multe despre domeniul în care lucrez, să citesc mai mult (Sapiens și Homo Deus urmează după Inocenții) și să învăț cel puțin 5 tehnici noi de tricotat.

Ce știu cu siguranță, însă, e că vaca mea păroasă, The Mitsi, va fi drama queen și-n 2018, c-așa-s mâțele răsfățate :)))

P.S: am făcut poza asta după 10 minute de băunat constant și enervant din cauză că bolul era gol.

cer-albastru-vladeasa

Pauză de citit

În zilele când nimic pare să nu meargă așa cum trebuie, uneori prinde incredibil de bine o pauză de 15-20 de minute pentru a citi. Recomand 2 articole în engleză, pentru când vrei să te deconectezi complet de muncă:

  1. Un articol despre obsesia tinerilor din China pentru frumusețe și selfie. Și mi-a plăcut în mod deosebit ideea asta:

„People born in the nineteen-seventies, one star explained, still bear traces of the collectivist mind-set of the days before Communism was tempered by market reforms. “They only know what it’s like to please the group, and don’t really have a sense of self,” he said. The one-child policy meant that people born in the eighties are a bit more self-centered, and subsequent generations are even more so. Today’s teen-agers, he said, “want to stand out and be individuals—to be like everyone else is just uncool.”

2. Un text despre cum o relație a început din plictis și a murit din jenă. Despre o tânără de 20 de ani și-un bărbat de 34 de ani. Cat person se numește și, truth be told, n-are vreo legătură cu mâțele.

 

blue-colorful-knit-scarf

Fericirea prin selfie

E-n natura umană să-ți dorești să fii apreciat, să te simți bine în pielea ta știind că sunt oameni care-ți admiră chipul, trupul. E perfect normal să arăți bine, să afișezi o imagine de om împlinit. Și pică extrem de bine să auzi un compliment sincer. Am ales ideea aceasta pentru a începe articolul pentru a sublinia că nu e nimic greșit în a-ți dori să fii văzut(ă). Nu de alta, dar tare mi-e că fără atenționarea asta iar se vor ofusca pupezele care-și pozează boticul în oglindă. Și prin pupeze nu mă refer doar la femei!

Dar! (yes, there’s a but)

Cred că e la fel de natural să îmblânzești această pornire naturală atunci când totul se învârte doar în jurul ideii de a arăta 24/7 ca scos din cutie. Da, oricine-și dorește să arate bine, dar chiar cu orice preț? Citeam despre tinerii „Millennials” (din care fac parte și eu) care cheltuie sume exorbitante pe machiaj. Și mi-a rămas asta în cap:

Always camera ready, they are buying and using almost 25 percent more cosmetics than they did just two years ago and significantly more than baby boomers, according to the research firm NPD.” sursa

Nu-i nimic greșit în a te îngriji, dimpotrivă, subliniez din nou această idee. Însă sub influența presiunii sociale – powered by social media?!, unii/unele par să uite că există viață după fondul de ten/boticul din oglindă. Și se ajunge la ideea că e mai important să arăți bine / fericit / împlinit, decât să fii fericit / împlinit.

În perioada asta „selfie ready” parcă a devenit un imperativ să arăți cât mai bine la suprafață, omițând complet lucruri de substanță (ha, ce clișeu, așa-i?). Adică nu contează că n-ai citit o carte în ultimul an sau că nu ai vreo părere despre un subiect important care te afectează direct (legea salarizării, de ex.), important e să urci pe net cât mai multe selfie-uri în care arăți impecabil. De preferință cu ochelari de tocilar, pentru a sugera că e o sclipire de inteligență pe acolo, pe sub straturile de farduri și pudre. (da, mă irită că ochelarii au devenit un fashion statement!)

Nu contează că n-ai cu cine bea o cafea la 3 dimineața pentru a discuta ceva ce te deranjează și nici nu contează că singurătatea e tot mai apăsătoare, important e că arăți în poze că ești fericit(ă). (da, știu, articolul se referă la singurătatea printre englezi, dar ceva-mi spune că e o trăsătură specifică generațiilor tinere, indiferent de naționalitate). E ca și cum oamenii mai degrabă ar poza în ființe fericite decât să admită că sunt singuri și triști când nu pozează. Și-n loc să comunicăm, mai postăm un selfie. 

Și nu înțeleg presiunea asta de a arăta constant impecabil și de a te lăuda cu nimicuri, fără a contribui cu ceva substanțial în societate, fără a lăsa ceva de urmat. OK, unii suntem mediocri, iar alții grozavi, sigur că nu suntem toți capabili de a lăsa ceva în urma noastră. Dar parcă tot mai populară e calea ușoară „look at me”, în defavoarea „look at what we can do”. Sau așa a fost dintotdeauna?!

Ori poate nu știu eu cum societatea asta va fi mai bună după ce voi fi văzut a mia imagine cu același botic bosumflat ce pozează-n „înțelepciunea universală”.

N-aș vrea să înțelegi că am o problemă cu selfie-urile sau cu ideea de a arăta bine, chiar nu.

Concluzie? N-am. Că textul nu e scris pentru a judeca pe cineva și nici pt a rezolva ceva, ci mai degrabă e un text scris pentru mine, în caz că vreodată o voi lua pe arătura pițipoancelor.

suncuius-sant-betonat

Să așteaptă pă culoar!*

La ora 8 fără 9 minute au intrat în spital pe ușa principală. Înfofoliți bine în paltoane vechi, dar îngrijite, ținând aproape o geantă de piele neagră și 2 plase de plastic. El, grăbit, aplecat de umeri și cu privirea în sus, ea urmându-i pașii la jumătate de metru în spate. Aici au dat de prima recepție, cea de internări. O tinerică, cam grăbită, i-a îndrumat spre recepția de consultații: „faceți dreapta și după colț vedeți recepția pentru consultații, aici e cea pentru internări. N-ați venit să vă internați în spital, nu-i așa?”

Bătrânul a încercat să articuleze ceva, vizibil nemulțumit de ideea de a căuta un alt om căruia să-i dea actele și banii necesari unei consultații. Au făcut 2-3 pași și-au dat de portarul amabil, care i-a ghidat pentru restul de 10 pași pe care trebuia să-i parcurgă pentru a ajunge la cea de-a doua recepție, unde se fac programări de consultații.

Ambele recepționere erau ocupate cu procesarea consultațiilor pentru alți oameni, așa că așteptam după linia de confidențialitate ce colora gresia. Cei doi bătrânei ajung în urma mea și, căutând cu privirea recepționerele, se înghesuie printre cei care așteptam civilizat la coadă. La un moment dat simt un cot în coaste, cobor privirea și dau de bătrânica ce-și făcea loc pentru a ajunge înaintea mea la rând. Bătrânelul ocupase jumătate din pupitrul recepționerelor, dominându-l vizual cu brațele întinse pe blatul lucios.

Doamna din fața mea plătește consultația, i se comunică la ce cabinet trebuie să se prezinte și când dau să fac un pas în față, pentru a ajunge la recepționeră, o văd pe bătrânică. Se foiește-n fața mea și înaintează. Între degetele grăsune și zbârcite strângea mânerele unei genți de piele neagră din care se chinuia să scoată un portofel. Privirile ni se intersectează și, făcând un pas în față, îmi zice „ah, erați cumva în față?”. Îi zâmbesc și-i spun că o las înainte, 5 minute în plus sau în minus nu contează. Bătrânelul, în schimb, ajunsese deja în fața tinerei la care așteptam și urmărea cu interes cuvântul magic: „Următorul!”

Bătrânica ajunge lângă soț și-o văd cum îi dă coate, încercând să-l atenționeze că s-a grăbit și-a sărit peste rând. „Ce domn’le, lasă că n-a pățit nimic, să aștepte!”, mormăie nemulțumit, fără a-și lua privirea de pe chipul tinerei de la care încă aștepta cuvântul magic. Se aude un „Spuneți, vă rog!” din spatele pupitrului, iar bătrânul mai are puțin și se urcă pe suprafața lucioasă, pentru a fi cât mai aproape de domniță.

Recepționera le cere actele și-i întreabă ceva de bilete de trimitere și medici, bătrânica se face și mai mică, în timp ce bătrânelul parcă se înalță și răspunde tranșant, ca un căpitan. Apoi se fâstâcește, căutându-și ochelarii de vedere, și întinde buletinul soției și cardul acesteia de sănătate. Tinerica din spatele pupitrului tastează ceva, în ochi i se oglindește lumina monitorului și după 1 minut vine verdictul: „Va fi 150 lei consultația”.

Bătrânica, parcă știind la ce să se aștepte, scoate banii pentru a-i înmâna recepționerei, dar în drum întâlnește mâna lui, care plătește costul consultației.

„Mergeți la cabinetul X, la doctor Y, pe culoar, la dreapta. Multă sănătate!”, încheie recepționera. Fără a-i răspunde tinerei, bătrâneii se întorc și ajung din nou la portarul amabil, care-i îndrumă spre cabinet.

N-am nicio concluzie.

*titlul e inspirat de scena asta (minutul 2.30)

no-mediocrity

Dumb it down ….

Că-s mare fan Seth Godin nu cred că e vreun secret. Am mai scris pe blog despre cum mi-am schimbat perspectiva asupra unor lucruri după ce-am citit The Icarus Deception și, momentan, e cartea aia pe care o voi recomanda oricui caută o redefinire a valorilor. E foarte pragmatic și rezonez cu multe dintre ideile sale.

Mi-am reamintit de-o idee pe care-am găsit-o într-un articol pe blogul său:

If you want to reach more people, if you’re measuring audience size, then the mantra of the last twenty years has been simple: make it dumber.

Use clickbait headlines. Short sentences. Obvious ideas. Little nuance. Don’t make people uncomfortable or ask them to stretch. Remind them that they were right all along. Generate a smile or a bit of indignation. Most of all, dumb it down.

And it works.

For a while.

Și extrapolam ideea de „dumb it down” la relațiile dintre oameni. Oare uneori nu tocmai asta facem atunci când ne menajăm sau cenzurăm opiniile pentru a nu fi interpretate într-un mod jignitor și pentru a păstra relații de amiciție cu diverși oameni cu valori opuse? Sigur că ne facem vizibili în acel cerc de oameni prin lipsa atitudinii incomode, dar contribuim cu ceva la evoluția acelor relații de prietenie?

Oare nu asta face o fătucă disperată după atenție, atunci când își pozează non stop boticul cu atitudine și postează citate motivaționale? E cea mai sigură și simplă formă de a te face remarcat, dar oare chiar atragi oamenii pe care-i dorești în jurul tău? Oare chiar ai ce discuta cu acei oameni, dacă treci totuși de comentariile de tipul „ce frumi ești *insert iconițe cu animăluțe, poșetuțe, pisicuțe, rujulețe, toculețe etc.*?

Oare nu asta face un prunc disperat după zâmbetele fătucelor disperate, când se pozează la volanul unor mașini scumpe, cu ceasuri care par extravagante, dar nu-s memorabile? Știți voi, noul trend cu ceasuri Daniel Wellington, niște obiecte urâte Quartz vândute la prețuri exagerate (serios, 800 lei pe un Quartz cu brățară textilă e un preț prea mare pentru calitatea oferită).

Oare superficialitatea nu e tot un mod de „dumb it down”? Sau poate o viață superficială, înconjurat de oameni superficiali, e un scop în sine? O fi mai simplu să trăiești înconjurat de oameni care n-au curajul să-ți spună când ai luat-o pe cărări, care-ți cântă-n strună la fiecare tâmpenie, dar care râd de tine de îndată ce-ai ieșit din încăpere? O fi și ăsta un scop și-un mod de viață?

În acest weekend am terminat de citit „When Breath Becomes Air” de Paul Kalanithi, prima carte la care am plâns în timp ce-am citit-o. Și-am rămas cu o întrebare pe care-am regăsit-o în carte: Ce înseamnă a avea o viață împlinită, dacă dăm la o parte moralitatea, datoria față de noi și de societate?

Toți avem un număr limitat de ani de trăit, chiar e mai bine să-i trăim într-o bulă de ignoranță și superficialitate? Sau e prea grea de dus povara unei vieți cu o doză minimă de egoism și egocentrism?

dimineata toamna oradea

#50shadesofhappiness

Cred că e vreun an de când am văzut un desen The Oatmeal despre fericire. Rezonez foarte bine cu mesajul. Nu cred în starea constantă și deplină de fericire. Nu cred că dacă nu te declari fericit ești automat nefericit sau deprimat. Încerc să mă feresc de extreme.

Dar cred în nuanțele de împlinire sau bucurie, de satisfacție personală sau / și profesională.

Acum vreo jumătate de an am început să adaug filtrul #50shadesofhappiness în pozele care ilustrează un obiect, o activitate, o idee care, pentru mine, reprezintă starea aceea de mulțumire și bucurie din acel moment.

Sper să reușesc să adaug și pe blog toate motivele de mulțumire și bucurie pe care le găsesc.

Pentru că simt că așa funcționez mai bine. Pentru că acesta e felul meu de a face față unor atitudini care mi-ar putea strica “fengșuiul”.

Și pentru că în acest moment chiar sunt mulțumită de viața mea, oricât de greșită, incompletă ori aiurea pare pentru oamenii cu valori opuse valorilor mele.

Oradea rasarit

Paianjen

De unde să știm?!

Dintr-un material din Dilema Veche, mi-am adus aminte de-o întâmplare de acum vreo 7-8 ani:

 În ce țară din lumea liberă atît de mulți oameni acceptă pasiv noua ordine națională a rețelelor de fraudă financiară, intelectuală și morală? În care țară o întreagă populație se mulțumește cu atît de puțin cînd ar avea atît de mult de cîștigat?

Eram în mașină, întorcându-ne dintr-o excursie lungă și obositoare. Cred că aveam vreo 25 de ani, terminasem facultatea de 2 ani și-ncercam să-mi dau seama pe ce cale s-o apuc din punct de vedere profesional. Muzica fadă și obositoare, care se repeta prea des la radio, începuse să irite, așa că povestea fiecare despre te miri ce.

La un moment dat șoferul povestește despre experiența unui anumit loc de muncă și cât de mulțumit a fost, pe atunci, de salariul mare – mare chiar și pentru capitală. Dar care salariu ajunsese să nu-i mai fie suficient după 4-5 luni de muncă. Pentru că pretențiile și aspirațiile  crescuseră. Treptat a realizat că poate face mai multe, poate să-și îndeplinească mai multe dorințe, pofte, idei. M-am minunat, atunci, că un salariu uriaș nu-i ajunsese, ba chiar m-a uimit când a povestit că taman ambiția de a câștiga mai bine l-a împins să caute un alt loc de muncă, mai bine plătit.

Iar reacția lui visavis de mirarea mea mi-a rămas adânc întipărită în memorie: „n-ai cum să știi cum e să câștigi atât de bine și cât de ușor se duc banii aceia, de vreme ce niciodată nu i-ai avut. N-ai cum să știi cum e să ai mai mult, dacă n-ai fost niciodată în acea situație!”.

Și extrapolez replica șoferului la situația noastră. Cum să știm cum e să trăiești mai bine, liniștit și civilizat, când generațiile de azi nu mai țin minte cum e să trăiești fără frica zilei de mâine? Ai să spui că înainte de ’85 oamenii trăiau bine și liniștit (până l-a apucat pe Nea Nicu să înfometeze o țară pentru a-și plăti datoriile), dar ai să greșești. Pentru că nici atunci n-am trăit bine, liberi și liniștiți. Am trăit constant cu frica unei securități agresive, cu lipsa tehnologiilor și-a libertății de expresie. Am trăit cu speranțele deșarte și ideile false induse de istoria modificată de sovietici și comuniști. De câteva săptămâni citesc „Cortina de Fier” de Anne Applebaum, o carte excelent scrisă despre cum a nimicit un regim totalitar o mare parte din Europa. O recomand cu drag și căldură oricui vrea să cunoască mai multe despre ce înseamnă, de fapt, comunismul.

Cum să știe românul de rând cum e să trăiești mai bine, liber și civilizat, când el n-a ieșit din țară și n-a cunoscut vreodată o altă cultură, decât prin prisma televizorului?

nori-furtuna

Vrem schimbare, dar numai dacă alții se schimbă!

Pentru că ambrozia e-n floare și pentru că în august pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am dormit o noapte întreagă, fără a mă trezi speriată că mă sufoc, am ajuns la o tanti alergolog. Cabinet privat. Tânără, drăguță, înțelegătoare, mi-a explicat una-alta, m-a consultat pentru a fi sigură că simptomele mele sunt de alergie, nu de o sinuzită.

Mi-a recomandat un tratament și ne-am despărțit cu gândul că ne-om revedea peste o lună, după ce voi trece peste perioada aceasta. Am plecat cu optimism și cu zâmbetul pe buze din cabinetul doctoriței. Prin felul său cald mi-a transmis că e o soluție pentru problema mea și că nu-i cazul să disper. Numai cine suferă de câte o boală cronică ori de-o alergie agresivă poate înțelege cât de liniștitor e gândul că ești tot mai aproape de o soluție permanentă.

Optimismul meu s-a diminuat pe măsură ce intram în farmacii pentru a-mi procura medicamentele. Am intrat în 8 farmacii diferite, în fiecare găseam ori câte un medicament, din cele 4 de pe rețetă, sau o doză incompletă. Din fericire, și farmacistele au fost amabile și înțelegătoare și-au avut grijă să mă îndrume către farmaciile unde anumite medicamente erau pe stoc. Și apreciez nespus de mult ajutorul unor străini empatici. Într-un final, după o oră de căutat și alergat prin oraș, am reușit să cumpăr toate medicamentele prescrise. Iar portofelul meu s-a ușurat de vreo 250 lei. Dar abilitatea de a respira pe nas, de a scăpa de senzația de sufocare, e neprețuită. 

Răbdare, că ajung și la atitudinea care m-a făcut să scriu articolul acesta.

Pentru a ajunge la birou în timp util, am urcat în primul taxi pe care l-am găsit în stație. City Taxi. Un Logan roșu condus de un nene trecut binișor de 55 de ani. Genul de om care, din scaunul de șofer de taxi, le știe pe toate. Și e mare naționalist, mare justițiar, ba chiar e un fan înfocat al lucrurilor bine făcute de către românii viteji ai acestei țări. Îi spun adresa unde trebuie să ajung și, nici nu apuc să-mi trag sufletul pe banchetă, începe nenea să vocifereze teoria aia stupidă a românilor sclavi la ei acasă. Redau cât mai rețin din dialog:

– El: „Ce treabă-i asta, să ajungem noi după atâția ani de la revoluție, să fim sclavi la noi în țară? Unde-n lumea asta mai găsești așa ceva?! Noi mergem la ei să-i facem sclavii noștri?! Nu mergem! De ce vin ei aici?! Că suntem fraieri, d-asta, vă spun io, domnișorică!”

– Eu: „De ce spuneți că suntem sclavi?”

– El: „Că toate companiile astea vin și ne iau toate resursele, ne dau de lucru pe salarii de nimic și apoi pleacă la ei în țară bogați. Ne fură munca și viețile, că și așa suntem vai de steaua noastră. Da, de aiasta vin ăștia, străinii la noi, că suntem ieftini și niciun politician nu le zice nu, ba chiar le și pupă picioarele. Ia să fi fost un premier hotărât, să zică „valea!” și hai să facem noi, câte s-ar mai fi făcut în țara asta. Ohoo! Că suntem bogați, avem de toate. Dar n-are cine, că politicienii ăștia români mai degrabă fură decât să facă ceva bun, ceva de viitor…”

– Eu: „Și dacă nu ar fi companiile din afară, ce-ar trebui să facă toți oamenii care au locuri de muncă în parcul industrial?”

– El: „Să lucreze la români! Că de aia trăiesc aici, pe pământul ăsta românesc! Păi, ce, noi nu știm să facem d-astea? Păcat că ne jecmănesc ăștia, politicienii, că de nu, luam noi fața Europei cu bogățiile noastre. Dar nu mai are cine să facă muncă. Bătrânii nu mai pot, iar tinerii … ehe, tineretu’ aiestea numa’ păcănele, telefoani scumpe și salariu de menejer ar vrea. Dar să nu muncească.”

Mi-am ținut părerile pentru mine, pentru că mi-era clar că omul nu înțelege un argument rațional ori economic. E cam trist când tâmpeniile antenelor și-ale realităților paralele cu realitatea țin loc de argumente. Mă rog, în taxi sunt amuzante, dar când aceleași inepții se repetă pe micile ecrane și sunt vândute sub denumirea de „adevăr”, parcă nu mai e așa de hilar.

Ajungem în parcarea firmei, și-l aud pe șofer: „iote la ăștia, ce parcare lojică și-or tras, fain așe! Iote, au și loc de taxi, pot opri aci fără să deranjez pe cineva”. Mi-a cerut 20 lei pe o cursă care-ar fi undeva la 16-17 lei, nu mi-a dat bon. Probabil pentru că am venit să lucrez la japonezi!

Ca șoferul de taxi, care visează schimbare și o viață mai bună, sunt mulți alții. Vrem infrastructură, vrem parcări și parcuri, vrem industrie și comerț, dar parcă e mai comod să ocolim regulile. Să se schimbe alții și poate atunci vom începe să umblăm și noi la atitudine. Până atunci ne miorlăim că nu ne convine când se lucrează pe stradă, pentru a se îmbunătăți sistemul de termoficare, ne isterizăm când ni se cere să plătim parcarea, ori devenim agresivi când ni se atrage atenția că nu e voie să parcăm pe locurile destinate persoanelor cu handicap. Pentru că suntem români, ce pana noastră, noi ne pricepem la orice!

N-am nicio concluzie, voiam doar să scriu articolul acesta ca peste 10-15 ani să pot observa dacă se schimbă ceva sau ba.

nori-furtuna

piatra-soimului-pestis13

Pregătiri și așteptări

În timpul verii se întâmplă un fenomen bizar în Oradea: în foarte multe magazine de cartier nu găsești băuturi reci în frigidere. În cel mai bun caz găsești câte 1-2 sticle de băuturi cabogazoase strecurate în frigiderul cu lactate, dar trebuie să ai o zi bună și-un noroc ieșit din comun.

Sigur că e frustrant pentru client și sănătos pentru factura electrică a comerciantului, doar că, pe termen lung, cel care pierde e comerciantul. De câțiva ani evit să mai cumpăr din magazinele unde nu găsesc bere rece / suc rece, deși localurile dispun de frigidere.

Tocmai de aceea am rămas plăcut surprinsă în acest sfârșit de săptămână, la Smida. Într-un magazin mixt / bar din Doda Pilii am găsit o organizare mai bună decât în multe magazine de cartier din Oradea. Doamna scana produsele la bar și scotea bonurile fiscale (da, tanti de la magazin scotea bon fiscal pentru fiecare client), iar domnul aproviziona constant frigiderul. În spatele tejghelei se vedea spațiul de depozitare, unde băuturile erau aranjate pe rafturi, în funcție de sortiment și greutate. Cât am stat la rând la bere, l-am urmărit pe domn cum aranja dozele și sticlele în frigidere, așezând băuturile deja reci în față, iar pe cele calde le punea în spate. Ca omul care vine și vrea o bere rece, să nu fie nevoit să caute prin frigider ori să țină prea mult ușa deschisă, incomodând rândul de oameni. Practic, rapid, ușor.

Ah, că unii nu știau ce doresc dintr-un magazin alimentar, ținând rândul pe loc, e o altă treabă. Nu știu dacă-i voi înțelege pe cei care, după ce stau 10 minute la coadă, nu știu ce vor să cumpere odată ajunși la tejghea.

În altă ordine de idei, poate n-ar strica dacă marii producători de semințe de floarea soarelui ar adăuga și-o pungă în pachetele de semințe, pentru depozitarea cojilor. Că zău că-i tare neplăcut să vezi coji de semințe peste tot, mai ales când ești la dracu-n praznic pe munte.

Per total mi-a plăcut la Smida, mai mergem.

Smida 2017

Smida 2017

Smida 2017

Smida 2017

Smida 2017