Tag Archives: carti

flori-lacul-bucura

Rollercoaster 2019

Mă străduiesc să găsesc un termen mai potrivit pentru a descrie anul 2019. „Rollercoaster” e, probabil, cel mai potrivit termen. Deși nu e un cuvânt românesc, exact așa simt că a fost anul ce tocmai se încheie. O avalanșă de evenimente și emoții, pozitive și negaive, care s-au lovit constant, lună de lună, în toate aspectele vieții. N-am avut parte de perioade de respiro, de plictiseală sau de lenevit. Nici acum nu-s sigură dacă e un lucru negativ faptul că am fost mereu activă, în gardă.

Top 5 momente extraordinare din 2019:

  • l-am văzut și auzit pe Eric Clapton în concert, în Berlin. De 20 de ani îmi doream să-l văd în concert, iar în 2019 mi-am împlinit dorința. În timpul pieselor unplugged nu înțelegeam de ce, brusc, plouă în sală și pe obrajii mei. Senzația de calm, de mulțumire și de liniște pe care am simțit-o în timpul concertului m-a menținut pe linia de plutire în lunile când multe lucruri au mers prost. Când m-am lovit din plin de burnout și de senzația că pe umerii mei duc o greutate mult prea mare.
  • împreună am decis că e vremea să ne concentrăm pe noi și pe ceea ce ne dorim să facem mai departe. Adică am început să nu mai amânăm planurile pentru noi din diverse motive pe care nu le putem controla. Așa că, și din punct de vedere legal, în 2020 vom deveni familia K.
  • l-am văzut și auzit pe Elton John în concert, în Praga. Și a fost un concert extraordinar, am plecat de acolo cu un zâmbet până la urechi, țopăind pe stradă. Atât de mult optimism și mulțumire poate transmite un eveniment precum e concertul unui artist cu a cărui muzică am crescut.
  • am făcut școala de șoferi și-am obținut carnetul. Am descoperit că-mi place să conduc mașina, că tot procesul e foarte logic. A fost activitatea care mi-a marcat ultima jumătate de an, când s-a suprapus peste oboseala cronică și sentimentul de singurătate. Experiența cu primul examinator, un individ care a făcut abuz de putere doar pentru că poate, m-a șocat și m-a aruncat într-o stare pentru care nu eram pregătită și nu știam cum s-o gestionez dpdv emoțional. Am realizat, încă o dată, că a trăi într-o bulă nu e ok și că încă nu sunt pregătită pentru a face față măgarilor din sistemul de stat. Din fericire, există și examinatori corecți, care nu-și bat joc de viitorii șoferi doar pentru a se simți superiori. Partea pozitivă din toată experiența cu examenul auto a fost că am avut ocazia de a exersa de 2 ori mai mult pentru a deprinde reflexele necesare șoferiei. Am avut un instructor calm, care a avut grijă să-mi explice pas cu pas tot ce nu știam despre condus și trafic. Datorită lui sunt liniștită la volan, indiferent cât de mult claxonează un șofer nerăbdător. Și consider că, în loc de 30 de ore de condus, cât e minimum în România, ar trebui să fie cel puțin 60 de ore.
  • marea mutare în alt oraș, un nou loc de muncă, 2 nepoți. Sunt 4 momente comasate într-unul pentru că toate sunt la fel de importante și de fericite. Singurătatea din 2019 a fost cauzată, în mare parte, de faptul că am trăit la distanță unul de celălalt. Relațiile la distanță sună romantic în filmele americane, dar sunt foarte greu de dus în viața reală. Iar obținerea unui nou loc de muncă pentru a trăi din nou în aceeași casă, a fost un moment foarte satisfăcător. Procesul de mutare (cu tot ce presupune: sortare, împachetare, aranjare) a fost mai dificil, dar mai ușor de tolerat știind că în sfârșit se încheie un capitol greu din viața noastră. Iar apariția primului nepot, apoi vestea celui de-al doilea, au completat gama de evenimente fericite.

Evenimentele mai puțin pozitive care mi-au marcat anul m-au învățat să găsesc mici supape pentru a le gestiona, sub o formă sau alta. Am reușit să găsesc energia necesară pentru a trece peste o oboseală cronică care risca să mă transforme într-o persoană străină și ciudată, mult mai ciudată de cea care sunt eu, zi de zi.

Cărți care au marcat anul 2019:

  1. Flow, de Mihaly Csikszentmihalyi

Menționată în Sapiens a lui Harari și-n Quiet de Susan Cain. Despre cum să găsești mulțumirea în viața de zi cu zi fără a depinde de factori externi. Mă rog, recitind cele 5 momente frumoase din 2019 pentru mine, ai zice că n-am învățat nimic din carte, cu 1 excepție, toate fiind cauzate de factori pe care nu-i pot controla. Dar nu-i chiar așa. Am învățat că pot fi mulțumită cu ceea ce fac, chiar dacă nu lucrez în condiții ideale. Mi-am găsit ritmul și structura stabilă în zgomotul din jur, fără a fi distrasă. Și cred că asta m-a ajutat să depășesc mai repede oboseala cronică. Faptul că mereu am găsit o anumită satisfacție în activitate și-n rezultatele muncii. Datorită acestei cărți am început să aplic, la alt nivel, principiul de amânare a sentimentului de satisfacție imediată (delayed gratification). Și e motivul pentru care am început să reduc foarte mult consumul de social media, am scăpat de factorii toxici dpdv mental din jur. Mi-am dstrat atenția cu activități care-mi fac plăcere și cu oameni care nu reprezintă o sursă constantă de stres.

 “But having a portable set of rules that the mind can work with is of great benefit even to normal life. People without an internalized symbolic system can all too easily become captives of the media.”

2. Imaginary Friend, de Stephen Chbosky

Mno, cartea asta a fost un adevărat rollercoaster de evenimente. O ficțiune care s-a întins pe zeci de ore de audiobook, cu o sumedenie de aventuri în centrul cărora a fost micuțul Christopher (o referință la Iisus, probabil?). Sunt câteva lucruri care mi-au ridicat semne de întrebare (vorbea prea cursiv pentru un copil de 7 ani, avea o gândire mult prea pragmatică și avansată pentru un copil în clasa 1), dar mi-a plăcut cum a reușit să mă țină-n suspans 90% din carte. Pe cînd credeam că gata, acum se întâmplă minunea, acum se sfârșește lumea, se întâmpla altceva. Un alt personaj își făcea apariția și situația se schimba. Iar concluzia e că aceia care pretind a fi oameni buni pot fi, de fapt, întruchiparea răului. Când am ascultat capitolul despre prima vizită a lui Christopher pe lumea cealaltă, descrierea a fost atât de reușită încât mi s-a făcut pielea de găină.

Imaginary Friend e un amalgam între Stranger Things, nuvelele lui Stephen King și oleacă de C.J Tudor (The Chalk Man e foarte ok, dar se termină ca pixu’ baltă). E cartea de ficțiune a anului pentru mine.

3. Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, de Elena Stancu, Cosmin Bumbut

Pentru anul acesta mi-am propus să citesc mai mult în limba română, pe care am ajuns s-o îmbin prea mult cu limba engleză. Așa că am citit 3 cărți despre poveștile altor oameni. Cireșe Amare de Liliana Nechita, care nu m-a impresionat prin scriitură, dar a reușit să-mi transmită sentimentul de deznădejte în care a trăit; Privind Înăuntru de Petronela Rotar – în care am regăsit atât de multe obiceiuri toxice înrădăcinate în societatea românească. Și Acasă, pe drum. O carte pe care aș recomanda-o oricărui om care consideră că viața e nedreaptă pentru că nu-și permite ultimul model de iPhone / Samsung.

Când am cumpărat-o, nu știam prea multe despre Teleleu. M-a convins descrierea: doi oameni cu experiență în jurnalism scriu despre viața oamenilor așa cum e, călătorind și trăind într-o autorulotă.
Am trecut prin fiecare poveste simțindu-mi stomacul cât un purice. Poveștile sunt relatate cu o simplitate și sinceritate pentru care n-am fost pregătită. Pe care n-o regăsesc în presă. Și care provoacä empatie, furie, înțelegere, apoi nedumerire. Și iar furie. Atât de multe sentimente contradictorii stârnite de poveștile unor oameni pe care nu-i văd în lumea mea de zi cu zi. E atât de ușor să crezi că, aruncând într-o bulă cealaltă parte a societății, nu există. Deci nu te afectează. Și nu are de ce să-ți pese de ea. Că viața, aici în România, bună sau rea, cu plusuri și cu minusuri, la un moment dat, se echilibrează. Dar lucrurile niciodată nu se așază pentru toți, așa cum fiecare și-ar dori. Din poveștile unor oameni obișnuiți am realizat, încă o dată, că suntem ființe care ne lăsăm pradă instinctelor și emoțiilor. Că neîncrederea și optimismul toxic de tipul “trebuie să fie mai bine”, “oriunde e mai bine decât aici”, “așa e obiceiul pe la noi”, atitudinea asta de a spera până la absurd fără a schimba ceva, nu modifică în mai bine o situație grea.

“Acasă, pe drum” e o carte excelentă pentru a observa, de la distanță, cealaltă parte a societății. Cea de care ne e teamă, jenă ori scârbă, uneori, să recunoaștem că există.

4. Nine Pints, de Rose George

Am cumpărat cartea după ce am regăsit-o pe o listă recomandată de Bill Gates, era pusă laolaltă cu Bad Blood, pe care am devorat-o în 2 zile într-o delegație. Pentru că am prostul obicei de a nu citi recenzii despre cărți, inițial am crezut că e o altă carte despre cine știe ce companie care a vrut să dețină monopol pe sânge. Dar m-a surprins cu o istorie fascinantă a prelucrării sângelui, cu preconcepțiile pe care toate societățile le au despre acest lichid vital.

M-a marcat capitolul dedicat sângelui și menstruației. Am aflat că-n multe țări sărace femeile nu-și permit nici măcar un pachet de absorbante sau de vată. Că sunt marginalizate și obligate să trăiască pentru 5 zile între 4 scânduri pentru că sunt considerate murdare. Și-am realizat cât de puține lucruri cunoaștem despre corpul uman, la nivel de societate. Cum ne scandalizăm din orice nimic (cancel culture), dar nici astăzi n-am reușit să producem o soluție eficientă, sănătoasă și economă pentru a ajuta femeile în timpul menstruației. Cât de puține lucruri știam despre transfuzii și sânge, despre legătura dintre boli incurabile și schimbul de fluide.

Recomand cartea dacă vrei să înveți mai multe despre sânge, alte culturi și cum au evoluat societățile moderne în ceea ce privește medicina.

5. Bad Blood, de John Carreyrou

Am găsit-o în aeroport, la o ofertă de 2 cărți la 5 lire, și m-a prins din primele pagini. M-am învârtit prin librărie vreo 15 minute, căutând o altă carte pe care s-o iau pentru a beneficia de ofertă. Am găsit Hello World, despre algoritmi, și-am plecat fericită spre tren. Până am ajuns la destinație, devorasem deja jumătate din Bad Blood. E atât de bine scrisă, ca un reportaj cursiv,  bine scris și documentat. E ca și cum ai ține în mână un ziar din care nu-ți poți dezlipi ochii pentru că mereu intervine ceva în acțiune.

Bad Blood e despre dezastrul Theranos, despre cum deciziile umflate de ego pot pune în pericol viețile a milioane de oameni. Pentru că Theranos trebuia să fie o companie globală, care ar fi oferit analize de sânge oricărei persoane dornice a fi la curent cu starea de sănătate.

Doar că Theranos a fost un miraj susținut de ego și de decizii proaste, de oameni care investesc fără a-și pune semne de întrebare. De avocați agresivi și angajați care nu și-au pus semne de întrebare decât prea târziu. E foarte bună cartea.

2020

Pentru anul 2020 mi-am făcut o listă provizorie de cărți. Voi începe cu When the Body Says No, de Mate Gabor și voi continua cu Behave a lui Robert Sapolsky. Sigur, după ce termin de citit Predictably Irrational de Dan Ariely. Care e o carte foarte bună și foarte utilă pentru cineva care activează în marketing / PR sau publicitate.

Ce-mi doresc de la 2020? Mai multă cumpătare și mai puține isterii în masă. Mai puține scandaluri din nimic și mai multe momente de speranță.

flori-lacul-bucura

2017 în câteva poze

De obicei la început de an îmi curăț telefonul de imagini. Nu înțeleg abilitatea galeriei foto a telefonului de a se înmulți pe nesimțite. De s-ar transmite abilitatea asta și contului bancar, zău că n-aș mai face curățenie în galerie.

2017 a fost un an ciudat, per total mai bun decât 2016, dar tot ciudat. Am învățat multe, am râs mult și-am plâns, am dansat și-am socializat cu oameni diverși, oameni cu alte valori față de mine. Și-am învățat că pot trăi excelent fără aplicația de FB, fără nevoia de a vorbi non stop la telefon, că sunt fericită cu ceea ce am, nu sunt frustrată pe ceea ce nu am obținut. Și mai presus de toate sunt tare mulțumită de ceea ce am reușit să fac cu mâinile mele în ceea ce privește pasiunea pt tricotat și croșetat – mi-am tricotat prima rochie!!!

From the sea…

În top 10 experiențe de neuitat pentru 2017 se regăsește prima întâlnire cu marea. În UK, la Aberystwyth. Pe același loc a fost nunta soră-mii. A fost singura nuntă la care chiar m-am distrat și m-am simțit bine, în ciuda nenumăratelor întrebări stupide de tipul “și la tine când venim?!”.

… to Berlin

Apoi excursia la Berlin, la festivalul de fire de tricotat, unde-am învățat despre mine că pot socializa foarte ușor cu străini în jurul unei pasiuni comune. M-am așezat pe o bancă, în curtea interioară a clădirii și în 5 minute mi s-au alăturat alte 4 doamne. Pentru o ființă stupid de timidă cum pot fi de multe ori, am fost fascinată de cât de ușor mi-a fost să intru în vorbă cu străinii. Și totul a pornit de la un salut : “oh, hello!”

Music

În 2017 am văzut și-am țopăit la câteva concerte excelente: Depeche Mode la Cluj, Sting la Budapesta, JazzyBit la Filarmonică, jazz într-un mic club din Budapesta. Și GoGoPenguins la Smida, în Beliș. Sper ca în 2018 să fie reluată seria de concerte de jazz la Posticum.

Șezătoarea din Cetatea Oradea a rămas refugiul meu săptămânal în ceea ce privește tricotatul. Doare de fiecare dată când oamenii mă tratează ca pe un prost doar pentru că tricotez, dar îmi trece rapid când mă pierd în proiect și-n cărțile pe care le ascult.

Books

Și dacă am ajuns la cărți, în 2017 mi-a plăcut nespus de mult seria Mr Mercedes a lui Stephen King, mi-a plăcut și Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King. Cu “Cel care cheamă câinii” de Lucian Dan Teodorovici am petrecut un weekend excelent la munte, în cort. Anne Applebaum și “Cortina de Fier” m-au ajutat să înțeleg mai bine cum se repetă istoria sovietică în Europa de Est, iar cu Paul Kalanithi am plâns ca un prunc în timp ce citeam “When Breath Becomes Air“.

Spuneam că 2017 a fost un an ciudat pentru că în ciuda experiențelor memorabile, organismul mi-a demonstrat că nu-s eu cea care deține controlul.

Cred că provocarea lui 2018 va fi să reușesc să gestionez toate cărțile pe care mi le-am propus spre lecturare și proiectele pe care aș vrea să le fac. Și probabil cea mai la îndemână soluție va fi să-mi stabilesc obiective mici, de tipul “citesc doar 12 cărți anul acesta, lucrez doar 12 proiecte mari”. Pentru a evita senzația de copleșire. În definitiv, cine știe ce surprize pregătește 2018.

Trabant in Berlin Prin Berlin Berlin Berlin Dom Berlin Apus in Berlin

Knitting in Budapest

Fântâna pe strada in Berlin Stâlp Budapesta Pod Budapesta La plimbare prin Budapesta Pozând baloane de sapun Tricotand la Smida Echilibru la Belis Prima dată când am văzut marea Wales Peisaj din Wales Restaurant de Michelin Pietre de la mare Marea în Aberyswyth Marea în Wales Apus pe malul marii Mesaj stradal Size 37 vs 47 Prima rochie tricotata Canicula din 2017 Suncuius Șezătoare la cetate Pui de pisica salvati La munte Valea boiului Fluturas

no-mediocrity

Dumb it down ….

Că-s mare fan Seth Godin nu cred că e vreun secret. Am mai scris pe blog despre cum mi-am schimbat perspectiva asupra unor lucruri după ce-am citit The Icarus Deception și, momentan, e cartea aia pe care o voi recomanda oricui caută o redefinire a valorilor. E foarte pragmatic și rezonez cu multe dintre ideile sale.

Mi-am reamintit de-o idee pe care-am găsit-o într-un articol pe blogul său:

If you want to reach more people, if you’re measuring audience size, then the mantra of the last twenty years has been simple: make it dumber.

Use clickbait headlines. Short sentences. Obvious ideas. Little nuance. Don’t make people uncomfortable or ask them to stretch. Remind them that they were right all along. Generate a smile or a bit of indignation. Most of all, dumb it down.

And it works.

For a while.

Și extrapolam ideea de „dumb it down” la relațiile dintre oameni. Oare uneori nu tocmai asta facem atunci când ne menajăm sau cenzurăm opiniile pentru a nu fi interpretate într-un mod jignitor și pentru a păstra relații de amiciție cu diverși oameni cu valori opuse? Sigur că ne facem vizibili în acel cerc de oameni prin lipsa atitudinii incomode, dar contribuim cu ceva la evoluția acelor relații de prietenie?

Oare nu asta face o fătucă disperată după atenție, atunci când își pozează non stop boticul cu atitudine și postează citate motivaționale? E cea mai sigură și simplă formă de a te face remarcat, dar oare chiar atragi oamenii pe care-i dorești în jurul tău? Oare chiar ai ce discuta cu acei oameni, dacă treci totuși de comentariile de tipul „ce frumi ești *insert iconițe cu animăluțe, poșetuțe, pisicuțe, rujulețe, toculețe etc.*?

Oare nu asta face un prunc disperat după zâmbetele fătucelor disperate, când se pozează la volanul unor mașini scumpe, cu ceasuri care par extravagante, dar nu-s memorabile? Știți voi, noul trend cu ceasuri Daniel Wellington, niște obiecte urâte Quartz vândute la prețuri exagerate (serios, 800 lei pe un Quartz cu brățară textilă e un preț prea mare pentru calitatea oferită).

Oare superficialitatea nu e tot un mod de „dumb it down”? Sau poate o viață superficială, înconjurat de oameni superficiali, e un scop în sine? O fi mai simplu să trăiești înconjurat de oameni care n-au curajul să-ți spună când ai luat-o pe cărări, care-ți cântă-n strună la fiecare tâmpenie, dar care râd de tine de îndată ce-ai ieșit din încăpere? O fi și ăsta un scop și-un mod de viață?

În acest weekend am terminat de citit „When Breath Becomes Air” de Paul Kalanithi, prima carte la care am plâns în timp ce-am citit-o. Și-am rămas cu o întrebare pe care-am regăsit-o în carte: Ce înseamnă a avea o viață împlinită, dacă dăm la o parte moralitatea, datoria față de noi și de societate?

Toți avem un număr limitat de ani de trăit, chiar e mai bine să-i trăim într-o bulă de ignoranță și superficialitate? Sau e prea grea de dus povara unei vieți cu o doză minimă de egoism și egocentrism?

Paianjen

De unde să știm?!

Dintr-un material din Dilema Veche, mi-am adus aminte de-o întâmplare de acum vreo 7-8 ani:

 În ce țară din lumea liberă atît de mulți oameni acceptă pasiv noua ordine națională a rețelelor de fraudă financiară, intelectuală și morală? În care țară o întreagă populație se mulțumește cu atît de puțin cînd ar avea atît de mult de cîștigat?

Eram în mașină, întorcându-ne dintr-o excursie lungă și obositoare. Cred că aveam vreo 25 de ani, terminasem facultatea de 2 ani și-ncercam să-mi dau seama pe ce cale s-o apuc din punct de vedere profesional. Muzica fadă și obositoare, care se repeta prea des la radio, începuse să irite, așa că povestea fiecare despre te miri ce.

La un moment dat șoferul povestește despre experiența unui anumit loc de muncă și cât de mulțumit a fost, pe atunci, de salariul mare – mare chiar și pentru capitală. Dar care salariu ajunsese să nu-i mai fie suficient după 4-5 luni de muncă. Pentru că pretențiile și aspirațiile  crescuseră. Treptat a realizat că poate face mai multe, poate să-și îndeplinească mai multe dorințe, pofte, idei. M-am minunat, atunci, că un salariu uriaș nu-i ajunsese, ba chiar m-a uimit când a povestit că taman ambiția de a câștiga mai bine l-a împins să caute un alt loc de muncă, mai bine plătit.

Iar reacția lui visavis de mirarea mea mi-a rămas adânc întipărită în memorie: „n-ai cum să știi cum e să câștigi atât de bine și cât de ușor se duc banii aceia, de vreme ce niciodată nu i-ai avut. N-ai cum să știi cum e să ai mai mult, dacă n-ai fost niciodată în acea situație!”.

Și extrapolez replica șoferului la situația noastră. Cum să știm cum e să trăiești mai bine, liniștit și civilizat, când generațiile de azi nu mai țin minte cum e să trăiești fără frica zilei de mâine? Ai să spui că înainte de ’85 oamenii trăiau bine și liniștit (până l-a apucat pe Nea Nicu să înfometeze o țară pentru a-și plăti datoriile), dar ai să greșești. Pentru că nici atunci n-am trăit bine, liberi și liniștiți. Am trăit constant cu frica unei securități agresive, cu lipsa tehnologiilor și-a libertății de expresie. Am trăit cu speranțele deșarte și ideile false induse de istoria modificată de sovietici și comuniști. De câteva săptămâni citesc „Cortina de Fier” de Anne Applebaum, o carte excelent scrisă despre cum a nimicit un regim totalitar o mare parte din Europa. O recomand cu drag și căldură oricui vrea să cunoască mai multe despre ce înseamnă, de fapt, comunismul.

Cum să știe românul de rând cum e să trăiești mai bine, liber și civilizat, când el n-a ieșit din țară și n-a cunoscut vreodată o altă cultură, decât prin prisma televizorului?

russian-kitty

Fast `Thinking`

În vara lui 2016 am descoperit podcast-ul lui Malcom Gladwell, The Revisionist History. Îmi place cum caută o altă abordare pentru a sublinia câteva ciudățenii din societatea de azi, de la feminism, drepturi egale, homofobie, isterie-n masă, până la marketing. Pe lângă podcastul lui Gladwell, aș recomanda și cartea lui Jonathan Haidt – The Righteous Mind: Why Good People are Divided by Politics and Religion. Cred că orice om care citește și ascultă ideile celor doi, va rămâne cu impresia că lumea în care trăiește nu-i deloc doar albă și neagră. Că nuanțele sunt multe și că uneori trebuie doar să ai răbdare să le vezi, deși sunt în fața ta. E mult mai intensă și plăcută senzația de a descoperi nuanțele, decât sentimentul că trăiești închis între două tabere aflate la cuțite.

Spun asta pentru că am impresia că tot mai mulți oameni tind să vadă lumea bicolor, în alb și negru, în pro și contra. Zilele trecute, după ce-am fost încadrată în „prostimea credulă de la proteste”, cineva încerca să-mi demonstreze cât de prost și de corupt e Nicușor Dan. Omul a plecat de la premiza că de vreme ce-am ieșit la protestele anti-ordonanță sunt anti-PSD, anti-guvern, deci sunt pro USR și pro Nicușor Dan. Ceea ce e greșit! E total greșit. Doar pentru că taxez un abuz, nu înseamnă că am sărit în aceeași barcă împreună cu toți cei care au taxat același abuz inițial, având și alte obiective. Doar pentru că-mi place salata de vinete, nu am devenit vegetariană, friptura de porc – gătită la foc mic, în sosuri ușor picante – îmi place la fel de mult.

Parcă totul se reduce la „cine nu-i cu mine, e împotriva mea”, simplificându-se valorile și renunțându-se treptat la drepturi greu câștigate doar pentru a adera la o tabără sau alta. Și asta cred că mă înspăimântă, de fapt. Pentru că se simplifică totul doar pentru a cataloga mai rapid și mai ușor.

Parcă gândirea și mentalitatea s-au adaptat la vremurile „fast forward” în care trăim.

p.s: cat tax!

russian-kitty

pisica si cartile

Holy Cow, de David Duchovny

Da, agentul Fox Mulder scrie și cărți! Sau na, tipul ăla din Californication, depinde câți ani ai. Că de-ai crescut cu X-files, așa-l cunoști pe David Duchovny.

Cartea Holy Cow cred că mi-a fost recomandată de GoodReads pe baza a ceea ce-am citit. Nu mai dau curs recomandărilor, pentru că, din cauza ăstora am citit literatură young adult foarte proastă. Exagerat de proastă. Gen „City of Bones” și 50 shades of Crap (pentru care încă mai primesc înjurături prin comentarii).

Dar recunoscând numele lui David mi-am zis că n-are cum să scrie mai prost decât Stephenie Mayer sau E.L James la un loc. Și-am tras lozul câștigător. Pentru că, spre deosebire de soft porn ladies, David Duchovny are umor. E lejeră cartea, e exact acel gen de carte haioasă pe care-o pot asculta/citi când moralul e undeva sub nivelul mării. Am ascultat versiunea audio a cărții, cu vocea lui David. Pe ici, pe colo se simțea că abia-și potolește râsul.

E despre o vacă ce-și pune întrebări existențiale. Pentru că, asemenea oamenilor, și vacile au suflet. Și porcii. Iar curcanii știu să piloteze avioane. :))

E o carte pentru copii sau pentru adulții care vor să le citească pruncilor și alte povești ce implică detalii despre religii, toleranță și obiceiuri.

Un citat memorabil: ”… Basically Jews are Christians with longer sideburns. And a better sense of humor!”

Cartea-i pe Amazon în engleză sau la Okian în română.

ochelari-de-vedere-ballance

Audiobooks: A tale for the time being, Ruth Ozeki

Dacă ai intrat pentru prima dată pe blog, da, îmi place să ascult audiobooks. Cărți audio. Pentru că nimic nu-i mai relaxant și interesant când tricotez sau croșetez precum o carte bună. Și dacă nu pot citi și tricota în același timp, ascult cărți. Sau podcasts.

A Tale For The Time Being de Ruth Ozeki nu-i o capodoperă de artă, însă e așa de bine narată că m-a captivat. Pe cât de tare mă irită începutul cărții – cu jurnalul unei adolescente care, din cauza crizei economice, se mută din America în Japonia – pe atât de mult îmi place finalul. Pentru că e optimist și lasă senzația, că indiferent câte greutăți ai întâmpinat, există o cale, o soluție pentru a schimba lucrurile în bine.

Cartea e scrisă pe 2 planuri, cel al adolescentei japonezo-americane (se naște și crește în America), care nu înțelege cultura în care e forțată să trăiască. Și al doilea plan e al scriitoarei care se retrage în Canada, pe-o insulă, să-și găsească muza și sursa de inspirație pentru o nouă carte. Posibil să fie chiar un personaj inspirat din scriitoare, Ruth Ozeki, nu m-am documentat despre ea.

Ce-mi place e felul în care îmbină noul cu vechiul, tradiția cu modernul. Atinge subiecte sensibile, precum Al Doilea Război Mondial, Fukushima și, desigur, 11 septembrie. Tratează subiectele fără a abuza de emoțiile produse de acestea. Mai tragice și revoltătoare mi s-au părut pasajele ce descriu răutatea adolescenților japonezi la adresa adolescentei din America.

De altfel, după cartea asta am mi-am readus aminte de Haruki Murakami și-am ascultat, pe rând, A Wild Sheep Case și Dance, Dance, Dance.

La capitolul audiții plăcute mai enumăr „Time and Time Again” de Ben Elton, o călătorie excelentă prin Istanbul și Europa anilor 40. Iar vocea naratorului e atât de plăcută. Practic se folosește de teoria că Newton ar fi descoperit o modalitate de a călători în timp și de a modifica trecutul.

Acum am început să ascult 11.22.63 de Stephen King, narată de Craig Wasson.

Human

„I don’t know that we are actually human at this point, those of us who are like most of us, who grew up with TV and movies and now the Internet. […]

It’s a very difficult era in which to be a person, just a real, actual person, instead of a collection of personality traits selected from an endless automat of characters. And if all of us are play-acting, there can be no such thing as a soul mate, because we don’t have genuine souls.”

Citate din cartea lui Gillian Flynn, Gone Girl, partea când Nick realizează că trebuie să anunțe în fața presei dispariția soției sale, când trebuie să ceară ajutorul străinilor pentru a o găsi pe Amy. Un scriitor talentat nu reușește să găsească reacțiile și cuvintele potrivite, pe care orice om care privește situația din exterior, le așteaptă. Parcă toată lumea așteaptă plânsete, sânge, explozii, ohmaigoduri și reacții exagerate.

Ne-am obișnuit cu multe tragedii și reacții dramatice, cu plânsete isterice și cu manipularea emoțională prin intermediul cananelor publice: TV, radio, social media. Uneori mi se pare că sunt tot mai greu de filtrat țipetele disperate după atenție, mascate în cazuri dramatice, de adevăratele situații ce ar merita compasiune și o mână de ajutor.

Parcă ne vindem empatia pe lacrimi false acordate unor drama queen care n-ar merita mai mult de 2 palme peste ceafă.

Cel mai mult mă irită prejudecățile și categorisirile. Îi plângem de milă sufletului care se victimizează în public și-l blamăm pe cel ce preferă să-și trăiască dramele departe de ochii lumii.

Și încep să mă simt ca Străinul lui Camus …

Prin_Bihor-2014_43

cimitirul-adrian-telespan

Cimitirul, de Adrian Teleșpan

cimitirul-adrian-telespanM-a convins o recenzie, acum câteva luni și, când am prins ocazia, am cumpărat-o de pe elefant.ro. A fost prima carte în format digital, în limba română, pe care am cumpărat-o din România. Mi-am făcut un prost obicei: cumpăr de pe amazon și citesc în engleză, pe kindle. Mi-e mult mai comod așa. Am luat-o la pachet cu „Scriitor în comunism” a lui Ștefan Agopian, după ce m-a convins Simona Tache. Partea proastă e nu pot să pun pe kindle cartea lui Agopian pentru că are un format de rahat și se deschide cu Adobe Digital Edition. O mică paranteză: îi urăsc pe ăștia de la Adobe! Pentru fiecare carte vândută, în format .acsm, o femeie mimează un orgasm, iar un bărbat minte c-o iubește. Am încheiat paranteza.

Cimitirul lui Adrian Teleșpan e cea mai bună carte pe care-am citit-o în ultima perioadă. E indecentă, încărcată de scene sexuale homosexuale și de un umor pe care nu-l regăsesc ușor în jur. Pe care-l ador. E umorul ăla simplu și sec, dar care te face să râzi în hohote, cu lacrimi. Și apoi devii serios, pentru că după râsete isterice, încerci să empatizezi cu românul bătut de soartă într-o familie nenorocită, măcinată de lipsa banilor.

Adrian Green e un românul care-a plecat în Londra în speranța unei vieți mai bune. E impulsiv și, în același timp, relaxat. Își stăpânește cu greu poftele trupești și e un visător incurabil. Speranțele sale, pentru o schimbare bruscă și pozitivă de macaz, se rezumă la marele pot la loto. De fapt, când trăiești într-o țară unde ți se spune și vezi că nu ai cum să obții ceea ce-ți dorești prin muncă, tot ce-ți rămâne e să visezi. Să speri că poate cineva te va descoperi peste noapte și vei deveni faimos, așa cum încep poveștile de succes ale unor modele/cântăreți/actori.

Recenziile nu-s punctul meu forte, așa că va trebui să o cumperi ca să te convingi că am dreptate. Mereu am dreptate, ca orice femeie! 😀

Recomand cartea!

bere nefiltrata si grau

Câteva poze

… pentru că la fotografii încă nu mă pricep!

wild rose

Un trandafir sălbatic găsit pe valea Sighiștelului

pisica si cartile

Atât de multe cărți, atât de puțin timp …

bere nefiltrata si grau

Cereale în diverse stadii ale producției

seth si hugo

 

Unu-n stânga, celălalt în dreapta. Așa reușesc să ignore orice vânat care zburdă prin fața botului. Doi câini de vânătoare care mai degrabă aleargă pe lângă bicicletă decât să prindă iepuri de câmp.