Paianjen

De unde să știm?!

Dintr-un material din Dilema Veche, mi-am adus aminte de-o întâmplare de acum vreo 7-8 ani:

 În ce țară din lumea liberă atît de mulți oameni acceptă pasiv noua ordine națională a rețelelor de fraudă financiară, intelectuală și morală? În care țară o întreagă populație se mulțumește cu atît de puțin cînd ar avea atît de mult de cîștigat?

Eram în mașină, întorcându-ne dintr-o excursie lungă și obositoare. Cred că aveam vreo 25 de ani, terminasem facultatea de 2 ani și-ncercam să-mi dau seama pe ce cale s-o apuc din punct de vedere profesional. Muzica fadă și obositoare, care se repeta prea des la radio, începuse să irite, așa că povestea fiecare despre te miri ce.

La un moment dat șoferul povestește despre experiența unui anumit loc de muncă și cât de mulțumit a fost, pe atunci, de salariul mare – mare chiar și pentru capitală. Dar care salariu ajunsese să nu-i mai fie suficient după 4-5 luni de muncă. Pentru că pretențiile și aspirațiile  crescuseră. Treptat a realizat că poate face mai multe, poate să-și îndeplinească mai multe dorințe, pofte, idei. M-am minunat, atunci, că un salariu uriaș nu-i ajunsese, ba chiar m-a uimit când a povestit că taman ambiția de a câștiga mai bine l-a împins să caute un alt loc de muncă, mai bine plătit.

Iar reacția lui visavis de mirarea mea mi-a rămas adânc întipărită în memorie: „n-ai cum să știi cum e să câștigi atât de bine și cât de ușor se duc banii aceia, de vreme ce niciodată nu i-ai avut. N-ai cum să știi cum e să ai mai mult, dacă n-ai fost niciodată în acea situație!”.

Și extrapolez replica șoferului la situația noastră. Cum să știm cum e să trăiești mai bine, liniștit și civilizat, când generațiile de azi nu mai țin minte cum e să trăiești fără frica zilei de mâine? Ai să spui că înainte de ’85 oamenii trăiau bine și liniștit (până l-a apucat pe Nea Nicu să înfometeze o țară pentru a-și plăti datoriile), dar ai să greșești. Pentru că nici atunci n-am trăit bine, liberi și liniștiți. Am trăit constant cu frica unei securități agresive, cu lipsa tehnologiilor și-a libertății de expresie. Am trăit cu speranțele deșarte și ideile false induse de istoria modificată de sovietici și comuniști. De câteva săptămâni citesc „Cortina de Fier” de Anne Applebaum, o carte excelent scrisă despre cum a nimicit un regim totalitar o mare parte din Europa. O recomand cu drag și căldură oricui vrea să cunoască mai multe despre ce înseamnă, de fapt, comunismul.

Cum să știe românul de rând cum e să trăiești mai bine, liber și civilizat, când el n-a ieșit din țară și n-a cunoscut vreodată o altă cultură, decât prin prisma televizorului?

nori-furtuna

Vrem schimbare, dar numai dacă alții se schimbă!

Pentru că ambrozia e-n floare și pentru că în august pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am dormit o noapte întreagă, fără a mă trezi speriată că mă sufoc, am ajuns la o tanti alergolog. Cabinet privat. Tânără, drăguță, înțelegătoare, mi-a explicat una-alta, m-a consultat pentru a fi sigură că simptomele mele sunt de alergie, nu de o sinuzită.

Mi-a recomandat un tratament și ne-am despărțit cu gândul că ne-om revedea peste o lună, după ce voi trece peste perioada aceasta. Am plecat cu optimism și cu zâmbetul pe buze din cabinetul doctoriței. Prin felul său cald mi-a transmis că e o soluție pentru problema mea și că nu-i cazul să disper. Numai cine suferă de câte o boală cronică ori de-o alergie agresivă poate înțelege cât de liniștitor e gândul că ești tot mai aproape de o soluție permanentă.

Optimismul meu s-a diminuat pe măsură ce intram în farmacii pentru a-mi procura medicamentele. Am intrat în 8 farmacii diferite, în fiecare găseam ori câte un medicament, din cele 4 de pe rețetă, sau o doză incompletă. Din fericire, și farmacistele au fost amabile și înțelegătoare și-au avut grijă să mă îndrume către farmaciile unde anumite medicamente erau pe stoc. Și apreciez nespus de mult ajutorul unor străini empatici. Într-un final, după o oră de căutat și alergat prin oraș, am reușit să cumpăr toate medicamentele prescrise. Iar portofelul meu s-a ușurat de vreo 250 lei. Dar abilitatea de a respira pe nas, de a scăpa de senzația de sufocare, e neprețuită. 

Răbdare, că ajung și la atitudinea care m-a făcut să scriu articolul acesta.

Pentru a ajunge la birou în timp util, am urcat în primul taxi pe care l-am găsit în stație. City Taxi. Un Logan roșu condus de un nene trecut binișor de 55 de ani. Genul de om care, din scaunul de șofer de taxi, le știe pe toate. Și e mare naționalist, mare justițiar, ba chiar e un fan înfocat al lucrurilor bine făcute de către românii viteji ai acestei țări. Îi spun adresa unde trebuie să ajung și, nici nu apuc să-mi trag sufletul pe banchetă, începe nenea să vocifereze teoria aia stupidă a românilor sclavi la ei acasă. Redau cât mai rețin din dialog:

– El: „Ce treabă-i asta, să ajungem noi după atâția ani de la revoluție, să fim sclavi la noi în țară? Unde-n lumea asta mai găsești așa ceva?! Noi mergem la ei să-i facem sclavii noștri?! Nu mergem! De ce vin ei aici?! Că suntem fraieri, d-asta, vă spun io, domnișorică!”

– Eu: „De ce spuneți că suntem sclavi?”

– El: „Că toate companiile astea vin și ne iau toate resursele, ne dau de lucru pe salarii de nimic și apoi pleacă la ei în țară bogați. Ne fură munca și viețile, că și așa suntem vai de steaua noastră. Da, de aiasta vin ăștia, străinii la noi, că suntem ieftini și niciun politician nu le zice nu, ba chiar le și pupă picioarele. Ia să fi fost un premier hotărât, să zică „valea!” și hai să facem noi, câte s-ar mai fi făcut în țara asta. Ohoo! Că suntem bogați, avem de toate. Dar n-are cine, că politicienii ăștia români mai degrabă fură decât să facă ceva bun, ceva de viitor…”

– Eu: „Și dacă nu ar fi companiile din afară, ce-ar trebui să facă toți oamenii care au locuri de muncă în parcul industrial?”

– El: „Să lucreze la români! Că de aia trăiesc aici, pe pământul ăsta românesc! Păi, ce, noi nu știm să facem d-astea? Păcat că ne jecmănesc ăștia, politicienii, că de nu, luam noi fața Europei cu bogățiile noastre. Dar nu mai are cine să facă muncă. Bătrânii nu mai pot, iar tinerii … ehe, tineretu’ aiestea numa’ păcănele, telefoani scumpe și salariu de menejer ar vrea. Dar să nu muncească.”

Mi-am ținut părerile pentru mine, pentru că mi-era clar că omul nu înțelege un argument rațional ori economic. E cam trist când tâmpeniile antenelor și-ale realităților paralele cu realitatea țin loc de argumente. Mă rog, în taxi sunt amuzante, dar când aceleași inepții se repetă pe micile ecrane și sunt vândute sub denumirea de „adevăr”, parcă nu mai e așa de hilar.

Ajungem în parcarea firmei, și-l aud pe șofer: „iote la ăștia, ce parcare lojică și-or tras, fain așe! Iote, au și loc de taxi, pot opri aci fără să deranjez pe cineva”. Mi-a cerut 20 lei pe o cursă care-ar fi undeva la 16-17 lei, nu mi-a dat bon. Probabil pentru că am venit să lucrez la japonezi!

Ca șoferul de taxi, care visează schimbare și o viață mai bună, sunt mulți alții. Vrem infrastructură, vrem parcări și parcuri, vrem industrie și comerț, dar parcă e mai comod să ocolim regulile. Să se schimbe alții și poate atunci vom începe să umblăm și noi la atitudine. Până atunci ne miorlăim că nu ne convine când se lucrează pe stradă, pentru a se îmbunătăți sistemul de termoficare, ne isterizăm când ni se cere să plătim parcarea, ori devenim agresivi când ni se atrage atenția că nu e voie să parcăm pe locurile destinate persoanelor cu handicap. Pentru că suntem români, ce pana noastră, noi ne pricepem la orice!

N-am nicio concluzie, voiam doar să scriu articolul acesta ca peste 10-15 ani să pot observa dacă se schimbă ceva sau ba.

nori-furtuna

piatra-soimului-pestis13

Pregătiri și așteptări

În timpul verii se întâmplă un fenomen bizar în Oradea: în foarte multe magazine de cartier nu găsești băuturi reci în frigidere. În cel mai bun caz găsești câte 1-2 sticle de băuturi cabogazoase strecurate în frigiderul cu lactate, dar trebuie să ai o zi bună și-un noroc ieșit din comun.

Sigur că e frustrant pentru client și sănătos pentru factura electrică a comerciantului, doar că, pe termen lung, cel care pierde e comerciantul. De câțiva ani evit să mai cumpăr din magazinele unde nu găsesc bere rece / suc rece, deși localurile dispun de frigidere.

Tocmai de aceea am rămas plăcut surprinsă în acest sfârșit de săptămână, la Smida. Într-un magazin mixt / bar din Doda Pilii am găsit o organizare mai bună decât în multe magazine de cartier din Oradea. Doamna scana produsele la bar și scotea bonurile fiscale (da, tanti de la magazin scotea bon fiscal pentru fiecare client), iar domnul aproviziona constant frigiderul. În spatele tejghelei se vedea spațiul de depozitare, unde băuturile erau aranjate pe rafturi, în funcție de sortiment și greutate. Cât am stat la rând la bere, l-am urmărit pe domn cum aranja dozele și sticlele în frigidere, așezând băuturile deja reci în față, iar pe cele calde le punea în spate. Ca omul care vine și vrea o bere rece, să nu fie nevoit să caute prin frigider ori să țină prea mult ușa deschisă, incomodând rândul de oameni. Practic, rapid, ușor.

Ah, că unii nu știau ce doresc dintr-un magazin alimentar, ținând rândul pe loc, e o altă treabă. Nu știu dacă-i voi înțelege pe cei care, după ce stau 10 minute la coadă, nu știu ce vor să cumpere odată ajunși la tejghea.

În altă ordine de idei, poate n-ar strica dacă marii producători de semințe de floarea soarelui ar adăuga și-o pungă în pachetele de semințe, pentru depozitarea cojilor. Că zău că-i tare neplăcut să vezi coji de semințe peste tot, mai ales când ești la dracu-n praznic pe munte.

Per total mi-a plăcut la Smida, mai mergem.

Smida 2017

Smida 2017

Smida 2017

Smida 2017

Smida 2017

varciorog-antene

Bună ziua căciulă …

De fiecare dată când manierele lipsesc, suntem tentați să dăm vina pe lipsa celor 7 ani de acasă. Dar cred că prea mult blamăm primii ani de creștere și educație pentru orice tâmpenie. Pentru că omul învață constant. Sau ar trebui să învețe constant. Chiar și omul care-a avut parte de părinți needucați, se poate auto educa.

Bunicii / părinții noștri, majoritatea dintre ei, s-au născut și-au crescut la țară, cu o toaletă în curte și cu dușul la lighean (troacă, așa cum îi zice-n Banat). Dar după ce s-au mutat la oraș, s-au adaptat la noua viață. Au învățat să arunce resturile menajere la coșul de gunoi, nu pe geam, la găini, au învățat să tragă apa după utilizarea W.C-ului, au învățat să folosească aragazul și să conviețuiască în liniște. Da, știu, sunt suficiente exemple urbane care m-ar contrazice, dar în mare parte, omul de la țară mutat la oraș a descoperit că ori învață să trăiască în mediul urban, ori moare-n mizerie și gunoi. Ba chiar a învățat că ușile i se deschid mai ușor dacă salută, mulțumește și zâmbește.

E nevoie de bunăvoință și deschidere spre un alt nivel de trai. Să nu uităm că omenirea a trecut prin vremuri grele după cele două războaie mondiale, iar oamenii din țările puternic zdrucinate au regăsit calea spre politețe și bunăvoință.

Așa cum învățăm să folosim un gadget nou, la fel putem învăța cum să spunem „Mulțumesc!”, „Bună dimineața”, „Bună ziua” ori „Te rog”. Mai ales atunci când vorbim de eticheta online. Spun asta pentru că mi-e greu să-i înțeleg pe cei trecuți de o anumită vârstă care atunci când se lovesc de ceva ce nu cunosc, aleg să se comporte ca niște prunci scăpați de la grădiniță, isterizându-se. Uneori un „te rog” sau „mulțumesc” fac mai mult bine decât un ton agresiv sau arogant. Iar comportamentul de țânc răsfățat al unora trecuți cu 2-3 decenii de vârsta adolescenței nu e „adorabil” ori „boem”, e de-a dreptul nepoliticos. Nu cunoști ceva, întreabă! Salută, cere o informație și pleacă lăsând în urma ta loc de bună ziua.

Mă întreb cum ar trebui să reacționeze o persoană care se lovește de oamenii proști și aroganți, care au pretenția că omenirea le e datoare cu explicații pentru orice, doar pentru că le e lene să citească instrucțiunile?!

Uneori pare că e mai ușor să învățăm omul cum să facă ceva, decât cum să se comporte în societatea fizică ori online.

varciorog-antene

pod-metal-suncuius

Piramida priorităților

În România anului 2017 oamenii au mai mare încredere într-un popă pedofil, fiind dispuși să meargă până-n pânzele albe pentru a-l apăra, în ciuda dovezilor de pedofilie. Dar nu au încredere în doctori, aruncând constant cartea aia cu „e o conspirație mondială a corporațiilor farmaceutice care vor să ne îmbolnăvească pentru a se îmbogăți pe spinarea noastră”. Dar asta nu ne oprește din a consuma tone de gel și săpun antibacterial sau antibiotice după ureche, la fiecare răceală ce ne incomodează existența. Și că tot vorbim despre medicamente, norocul omenirii că mai există cercetare-n domeniu, că altfel riscăm să ne autodistrugem prin automedicație și imunitatea bacteriilor la antibiotice. În altă lume, cu alte priorități, americanii au ajuns la concluzia că o copilărie fără microbi duce la o viață de adult bântuită de probleme de sănătate.

Tot aceiași români simt nevoia să intervină în viețile oamenilor, impunând cine cu cine ar trebui să se iubească. Pentru că prioritatea nu e bunăstarea pruncilor din familii abuzive („sigur au făcut ei ceva prostii și merită o palmă ca să nu și-o ia în cap”), nici măcar ajutorarea femeilor traumatizate de soți violenți („asta le trebuie  dacă nu-și pot ține gura, nu pot sta acasă cu ‘ăi mici, ce atâtea pretenții?!”), important e să le spunem noi femeilor că le e interzis să iubească alte femei, iar bărbaților le e interzis să pupe alți bărbați. Nici nu-i nevoie să ne uităm prea departe prin Europa, să vedem că-ntr-o țară democratică, unde besericile nu-s stăpâni pe moșie, lucrurile au evoluat firesc, chiar dacă Angela Merkel are alte opinii.

E bizar cum oamenii nu dau 2 bani pe părerea medicilor sau pe organizațiile de sănătate, însă ridică la rang de adevăr inepțiile unei pseudo-vedete de televiziune traumatizată de o nefericire în familie. În timpul ăsta, în UK, un bucătar îndeamnă la moderație și echilibru în dietă, o atitudine atât de puțin populară într-o lume aflată constant între extreme.

Românilor le e frică de aerul condiționat, pentru că-i vinovatul suprem pentru orice boală de pe lumea asta. Dar în același timp se îndoapă cu chimicale, energizante și tot felul de ape cu microbi „buni”, pentru că, nu-i așa?!, de unde trăiesc broaștele, pot bea și oamenii. În Oradea sunt oameni dispuși să meargă săptămânal în Tinca (aprox. 40 km) pentru apa „binefăcătoare” cu microbi, dar fug, ca mâțele de lămâie, de apa de la robinet, pentru că n-ar fi suficient de potabilă. În altă lume, peste iaz, Amazon lucrează intens la a deschide magazine fără stoc fizic și fără casieri.

Am văzut atât de multe mașini noi de 20-30.000 euro care circulau cu geamurile deschise, ceea ce înseamnă că nem io aer condiționat. Când afară sunt peste 35 de grade Celsius, trebuie să-ți fie mai frică de AC decât de moarte, de vreme ce preferi geamurile deschise.

Bine, nici cu prioritățile mâțelor nu mi-e rușine. Bestia mea, spre exemplu, mai degrabă ar băuna constant și enervant decât să mănânce alea 20 de bucățele de hrană rămase-n bol. Îi e mai simplu să cerșească atenție și mâncare decât să aștepte cuminte ora mesei.

Și bonus un articol prea bun pentru a nu-l citi!

porumbite

Ah, da, n-am chef de așa ceva!

E mai ușor să fugi de argumente și discuții, decât să îndrăznești să aperi o idee în care crezi. Indiferent de situația în care te regăsești. Fuga predomină în cazurile fericite și pașnice. Pentru că-n cazurile agresive și violente verbal, discuțiile nici măcar nu au vreo șansă de a fi concepute, darămite născute. Se recurge aproape instant la insulte și prejudecăți, amestecate cu stereotipii din vremuri pe care le-am dori apuse, dar care încă bântuie ca niște stafii care refuză să ia calea purgatoriului. Judecăm prea repede și cugetăm prea încet.

Starea de confort nu se rezumă doar la factorul economic ori profesional, se rezumă și la abilitatea de a discuta cu un om cu valori și opinii total diferite de ale tale. Iar discuția să crească și să se dezovolte pentru a permite ambelor părți considerarea altor puncte de vedere. Nici măcar nu-i nevoie să ajungeți la un punct comun, pentru început e suficientă deschiderea spre comunicare directă și onestă.

Parcă lumea ar fi mai interesantă dacă am îndrăzni să discutăm mai mult, dacă am dezvolta o curiozitate pentru alte opinii și nu ne-am închide în propriile bule de autosuficiență și ignoranță. Sau măcar dacă nu ne-am mai considera eroi pentru că în loc să contracarăm o prostie ori o greșeală, am zâmbit și-am lăsat omul să se scalde în propria-i imaginație.

piatra-soimului-pestis2

Paianjen

Social rant

Ne plângem că rețelele de socializare ne iau mințile și cuvintele atunci când afirmăm că am vrea să comunicăm mai mult cu oamenii care contează.

Generalizăm că vremurile astea sunt de rahat, că generațiile noi sunt vai de steaua lor pentru că se joacă mai mult decât ne-a fost nouă permis. Ridicăm “misepare-ul” la rang de înțelepciune urbană pentru că noi am crescut fără tehnologie ori acces la internet.

Oftăm din greu aducând în față “alte vremuri”, mai bune desigur, nostalgice și cu iz de fericire organică, nu artificială ca cea de azi. Asta în timp ce, pe aceleași rețele de socializare, distribuim toate tâmpeniile de care ne plângem. Și dăm lecții, pentru că ne pricepem la a le impune altora cum ar trebui să-și conducă afacerile ori viețile.

Fascinanți sunt aceia care distribuie articole despre viața sănătoasă, sport și meditație, având grijă să-ți arate și detaliile picante din ultimul scandal al “vedetelor” locale. E ca și cum ar mânca o savarină bună, gătită cu ingrediente proaspete, peste care ar adăuga și o lingură de rahat moale de mâță, pentru un adaos de aromă.

Uneori îmi displace internetul pentru că nu aduce bun simț la pachet cu oferta de internet. Ori un pic, doar un pic de simț al ridicolului.  Parcă trăim doar în era șocantului și senzaționalului, unde simplitatea și plictiseala nu au ce căuta…

/Rant over, mă întorc la andrelele mele.

Paianjen

suncuius-cariera-argila

Șuncuiuș și Piatra Șoimului în aprilie 2017

Așa s-au aliniat planetele anul acesta, mă rog în primele 4 luni din 2017, că n-am ajuns să vedem prea multe lucruri / zone încă. Muncă, diverse evenimente neprevăzute, vreme neprielnică pentru condiția fizică și uite așa multe zile libere le-am petrecut în casă cu Neflix, ocazional la teatru sau la un pahar de Guinness. Un fel de hibernare urbană.

Dacă acum 2 ani la mijloc de aprilie ne sufocam de cald în timp ce urcam pe creste în Vadu Crișului, anul acesta am resimțit din plin frigul în timp ce stăteam pe-un vârf în Șuncuiuș. Sigur că la soare a fost bine, dar de îndată ce un nor acoperea razele soarelui, se zburlea părul de frig. Pe de altă parte, mi-a fost dor de-o plimbare departe de oraș și de oameni care se plâng constant de orice.

Iaca și câteva poze de la Șuncuiuș – am ajuns până la fosta carieră de argilă, terenul e curățat complet, în afară de culoarea arămie a pământului, sunt puține dovezi că ar fi existat o fabrică uriașă în acel loc uitat de lume. Am dat peste-un șanț construit de zeci de ani, după cum arăta. Șanț făcut pe deal, la dracu-n praznic. Deși având în vedere istoria zonei, sigur avea un rol în cadrul fabricii. Doar că acum e acoperit de mușchi și mărăcini pe ici, pe colo.

Ne-am întors în Șuncuiuș pe scurtătură, care scurtătură a însemnat o coborâre abruptă și lungă, vreo 15-20 de minute tot am dezbătut dacă mai ajungem sau nu în vale. Printre mărăcini, trunchiuri de pomi și copaci căzuți, aflați în plin proces de descompunere. Nu încercați asta dacă n-aveți un ghid bun lângă voi.

La Piatra Șoimului, însă, drumul e perfect pentru plimbări per pedes. Chiar și cu prunci. Însă recomand grijă și atenție când urcați sus la cetate, sunt multe gropi rezultate din săpături arheologice.

Și, desigur, nu uitați să strângeți după voi ambalajele de bere/suc/ciocolată/mâncare! În caz contrar sper ca o marmotă turbată să vă vâneze, ca Liam Neeson în seria Taken, și să vă îndese pe gât toate ambalajele pe care le-ați lăsat în mijlocul naturii.

E frumos prin Bihor!

drumul-crucii-barbare-oradea-2017

Drumul Crucii-n Oradea din 2017!

Oradea, orașul minune al României, care pare să renască din fiecare articol din presa online, din fiecare studiu realizat pe intuiție și „misepărerism”, devine o atracție turistică pentru sado-maso. Sau, na, pentru creștinii care-și simt credința mai potentă atunci când văd oameni biciuiți pe stradă.

 

Vezi, nea Bolojan, de aveam Ciupercă, altul era spectacolul. Îți dai seama câți creștini fericeai c-un spectacol de biciuit pe dealul Ciupercii? Și câți orădeni s-ar fi mas … ahm, liniștit la văzul unui Cristi plin de sânge care-și cară crucea pe treptele renovate de pe deal?

„Drumul Crucii și-a propus pt fiecare dintre dumneavostră să reîmprospăteze în mintea și-n inima dumneavoastră, ceea ce înseamnă cu adevărat Paștele. Ceea ce așteaptă Dumnezeu de la noi, de la fiecare, să reîmprospătăm în mintea noastră semnificația acestor sărbători. Și anume faptul că omul a căzut în păcat, s-a depărtat de Dumnezeu și a fost nevoie de o jertfă răscumpărătoare să-l aducă înapoi”.

Și-acum copii, să facem analiza acestui text recitat în timp ce-n centrul orădean un om era bătut cu biciul, apoi urcat pe-o cruce și lăsat să atârne în văzul lumii.

Practic din acest text aflăm că de nu mergem la biserică, ne bate Dumniezo cu biciul, iar dacă nu fac ce vrea Dumniezo, trebuie să-ți bați pruncii ca să revină pe calea cea dreaptă.

În ton cu discursul coaliției pentru familie …

Fokonalt și fügefa! 

drumul-crucii-barbare-oradea-2017

recolta-de-cultura-oradeana

Senzațional! Oradea va avea cea mai mare recoltă de cultură filarmonică!

România e o țară bogată și frumoasă. Economic vorbind, țara crește văzând cu ochii, salariile cresc, pensiile cresc, impozitele scad, poate și investițiile cresc pe ici, pe colo, prin zonele neesențiale. Dar ce mai contează, când țara duduie de creștere economică?! Zău că-i adevărat, a zis-o tatucul Liviu și o tot moflăie pe la TV alde Tăricean și alți bătrânei culți care se ocupă de creșterea asta fulminantă a țării.

După ce tataie Bolojan a decis că Oradea n-are nevoie de cultură, desființând singura casă de cultură care aducea bani la buget, apoi investind masiv într-o cetate cu care încă nu știm ce facem (dar am vrea să vină lumea s-o vadă), și mutând toate evenimentele în piața publică, că doar avem un centru cu care ne lăudăm, ei bine, acum vine tătucul de la CJ și ne spune că e musai să cultivăm mai multă cultură. Că n-avem suficientă recoltă pe tona de cultură orădeană.

Și pentru că nu ne plac îngrășămintele chimice, tătucul CJ-ului ar vrea să facă asta într-un mod bio și eco: prin declarații în presa locală, arătând cu degetul către artiștii Filarmonicii care, vezi doamne, au salarii prea mari pentru ceea ce fac. Așa-i când ești bugetar, când șefu mârâie „sari!”, tu-ntrebi: „cu arcuș sau doar cu trompeta?”.

Cine-a zis că talentul n-are preț? Cum adică nu poți pune un tarif pe munca asiduă?! Iaca vă învață tătucul ALDE cum stă treaba cu recolta de cultură pe metrul pătrat orădean.

Hai, rapid, să vedem filarmonica-n stradă, cu straiele colorate și viorile din dotare, că doar nu le-ați primit degeaba! Ce credeați, că aici suntem în Zimbabwe să ascultăm cântăreți nomazi?! Și-n plus, orădenii trebuie să se cultive cu Filarmonica, nu cu te miri ce rockăr nespălat care-a învățat să cânte Shine on you crazy diamond la chitară. Ferească-ne sfinții de concerte de jazz ori de rock, că poate ne trăznește necuratul cu vreun uragan și iaca pierdem recolta de cultură …

Bravo, tătucule, așa se face cultura în Oradea! Chapeau!

 

p.s: poate-am visat sau poate nu, dar azi noapte – 4 aprilie – am auzit, la 40 de minute după miezul nopții, începutul marșului lui Iancu. Mi s-a părut sau a mai auzit cineva? O fi fost antrenament pentru prima recoltă de cultură orădeană?!

recolta-de-cultura-oradeana