Tag Archives: aventuri

avenul-acoperit

Al doilea aven: Avenul Acoperit

În Glăvoi, Padiș. Dacă ignori porțiunea până-n Beiuș – Sudrigiu, care-i un mare șantier în lucru, drumul până la Glăvoi e bun. Mai ales porțiunea cu serpentinele. De fapt, serpentinele alea sunt atât de bine făcute încât orice om cu rău de mașină le va blestema. Am ajuns în Glăvoi amețită, confuză și cu senzația că am înghițit un balon uriaș de plumb. Da, e atât de cumplit să ai rău de mașină!

Din Glăvoi am plecat, ca ostașii curajoși, spre Avenul Acoperit (-35m), care face parte din rețeaua Lumea Pierdută din Padiș. Am ajuns la timp pentru a vedea cum se echipează un traseu de coborâre. Băieții (și Ema :D) făceau exerciții pentru Școala de Speologie care va avea loc la sfârșitul lunii. O săptămână de antrenament intensiv în Padiș. Îi invidiez pentru că știu că eu n-aș fi în stare de așa ceva, nu acum la 28 de ani,  când mă miorlăi ca un prunc de țâță când simt că se învârte coarda cu mine de 2 ori.

avenul-acoperit

Coborârea-n aven a fost ușoară, acompaniată de solfegii specifice mie. Adică, na, io-s aia care cântă, râde, glumește, urlă, înjură și face haz de necaz atunci când e scoasă din zona de confort. Îmi exprim vocal emoțiile, pentru că-i singura formă prin care mă pot adapta la condiții care-i transmit creierului meu „fugi, bagă-te sub pat, nu sta acolo, femeie, că-i periculos!”.

Urcarea-n aven a fost mai anevoioasă. Prima fracționare a mers ca unsă, adică m-am folosit din plin de stâncă pentru a urca ușor. Apoi a urmat chinul. Pentru că-n loc să-mi folosesc puterea picioarelor (după 15 ani de mers exclusiv pe jos și pedalat sute de km, picioarele mi-s mult mai antrenate decât bețele ce-mi servesc drept brațe), mi-am forțat mâinile. Și așa am ajuns, pe la jumătatea ultimei fracționări, să fac pauză din 20 în 20 cm. Când am zărit un prag, pe care mă puteam așeza-n fund, mai aveam puțin și pupam coarda minunată. Cu ultimele grame de energie am urcat atât cât să pot participa la o mică șezătoare cu stânca.

Pe pragul mult dorit ședeau, ca babele la o bârfă mică, 2 pietricele. Mici, drăguțe, cizelate de mii de ani de „peștereală”. Și cum m-au văzut, parcă mi-au și strigat: „eliberează-ne, eliberează-ne”. Io nu le-am auzit, dar cred că fundul meu a empatizat cu ele, pentru că după ce m-am ridicat de pe prag, și-au luat zborul spre adâncul avenului. Cu un mic pit stop pe nasul lui Vlad, care aștepta după mine. Căzute de la o distanță de 10 metri, și cele mai mici pietre se transformă-n agenți kamikaze care-s în stare să nimicească și cel mai voinic speolog.  (el e Vlad, a se observa rana mică de pe nas, provocată de piatra kamikaze. sorry, Vlad!)

vlad cu nasul spart

Niciodată nu mi s-a părut mai gustoasă ciocolata ca atunci când am ieșit din aven. Parcă mâncam cel mai bun desert inventat vreodată, o banală bucățică de ciocolată avea proprietăți magice, neștiute și nebănuite până-n acel moment.

Concluzia: până și-n peșteră, atârnată de-o coardă, o femeie te poate distruge! :)))) (nu te obosi să comentezi dacă nu știi ce-i ăla sarcasm!)

Și o ultimă poză drăguță, făcută prin Glăvoi:

floare galbena la munte

ghiocei clopotei

My kingdom for a hot soup!

Sâmbăta trecută am pedalat vreo 20 km pe drumuri forestiere – un pic de push bike și niște coborâri luuungi mi-au crescut nițel adrenalina -, iar duminică am urcat pe Valea Rea până la 1100 m, prin zăpadă până la genunchi.

Până am ajuns înapoi la mașină bocancii mei se transformaseră în rezerve strategice de apă pentru culturi de orez. Ocazie cu care am descoperit că ciorapii lungi din microfibră sunt foarte buni pentru a ține trupul cald. Până voi avea timp să-mi croșetez ciorapi de lână, buni sunt și cei din microfibră de 100 den.

bocanci in zapada  matisori inghetati

valea rea  green light

Cu excepția unei sâcâitoare dureri de spate cauzată de sticla de apă din ghiozdanul care-mi sărea-n spate (motiv pentru care mi-am comandat o altă geantă pentru biciclit, care se prinde în 2 locuri), n-am simțit nici măcar o urmă din febra musculară care-ar fi trebuit să apară după activitățile din weekend.

Așadar, nu m-au răpus frigul ori efortul din weekend, dar m-a nenorocit un virus care m-a atacat în … dormitor. Întâi și-a făcut de cap cu Laurențiu, de ieri dimineață mă curtează, iar de aseară ne certăm constant. Eu îl droghez cu miere, ceai cald și Coldrex, el mă face să plâng. Nu-i nimic grațios ori elegant în a-ți sufla nasul încărcat de muci …

Tremur în sacul de dormit, în timp ce croșetez un dragon pentru că-i singura activitate casnică pe care-o pot întreprinde în starea asta. Dacă știți vreun restaurant din Oradea care livrează supă caldă la domiciliu, dați-mi de știre. Până duminică e musai să-l nimicesc (pe virus, desigur!) nu de alta, dar abia aștept s-o conduc pe Puicuțăăă pe alte drumuri bihorene.

Pentru a poza ghioceii aceștia, am pedalat vreo 10 km (și-am făcut push-bike pe o singură urcare) până am ajuns în Poiana Raiului. Unde-am ațipit pentru câteva minute.

ghiocei clopotei

mina de bauxita

Impulsul de a țipa înainte de a acționa

Înainte de a argumenta titlul, e musai să citiți cele 2 întâmplări ca să vă faceți o idee la ce mă refer:

Zilele trecute am intrat într-o mină veche, folosită-n exploatarea de bauxită. Intrarea e inundată, apa trece cu aproape 2 palme de genunchi. Să vă reamintesc faptul că suntem în februarie? Sau să vă spun direct că apa nu are mai mult de 2-3 grade Celsius?!

Fiind singura fată din grup (și cea mai curajoasă din parcarea goală, firește!) mă așteptam să aud urlete și chiuituri din partea bărbaților care-au intrat în apă înaintea mea. Când singurele zgomote care s-au auzit au fost „mno, haidăți mai repede, să nu se despartă grupul”, m-am gândit că n-a fi dracu’ chiar atât de negru.

Și-am intrat în apă.

Și … m-am miorlăit ca un prunc de țâță când am simțit cum se umplu cizmele cu apă rece. Și-am continuat să mă miorlăi pe măsură ce apa urca-n salopetă, pân’ la genunchi. Apoi a trecut de genunchi. Și io nu reușeam să mă controlez și să scot alte sunete în afară de „Ioooi! ud, ud, ud, ud … udă-i apa, ai de mă-sa!”. După primele 5 secunde de acomodare, n-am mai avut vreo problemă, am mers liniștită prin apă, fără a tremura din toate cele (trăiască neoprenul!).

___

Astă vară, la rafting, cu Cipri-n barcă. După o oră de teorie despre cum trebuie cârmuit raftul, despre cum trebuie să stai în caz că se răstoarnă barca, cum trebuie să prinzi coarda care te scoate din apă etc., am pornit pe Criș în jos. Și pentru că a fost prima dată când am făcut rafting, nici eu și nici Cipri n-am prea știut cum stau lucrurile cu dirijarea bărcii pe râu. Și uite-așa era să ne răsturnăm de vreo 4 ori în 200 metri. De fiecare dată când barca dădea semne că se-ntoarce cu fundu-n sus, din instinct țipam de teamă. Apoi, în următoarea secundă, încercam să redresez barca. Drept e că nu știu să-not și nici nu vreți să știți cât de mâță devin atunci când ajung cu capul sub apă.

Mă irită că nu reușesc întotdeauna să controlez instinctul de a țipa prima dată, că nu-mi pare deloc productiv. Adică, na, ce scop poate avea urletul ăla, în afară de a-l surzi, pe moment, pe cel de lângă tine?

Treaba asta cu urlatul/țipatul/strigatul de frică am observat-o și-n alte cazuri, la alte doamne și domnițe. Dar nu și la bărbați. Și tot mă întreb: e un impuls specific femeilor? Sau și vouă, bărbaților (știu că mă citiți! :D), vă mai scapă câte-un urlet când situația vă scoate din zona de confort? 🙂 Dacă da, de ce? De teamă/din instinct?

Aș proba teoria asta sâmbătă, de 1 martie, la Tomnatic. Tot la mina de bauxită. Persoana care va oferi cea mai creativă și haioasă explicație pentru întrebarea mea cu urletele, mă va însoți de 1 martie. 

p.s: asta-i mina în care-am intrat:

mina de bauxita

motaind sub crengile pomilor

O aventură de-o zi

Adică o aventură de-o sâmbătă. Că aventura de duminică s-a rezumat la a dormi. Și a munci. C-așa-i în tenis, fir-ar jocul să fie!

Am ajuns prin pădure, pe dealul Țiclu – destul de aproape de peștera Țiclu-Stan – închisă publicului din motive de lilieci care trebuie protejați de bipezii care le provoacă mari coșmaruri. Sper să nu fi provocat infarct vreunei viețuitoare, mai ales că io-s aia care fuge speriată ca o mâță atunci când vede un liliac zburând deasupra frontalei.

De data asta am reținut o mică parte din traseul de săptămâna trecută și … nu m-am pierdut prin pădure (mulțumesc, mulțumesc, aplauze, plecăciuni etc. 😀). Bine, e cam greu să te pierzi atunci când colinzi pădurea doar pe drumul forestier. Dar astea-s detalii …

Am văzut și peștera unde băieții au găsit vetre de foc și grămezi de oase de animale. În timp ce o echipă lucra la decolmatarea unei porțiuni, alții coborau într-un aven îngust. Și-au coborât până s-a terminat coarda de 30 de metri. Apoi au cerut una suplimentară, de vreo 15 metri.

În timpul ăsta, noi, bipezii plus Seth, patrupedul, – un superb exemplar Vizsla maghiară -, tot colindam. Și când am ajuns sus pe creastă, am moțăit oleacă. Și bine-o fost!

Voi pe unde-ați colindat în sfârșitul ăsta de săptămână? Vremea a fost prea frumoasă pentru a sta în casă!

bocanci scarpa

motaind sub crengile pomilor

iarba verde din padure

trunchi cu ciuperci

pe creasta

pomi infloriti

seth

liliac in pestera osoi

Cea mai bună lecţie de geografie şi geologie

În şcoală orele de geografie se derulau în felul următor: „asta e harta ţării, ăştia sunt munţii, aci-s depresiunile, aia verde-i câmpia. Şi acum să învăţăm pe de rost judeţele României şi reşedinţele lor.”

Îmi plăcea atât de mult ora de geografie încât de cele mai multe ori adormeam cu capul pe bancă. Mă trezeau colegele când se plictiseau să-mi mai împletească părul. Aşa că da, cunoştinţele mele de geografie și geologie se rezumă la „prin Lugoj trece Timișul, prin Timișoara stă Bega.” Oradea-i cu Crișul Repede, dacă ardelenii-s lenți, măcar apa să fie rapidă.

Să-mi fie rușine! Și-mi e rușine!

De asta m-am ținut ca un scai după speologi când i-am auzit vorbind despre cum se formează o peșteră – sunt mai multe ipoteze despre cum s-a format peștera Osoi. Norocul meu c-am nimerit un bănățean de-al meu – mulțumesc, Florin! – care mi-a explicat pe îndelete despre roci, cum se formează anumite formațiuni, cum sunt clasificate peșterile, și chiar ziceam că așa ar trebui predată geografia și geologia în școală. Nu neapărat la nivelul „târâș pe coate și genunchi” ca să parcurgi cei peste 70 de metri care-s intrarea în peștera Osoi, ci prin excursii în natură, unde poți vedea diferența dintre o piatră de calcar și una de gresie, spre exemplu. Sunt peșteri cu deschideri mari, necomerciale, unde elevii/studenții pot vedea în practică ce anume înseamnă teoria.

Dar nu intrăm în subiectul educație, că până terminăm de disputat ipotezele, sigur un speolog va reuși să parcurgă tot târâșul mare din Osoi (momentan s-au parcurs doar vreo 700 metri).

În peșteră m-am bucurat cel mai tare de faptul că-s mică și slăbuță. În timp ce mulți dintre cei ce-au intrat în peșteră s-au udat până la  … brâu :D, io m-am transformat în mâță și-am parcurs intrarea – care-i cu apă – sprijinindu-mă pe pereții înguști. La ieșire-a fost mai tragic, am căzut cu fundul în apă. Fapt care mi-a servit drept inspirație pentru:

Foaie verde, iarbă scurtă
apa-n peşteră-i cam … udă! :)))

Am intrat la amiază, am ieșit seara pe la 8 și ceva. Beznă, frig, ninsoare. Să înghețe sufletul în mine, nu alta. Norocul meu c-am avut vreo 3 straturi de haine pe mine. Plus salopeta de speologie.

Ca să fac poza asta mi-am julit cotul stâng de 2 ori până am ajuns într-un spațiu unde înălțimea depășea 50 cm. Cam atât mi-a trebuit să mă întorc de pe burtă pe spate și să focalizez pe mititelul ăsta. Din spatele meu, la vreun metru jumate – 2, o frontală lumina înspre liliac și uite așa am obținut un cadru drăguț, fără a-l deranja. Că doar știm că-s ființe protejate. Ne-am retras rapid și l-am lăsat să viseze în continuare la Gina. Cred că-n curând Gina va avea și curte și casă.  😀

liliac in pestera osoi

M-am surprins că duminică, după târâșul din peșteră de sâmbătă, am mai avut suficientă energie să mai urc și să cobor pe creste prin zăpadă, în căutare de avene și ponoare. De altfel, o tură de peștereala e indicată oricărei persoane care simte nevoia de a face cunoștință cu toți mușchii corpului. Așa brusc! De sâmbătă genunchii, coatele și baza spatelui parcă pulsează la atingere și de fiecare dată când mă întind, realizez că am mulți mușchi nițel „supărați” pe spate.

Și mai interesant e că oboseala asta fizică nu s-a transformat într-una psihică, dimpotrivă, a alungat-o pe cea care pune presiune și provoacă prea mult stres inutil.

Poze din categoria „iola” n-am, că io-s cea din spatele aparatului foto. Care aparat foto – 400d-ul cu 50 mm de 1.8 – e mi-nu-nat! L-am târât prin 2 peșteri – Osoi și Coiba Mare – până acum și încă mai funcționează impecabil. Cu toate că-i plin de argilă. Sper să vadă cât mai multe peșteri și aventuri, că tare mi-e c-am prins virusul ăla care te scoate mereu din oraș. Și pentru că io nu iau antibiotice, îl las să-și facă de cap, cine știe unde-oi mai ajunge …

Și, voi? Pe unde v-ați îmbătat în weekend? 😀

lilisor-pe-bicicleta

They see me biking …

Voiam să scriu despre cum am ajuns să-mi cumpăr bicicletă în urma unei situații stresante și încărcată de nervi, dar apoi mi-am adus aminte că pe „interneți” văd și vedeți suficiente păreri negative, articole înverșunate, încărcate de cuvinte ce transmit negativism și ură. Și io nu vreau să contribui la demoralizarea cuiva, mai ales a unui necunoscut. Că e atât de ușor să distrugi încrederea unui om, reproșând și comentând nimicuri. lilisor-pe-bicicleta

După ce am început să merg cu bicicleta pe trasee puțin mai solicitante pentru condiția mea fizică, am realizat că oricât de grea ar fi panta, după ce ajung în vârf sau pe coborâre, uit de urcare. Pur și simplu uit că-mi lipseau 5 secunde ca să-mi scuip plămânii pe drumul forestier, uit că mereu mă încurajez cu „Hai, Lili, hai că poți!” sau „Hai, Puicuțăăă, hai că-ți iau frâne noi când ajung acasă!”. Și cred că de asta pedalez în continuare pe coclauri și caut să-mi întind limitele rezistenței fizice.

Astă vară am făcut un traseu greu pentru mine: Bratca – Șuncuiuș – 10 Hotare – Damiș – Bratca. Ultimele 2 urcări au fost în regim „push bike”, adică am împins bicicleta până am ajuns la primul cireș din raza vizuală, ale cărui fructe sălbatice mi-au colorat buzele într-un mov puțin morbid. Dar și când am ajuns la coborârea de la Damiș la Bratca, vreo 8-10 km de drum în pantă, wohooo! Îmi lipseau urechile de Basset să fâlfâie-n vânt, atât eram de fericită!

Deși lucrez mult, îmi fac timp să ies cu bicicleta periodic. De Crăciun, profitând de vremea superbă, am dat o tură de Paleu. Traseu de rutină, oarecum. Mă pregăteam să-mi pun bicicleta la hibernare până-n aprilie, dar după ce-am văzut prognoza meteo cred că voi mai amâna. Ninsorile se anunță pentru finalul lunii februarie, așa că până atunci nu strică vreo 2 ture de biciclit pe coclauri.

Sâmbătă – 18 ianuarie, spre exemplu, ieșim la o tură cu băieții de la CarpaticFun. Mergem cu mașina până pe Valea Mnerăie și de acolo o luăm către Pustea Călățea – Poiana Fâșcă  și-napoi spre Pustea Călățea și valea Mnerăie. Vom merge pe drumuri forestiere – folosite de utilaje grele pentru exploatarea bauxitei – și cu puțin noroc vom ajunge să vedem Izvoarele Neamțului și diverse doline și avene.

Detalii aici:

trupa de biciclisti- spre 10 hotare

p.s: în poză e trupa de astă vară, de la traseul Bratca – Șuncuiuș – 10 hotare – Damiș – Bratca.

ploua in oradea

Mă iubesc ploile!

Am impresia că cineva, acolo sus, dacă o exista vreo zeitate, mă urăște nespus de mult. Sau poate mă iubește cu atât patos încât aliniază planetele și norii astfel încât prea des ajung acasă cu hainele leoarcă. Poate vrea să mă fac mare și mândră, că poate s-o fi săturat să tot aștepte să cresc în ritmul meu. Nuuu, nu se poate să înceapă ploaia atunci când sunt în tramvai sau când am unde să mă adăpostesc. E musai să înceapă ploaia atunci când n-am umbrelă și-s pe stradă.

Ce-i drept, parțial e și vina mea, pentru că nu am vreo umbrelă. Și dacă aș avea, mi-ar fi prea lene s-o car după mine. Sau aș uita-o pe undeva. Și, dacă mai era vreo urmă de îndoială, în 90% din cazuri mă prinde ploaia când sunt îmbrăcată în alb sau în ceva subțire. Măcar de-aș avea sânii mari, să am ce arăta… Dar să-ți povestesc, să nu zici că-s complet nebună de legat!

Furtuna și intersecția buclucașă!


ploua in oradea

Acum vreo 4 ani a fost o furtună, probabil cea mai îngrozitoare furtună din Oradea din ultimii 20 de ani. A plouat atât de mult și atât de rapid, încât în vreo 10 minute s-au inundat multe străzi orădene. Canalizarea n-a făcut față debitului de apă. Ieșisem de la serviciu. Conform regulilor lui Murphy – mai exacte decât ceasul din Turnul Primăriei -, purtam un tricou alb.

Cine-ar fi știut, dimineața la 8 când am plecat de acasă, că la ora 6 seara se va porni potopul peste oraș?! Am plecat de la serviciu mai devreme cu vreo 15 minute, timp suficient cât să ajung acasă înainte de a începe ploaia. Pe naiba! Pe când eram la vreo 5 minute de casă, a început să toarne cu găleata.

Ploua atât de tare încât nu vedeam la 2 metri în față (e „metrii” pentru cei ce n-au luat examenul de bacalaureat). Așa că am fugit rapid sub un balcon. Și-am stat și-am așteptat. 5 minute. 10 minute. 20 de minute. Mă, dar ploaia asta n-are de gând să înceteze azi?!, mi-am zis speriată de ideea de a sta cu tricoul ud pe mine.

Între timp, un nene de vreo 60 de ani, la bustul gol, cu o pereche de bermude de camuflaj și-o beretă care-i ascundea părul cărunt mergea liniștit prin ploaie. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit și-a plecat mai departe. Cred că toată viața și-a dorit să se plimbe la bustul gol pe o asemenea ploaie torențială.

Când am văzut că apa țâșnea din canale și că ajunsese peste nivelul trotuarului, m-am panicat și-am luat-o la fugă spre casă. Sunt doar vreo 5 minute, mi-am zis alergând disperată prin ploaia torențială, ajung acasă până nu se inundă tot Rogeriusul.

Am ajuns într-o intersecție, pe Transilvaniei. Pentru că apa îmi depășise nivelul gleznelor, n-am observat când coborâsem de pe trotuar și eram în stradă, în intersecție. Eu și un puști de vreo 15 ani. Amândoi ne pierduserăm papucii prin apă. Dă-i și caută papucii, aleargă pe stradă să-i prinzi, treci pe trotuar să-i încalți. Măcar ai mei balerini pluteau la suprafață …

Un șofer de taxi oprise mașina în mijlocul șoselei și pufnise în râs când ne văzuse țopăind prin apa ce curgea pe străzi ca un pârâu umflat. A așteptat să ne încălțăm și să trecem strada apoi a plecat în cursa lui.

Nu știu câți litri de apă am stors de pe haine, dar știu că nici măcar un centimetru de pe corp nu era uscat. Bine că a fost vară și apa n-a fost chiar atât de rece…

Între timp m-a prins ploaia pe bicicletă, m-a prins ploaia în afara orașului, m-a prins ploaia în cort la Bratca de 1 mai, când am ieșit la plimbare pe malul Crișului, când am ieșit din supermarket cu plasa plină de cumpărături, când am ieșit din restaurant îndreptându-mă spre casă, când eram în drum spre un client etc. Norii plângăcioși m-au urmărit din Oradea până-n Timișoara și apoi iarăși până-n Oradea.

Of, de atâtea ori m-a prins ploaia și io tot nu mă învăț minte să-mi cumpăr o amărâtă de umbrelă! Bine că nu mă „iubesc” incendiile sau cutremurele.

Şi „m-am dat” cu balonul Orange …

Zilele trecute te-am invitat în Parcul 1 Decembrie să „ne dăm cu balonul”. Caravanele Orange au călătorit prin 10 oraşe din România, iar fotografii şi reporterii au imortalizat cele mai frumoase locuri din ţară.balonul-cu-aer

În 9 şi 10 octombrie baloanele vor poposi din nou în Bucureşti pentru a încheia cum se cuvine un tur al României în balonul cu aer.

Curioasă cum mă ştii, n-am rezistat tentaţiei de a pluti în aer. Deşi a fost cumplit de frig (dar totuşi mai cald decât în casă!) după ce am urcat în nacelă, mi-a crescut instant temperatura. Sub flacăra care punea-n mişcare balonul uriaş nu cred că a îngheţat cineva vreodată.

Am urcat grăbită-n nacelă, Andrei fiindu-mi coleg de balon întrucât Laurenţiu iarăşi a preferat să stea pe margine.

balonul-orangeAfară se lăsase seara, oamenii erau strânşi în jurul parcului, curioşi de balonul Orange. Ne-am ridicat atât de uşor şi de lin, n-ai fi spus că nacela poartă greutatea a doi oameni şi jumătate (io fiind jumătatea!).

Nici nu ştiu când am ajuns sus, în aer, dar parcă aş fi vrut ca balonul să nu fie ancorat şi să zboare niţel deasupra oraşului.

Ştii senzaţia aia când îţi stă stomacul în gât după ce decolează avionul? Ei, la zborul cu balonul nici vorbă de aşa ceva. E atât de lină urcarea şi coborârea încât simţi că stai pe-un nor (adică, cred că asta ar fi senzaţia de a pluti pe-un nor, nu?!)

La final am primit un breloc cu balonul Orange drept amintire. A fost frumos 🙂

Mulţumesc, Orange!

Sporturi extreme la Betfia

Desigur, sporturile astea pot fi catalogate extreme de cei ca mine, care petrec prea mult timp la birou: Rapel şi Tiroliană. Noi am fost la Betfia, lângă 1 mai, jud. Bihor.
A fost o zi foarte activă şi solicitantă din punct de vedere fizic însă, surpriză, mă simt mai odihnită decât atunci când lucrez o zi întreagă la birou 🙂

sporturi extreme la Betfia

Deşi echipamentul e sigur, corzile putând susţine greutăţi de probabil 100 de ori mai mari decât mine, tot n-am rezistat tentaţiei şi, înainte de a ajunge pe marginea stâncii la tiroliană, am întrebat omuleţul-instructor dacă e sigur că frânghia nu se va rupe cu mine. Asta în condiţiile în care io cântăresc 50 de kile cu tot cu ambalaj. Deh, intrasem puţin în spaimă, dar mi-a trecut atât de repede încât am fugit rapid, nerăbdătoare de alte senzaţii tari spre rapel. Oricum, băieţii de la iiihaa.ro ne-au explicat de nu ştiu câte ori că nu vom păţi nimic, că suntem în siguranţă, că nu se va rupe coarda cu nici una dintre noi etc.

Eeee, la rapel a fost punctul culminant. Văzându-mă cocoţată pe stâncă, jos ditamai cariera de piatră, tenişii mei alunecând prea tare, mi-a stat oleacă inima-n piept dar mi-am revenit rapid. Mai nasol a fost când frânghia nu voia nici cum să coboare, oricât mă lăsam în ham. Again, prea puţine kilograme la pachet. Data viitoare voi purta pantaloni largi cu pietre în buzunare. 😀

lilisor pe tiroliana Lilisor la rapel

Da, aia-s io. Da, sunt albă precum brânza pe picioare şi da, am urlat ca nebuna când m-am dat pe tiroliană. Mai ales când am rămas agăţată la mijlocul coardei şi mai puţin când am aterizat (la propriu!) cu fundul pe pământ. Cu ocazia asta mi-am dat seama că am nevoie de mai multă mişcare, sunt atât de stângace şi de fricoasă încât până şi o maimuţă s-ar descurca mai bine la sporturile astea.

Of, de-ar fi mai multe zile precum cea de azi…

Zborul cu BlueAir!

Am promis că voi scrie un post separat despre zborurile cu BlueAir. Mi-au plăcut atât de mult însoţitoarele de bord încât trebuie să vă povestesc de ele.

Deja ţi-am spus că în aeroport în Timişoara m-au băgat în camera aia de 1×1 m şi m-au luat la pipăit din cauza modelului de la sutien. Bun. Practic aia mi-a fost trezirea. În avion, somnoroasă cum am fost, am primit micul dejun peste care am sărit din motive de trezit brusc la ora 5 dimineaţa, speriat băieţii din cămin şi făcut aproape infarct când am văzut în oglindă că aveam ochii cât cepele (la propriu!). Ţânţarii îmi veniseră de hac!

in avion romania vazuta din avion

Cred că şi însoţitoarea de bord se trezise foarte devreme însă arăta extrem de bine, aranjată şi dichisită. Când voi creşte mare, sper să-i fiu şi eu la fel :D.  Închipuiţi-vă că în aeroportul din Timişoara ne-au dus cu autobuzul de la ieşirea din check-in până la avion. Care se afla la câţiva zeci de metri! Ah, da, în plus tipul de la bilete ne-a avertizat că în bagajul de mână n-avem voie cu mai mult de 100 de ml de lichide. Aşa că gelul de duş şi demachiantul au rămas în Timişoara, de frică să nu le arunce la îmbarcare agenţii somnoroşi.

nori

Iar zborul, eeee, zborul a fost atât de lin încât aş fi dormit precum un prunc legănat.

La întoarcere n-am mai prins vreme atât de bună. Prin Banat şi Oltenia furtunile de vară făcuseră ravagii, ba chiar am „pozat” râul ieşit din matcă.  Aşa că am zburat la altitudine joasă. Exact după ce s-a servit masa, piloţii au dat semnalul de „leagă-ţi centura omule, vine furtuna”. Însoţitoarea de bord (alta decât cea de la dus), tot cu zâmbetul pe buze ne-a înştiinţat că vom trece prin mici turbulenţe, că ar fi cazul să rămânem calmi şi să ne punem din nou centurile. Domniţa s-a aşezat liniştită pe scaunul ei, a afişat cel mai frumos zâmbet şi … a aşteptat turbulenţele.

din avion

Cred că era printre singurele persoane din avion care ştia ce înseamnă de fapt turbulenţe. Nu de alta, dar la un moment dat când avionul părea că pică în gol, domniţa zâmbea în continuare impasibilă, aşa că am început să râd ca blonda. Dacă însoţitoarea zâmbeşte, înseamnă că e de bine, nu murim încă.

Iar după ce-am trecut de norii furioşi, am avut parte de o privelişte superbă. Mesajul postului e că un zâmbet plasat la momentul şi locul potrivit reuşesc să convingă şi cel mai sceptic client.

Mulţumesc BlueAir!