Tag Archives: carti

no-mediocrity

Dumb it down ….

Că-s mare fan Seth Godin nu cred că e vreun secret. Am mai scris pe blog despre cum mi-am schimbat perspectiva asupra unor lucruri după ce-am citit The Icarus Deception și, momentan, e cartea aia pe care o voi recomanda oricui caută o redefinire a valorilor. E foarte pragmatic și rezonez cu multe dintre ideile sale.

Mi-am reamintit de-o idee pe care-am găsit-o într-un articol pe blogul său:

If you want to reach more people, if you’re measuring audience size, then the mantra of the last twenty years has been simple: make it dumber.

Use clickbait headlines. Short sentences. Obvious ideas. Little nuance. Don’t make people uncomfortable or ask them to stretch. Remind them that they were right all along. Generate a smile or a bit of indignation. Most of all, dumb it down.

And it works.

For a while.

Și extrapolam ideea de „dumb it down” la relațiile dintre oameni. Oare uneori nu tocmai asta facem atunci când ne menajăm sau cenzurăm opiniile pentru a nu fi interpretate într-un mod jignitor și pentru a păstra relații de amiciție cu diverși oameni cu valori opuse? Sigur că ne facem vizibili în acel cerc de oameni prin lipsa atitudinii incomode, dar contribuim cu ceva la evoluția acelor relații de prietenie?

Oare nu asta face o fătucă disperată după atenție, atunci când își pozează non stop boticul cu atitudine și postează citate motivaționale? E cea mai sigură și simplă formă de a te face remarcat, dar oare chiar atragi oamenii pe care-i dorești în jurul tău? Oare chiar ai ce discuta cu acei oameni, dacă treci totuși de comentariile de tipul „ce frumi ești *insert iconițe cu animăluțe, poșetuțe, pisicuțe, rujulețe, toculețe etc.*?

Oare nu asta face un prunc disperat după zâmbetele fătucelor disperate, când se pozează la volanul unor mașini scumpe, cu ceasuri care par extravagante, dar nu-s memorabile? Știți voi, noul trend cu ceasuri Daniel Wellington, niște obiecte urâte Quartz vândute la prețuri exagerate (serios, 800 lei pe un Quartz cu brățară textilă e un preț prea mare pentru calitatea oferită).

Oare superficialitatea nu e tot un mod de „dumb it down”? Sau poate o viață superficială, înconjurat de oameni superficiali, e un scop în sine? O fi mai simplu să trăiești înconjurat de oameni care n-au curajul să-ți spună când ai luat-o pe cărări, care-ți cântă-n strună la fiecare tâmpenie, dar care râd de tine de îndată ce-ai ieșit din încăpere? O fi și ăsta un scop și-un mod de viață?

În acest weekend am terminat de citit „When Breath Becomes Air” de Paul Kalanithi, prima carte la care am plâns în timp ce-am citit-o. Și-am rămas cu o întrebare pe care-am regăsit-o în carte: Ce înseamnă a avea o viață împlinită, dacă dăm la o parte moralitatea, datoria față de noi și de societate?

Toți avem un număr limitat de ani de trăit, chiar e mai bine să-i trăim într-o bulă de ignoranță și superficialitate? Sau e prea grea de dus povara unei vieți cu o doză minimă de egoism și egocentrism?

Paianjen

De unde să știm?!

Dintr-un material din Dilema Veche, mi-am adus aminte de-o întâmplare de acum vreo 7-8 ani:

 În ce țară din lumea liberă atît de mulți oameni acceptă pasiv noua ordine națională a rețelelor de fraudă financiară, intelectuală și morală? În care țară o întreagă populație se mulțumește cu atît de puțin cînd ar avea atît de mult de cîștigat?

Eram în mașină, întorcându-ne dintr-o excursie lungă și obositoare. Cred că aveam vreo 25 de ani, terminasem facultatea de 2 ani și-ncercam să-mi dau seama pe ce cale s-o apuc din punct de vedere profesional. Muzica fadă și obositoare, care se repeta prea des la radio, începuse să irite, așa că povestea fiecare despre te miri ce.

La un moment dat șoferul povestește despre experiența unui anumit loc de muncă și cât de mulțumit a fost, pe atunci, de salariul mare – mare chiar și pentru capitală. Dar care salariu ajunsese să nu-i mai fie suficient după 4-5 luni de muncă. Pentru că pretențiile și aspirațiile  crescuseră. Treptat a realizat că poate face mai multe, poate să-și îndeplinească mai multe dorințe, pofte, idei. M-am minunat, atunci, că un salariu uriaș nu-i ajunsese, ba chiar m-a uimit când a povestit că taman ambiția de a câștiga mai bine l-a împins să caute un alt loc de muncă, mai bine plătit.

Iar reacția lui visavis de mirarea mea mi-a rămas adânc întipărită în memorie: „n-ai cum să știi cum e să câștigi atât de bine și cât de ușor se duc banii aceia, de vreme ce niciodată nu i-ai avut. N-ai cum să știi cum e să ai mai mult, dacă n-ai fost niciodată în acea situație!”.

Și extrapolez replica șoferului la situația noastră. Cum să știm cum e să trăiești mai bine, liniștit și civilizat, când generațiile de azi nu mai țin minte cum e să trăiești fără frica zilei de mâine? Ai să spui că înainte de ’85 oamenii trăiau bine și liniștit (până l-a apucat pe Nea Nicu să înfometeze o țară pentru a-și plăti datoriile), dar ai să greșești. Pentru că nici atunci n-am trăit bine, liberi și liniștiți. Am trăit constant cu frica unei securități agresive, cu lipsa tehnologiilor și-a libertății de expresie. Am trăit cu speranțele deșarte și ideile false induse de istoria modificată de sovietici și comuniști. De câteva săptămâni citesc „Cortina de Fier” de Anne Applebaum, o carte excelent scrisă despre cum a nimicit un regim totalitar o mare parte din Europa. O recomand cu drag și căldură oricui vrea să cunoască mai multe despre ce înseamnă, de fapt, comunismul.

Cum să știe românul de rând cum e să trăiești mai bine, liber și civilizat, când el n-a ieșit din țară și n-a cunoscut vreodată o altă cultură, decât prin prisma televizorului?

russian-kitty

Fast `Thinking`

În vara lui 2016 am descoperit podcast-ul lui Malcom Gladwell, The Revisionist History. Îmi place cum caută o altă abordare pentru a sublinia câteva ciudățenii din societatea de azi, de la feminism, drepturi egale, homofobie, isterie-n masă, până la marketing. Pe lângă podcastul lui Gladwell, aș recomanda și cartea lui Jonathan Haidt – The Righteous Mind: Why Good People are Divided by Politics and Religion. Cred că orice om care citește și ascultă ideile celor doi, va rămâne cu impresia că lumea în care trăiește nu-i deloc doar albă și neagră. Că nuanțele sunt multe și că uneori trebuie doar să ai răbdare să le vezi, deși sunt în fața ta. E mult mai intensă și plăcută senzația de a descoperi nuanțele, decât sentimentul că trăiești închis între două tabere aflate la cuțite.

Spun asta pentru că am impresia că tot mai mulți oameni tind să vadă lumea bicolor, în alb și negru, în pro și contra. Zilele trecute, după ce-am fost încadrată în „prostimea credulă de la proteste”, cineva încerca să-mi demonstreze cât de prost și de corupt e Nicușor Dan. Omul a plecat de la premiza că de vreme ce-am ieșit la protestele anti-ordonanță sunt anti-PSD, anti-guvern, deci sunt pro USR și pro Nicușor Dan. Ceea ce e greșit! E total greșit. Doar pentru că taxez un abuz, nu înseamnă că am sărit în aceeași barcă împreună cu toți cei care au taxat același abuz inițial, având și alte obiective. Doar pentru că-mi place salata de vinete, nu am devenit vegetariană, friptura de porc – gătită la foc mic, în sosuri ușor picante – îmi place la fel de mult.

Parcă totul se reduce la „cine nu-i cu mine, e împotriva mea”, simplificându-se valorile și renunțându-se treptat la drepturi greu câștigate doar pentru a adera la o tabără sau alta. Și asta cred că mă înspăimântă, de fapt. Pentru că se simplifică totul doar pentru a cataloga mai rapid și mai ușor.

Parcă gândirea și mentalitatea s-au adaptat la vremurile „fast forward” în care trăim.

p.s: cat tax!

russian-kitty

pisica si cartile

Holy Cow, de David Duchovny

Da, agentul Fox Mulder scrie și cărți! Sau na, tipul ăla din Californication, depinde câți ani ai. Că de-ai crescut cu X-files, așa-l cunoști pe David Duchovny.

Cartea Holy Cow cred că mi-a fost recomandată de GoodReads pe baza a ceea ce-am citit. Nu mai dau curs recomandărilor, pentru că, din cauza ăstora am citit literatură young adult foarte proastă. Exagerat de proastă. Gen „City of Bones” și 50 shades of Crap (pentru care încă mai primesc înjurături prin comentarii).

Dar recunoscând numele lui David mi-am zis că n-are cum să scrie mai prost decât Stephenie Mayer sau E.L James la un loc. Și-am tras lozul câștigător. Pentru că, spre deosebire de soft porn ladies, David Duchovny are umor. E lejeră cartea, e exact acel gen de carte haioasă pe care-o pot asculta/citi când moralul e undeva sub nivelul mării. Am ascultat versiunea audio a cărții, cu vocea lui David. Pe ici, pe colo se simțea că abia-și potolește râsul.

E despre o vacă ce-și pune întrebări existențiale. Pentru că, asemenea oamenilor, și vacile au suflet. Și porcii. Iar curcanii știu să piloteze avioane. :))

E o carte pentru copii sau pentru adulții care vor să le citească pruncilor și alte povești ce implică detalii despre religii, toleranță și obiceiuri.

Un citat memorabil: ”… Basically Jews are Christians with longer sideburns. And a better sense of humor!”

Cartea-i pe Amazon în engleză sau la Okian în română.

ochelari-de-vedere-ballance

Audiobooks: A tale for the time being, Ruth Ozeki

Dacă ai intrat pentru prima dată pe blog, da, îmi place să ascult audiobooks. Cărți audio. Pentru că nimic nu-i mai relaxant și interesant când tricotez sau croșetez precum o carte bună. Și dacă nu pot citi și tricota în același timp, ascult cărți. Sau podcasts.

A Tale For The Time Being de Ruth Ozeki nu-i o capodoperă de artă, însă e așa de bine narată că m-a captivat. Pe cât de tare mă irită începutul cărții – cu jurnalul unei adolescente care, din cauza crizei economice, se mută din America în Japonia – pe atât de mult îmi place finalul. Pentru că e optimist și lasă senzația, că indiferent câte greutăți ai întâmpinat, există o cale, o soluție pentru a schimba lucrurile în bine.

Cartea e scrisă pe 2 planuri, cel al adolescentei japonezo-americane (se naște și crește în America), care nu înțelege cultura în care e forțată să trăiască. Și al doilea plan e al scriitoarei care se retrage în Canada, pe-o insulă, să-și găsească muza și sursa de inspirație pentru o nouă carte. Posibil să fie chiar un personaj inspirat din scriitoare, Ruth Ozeki, nu m-am documentat despre ea.

Ce-mi place e felul în care îmbină noul cu vechiul, tradiția cu modernul. Atinge subiecte sensibile, precum Al Doilea Război Mondial, Fukushima și, desigur, 11 septembrie. Tratează subiectele fără a abuza de emoțiile produse de acestea. Mai tragice și revoltătoare mi s-au părut pasajele ce descriu răutatea adolescenților japonezi la adresa adolescentei din America.

De altfel, după cartea asta am mi-am readus aminte de Haruki Murakami și-am ascultat, pe rând, A Wild Sheep Case și Dance, Dance, Dance.

La capitolul audiții plăcute mai enumăr „Time and Time Again” de Ben Elton, o călătorie excelentă prin Istanbul și Europa anilor 40. Iar vocea naratorului e atât de plăcută. Practic se folosește de teoria că Newton ar fi descoperit o modalitate de a călători în timp și de a modifica trecutul.

Acum am început să ascult 11.22.63 de Stephen King, narată de Craig Wasson.

Human

„I don’t know that we are actually human at this point, those of us who are like most of us, who grew up with TV and movies and now the Internet. […]

It’s a very difficult era in which to be a person, just a real, actual person, instead of a collection of personality traits selected from an endless automat of characters. And if all of us are play-acting, there can be no such thing as a soul mate, because we don’t have genuine souls.”

Citate din cartea lui Gillian Flynn, Gone Girl, partea când Nick realizează că trebuie să anunțe în fața presei dispariția soției sale, când trebuie să ceară ajutorul străinilor pentru a o găsi pe Amy. Un scriitor talentat nu reușește să găsească reacțiile și cuvintele potrivite, pe care orice om care privește situația din exterior, le așteaptă. Parcă toată lumea așteaptă plânsete, sânge, explozii, ohmaigoduri și reacții exagerate.

Ne-am obișnuit cu multe tragedii și reacții dramatice, cu plânsete isterice și cu manipularea emoțională prin intermediul cananelor publice: TV, radio, social media. Uneori mi se pare că sunt tot mai greu de filtrat țipetele disperate după atenție, mascate în cazuri dramatice, de adevăratele situații ce ar merita compasiune și o mână de ajutor.

Parcă ne vindem empatia pe lacrimi false acordate unor drama queen care n-ar merita mai mult de 2 palme peste ceafă.

Cel mai mult mă irită prejudecățile și categorisirile. Îi plângem de milă sufletului care se victimizează în public și-l blamăm pe cel ce preferă să-și trăiască dramele departe de ochii lumii.

Și încep să mă simt ca Străinul lui Camus …

Prin_Bihor-2014_43

cimitirul-adrian-telespan

Cimitirul, de Adrian Teleșpan

cimitirul-adrian-telespanM-a convins o recenzie, acum câteva luni și, când am prins ocazia, am cumpărat-o de pe elefant.ro. A fost prima carte în format digital, în limba română, pe care am cumpărat-o din România. Mi-am făcut un prost obicei: cumpăr de pe amazon și citesc în engleză, pe kindle. Mi-e mult mai comod așa. Am luat-o la pachet cu „Scriitor în comunism” a lui Ștefan Agopian, după ce m-a convins Simona Tache. Partea proastă e nu pot să pun pe kindle cartea lui Agopian pentru că are un format de rahat și se deschide cu Adobe Digital Edition. O mică paranteză: îi urăsc pe ăștia de la Adobe! Pentru fiecare carte vândută, în format .acsm, o femeie mimează un orgasm, iar un bărbat minte c-o iubește. Am încheiat paranteza.

Cimitirul lui Adrian Teleșpan e cea mai bună carte pe care-am citit-o în ultima perioadă. E indecentă, încărcată de scene sexuale homosexuale și de un umor pe care nu-l regăsesc ușor în jur. Pe care-l ador. E umorul ăla simplu și sec, dar care te face să râzi în hohote, cu lacrimi. Și apoi devii serios, pentru că după râsete isterice, încerci să empatizezi cu românul bătut de soartă într-o familie nenorocită, măcinată de lipsa banilor.

Adrian Green e un românul care-a plecat în Londra în speranța unei vieți mai bune. E impulsiv și, în același timp, relaxat. Își stăpânește cu greu poftele trupești și e un visător incurabil. Speranțele sale, pentru o schimbare bruscă și pozitivă de macaz, se rezumă la marele pot la loto. De fapt, când trăiești într-o țară unde ți se spune și vezi că nu ai cum să obții ceea ce-ți dorești prin muncă, tot ce-ți rămâne e să visezi. Să speri că poate cineva te va descoperi peste noapte și vei deveni faimos, așa cum încep poveștile de succes ale unor modele/cântăreți/actori.

Recenziile nu-s punctul meu forte, așa că va trebui să o cumperi ca să te convingi că am dreptate. Mereu am dreptate, ca orice femeie! 😀

Recomand cartea!

bere nefiltrata si grau

Câteva poze

… pentru că la fotografii încă nu mă pricep!

wild rose

Un trandafir sălbatic găsit pe valea Sighiștelului

pisica si cartile

Atât de multe cărți, atât de puțin timp …

bere nefiltrata si grau

Cereale în diverse stadii ale producției

seth si hugo

 

Unu-n stânga, celălalt în dreapta. Așa reușesc să ignore orice vânat care zburdă prin fața botului. Doi câini de vânătoare care mai degrabă aleargă pe lângă bicicletă decât să prindă iepuri de câmp.

 

 

 

matei brunul

Matei Brunul și sforile

Născută-n anul Cernobîlului, n-am trăit prea mult în timpul comunismului. Sigur că regimul n-a murit complet odată cu Ceaușescu, în unele structuri (chiar și-n cele moderne) încă se practică șantajul și cenzura, iar îndoctrinarea naivilor e o procedură din ce în ce mai populară, nu doar în mass media.

Aveam 4 ani la revoluție. Tot ce știu despre comunism am aflat de la Memorialul Durerii și de la taică-meu, care-a fugit din spital pentru a participa la revoluția din Timișoara și pentru a le da de veste prietenilor săi din Lugoj despre mișcările timișorenilor. Atât de mult a urât regimul comunist! În școală nu țin minte să fi învățat multe despre comunism. În schimb am studiat că românii au fost singurii care au ținut piept turcilor ce-ar fi vrut să cucerească Europa. Pentru uriașul Imperiu Otoman luptele crâncene, așa cum au fost descrise de români, ar fi fost doar „mici incidente la graniță”, potrivit cărții „The man they killed on Christmas Day” de Cătălin Gruia. Nu știu sigur, nu am studiat istoria otomanilor. Dar nici Andrew Marr, care-a scris „History of the world”, nu amintește de luptele românilor cu turcii. Dar menționează imperiul otoman.

Când TVR-ul a difuzat Memorialul Durerii am fost prea mică pentru a înțelege că mulți dintre oamenii din închisori erau acolo doar pentru că îndrăzniseră să-și exprime opinia. Sau doar pentru că cineva i-ar fi prezentat drept spioni ori hoți, pe nedrept. Anii au trecut, societatea a evoluat, televiziunile au adoptat rețetele de succes din țări democratice: distragerea atenției opiniei publice cu scandaluri inutile.

Ne mai amintim de revoluție și de cât de groaznic a fost partidul comunist prin decembrie, când ies la iveală alte dosare și mărturii crunte despre pedepsele aplicate celor ce se împotriveau regimului.

Și acum ajung și la Matei Brunul. O carte care mi-a deschis apetitul pentru tot ce înseamnă cărți despre comunism, despre cât de spurcat a fost (și rămâne) un regim totalitar. Dar Matei Brunul nu e numai o carte despre comunism, ar putea foarte bine să fie o carte despre amnezia care ne lovește din plin în fiecare an electoral.

„Orice marionetă are suflet, doar că trebuie să știi să i-l descoperi …”

Cartea lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, a câștigat anul trecut premiul literar „Augustin Frățilă”. În condițiile în care majoritatea librăriilor orădene promovează ba cărțile Mihaelei Rădulescu ori opere bine vândute din literatura internațională – Dan Brown, Paulo Coelho etc. – am avut un noroc chior atunci când am dat de cartea asta, așezată pe-un raft printre sute de alte titluri. Vara trecută Humanitas își decorase vitrina cu 50 shades of crap și cu Tudor Chirilă. Iar io nu-s chiar atât de des deprimată pentru a citi așa ceva. Mai ales că de la o vreme am înlocuit scriitura banală cu croșetatul, ca remediu pentru momentele când îmi pierd încrederea-n oameni.

Deși tratează un subiect controversat din istoria acestui popor, Matei Brunul e o carte care te captivează, te convinge să cauți și să descoperi cât de malefică și bine pusă la punct a fost Securitatea. Te provoacă să afli mai multe despre un sistem pe care unii îl regretă azi. Matei Brunul e românul păpușă de lemn care se mișcă în funcție de cum sunt trase sforile. În funcție de cine le manevrează, când și în ce context.

N-am să-i fac un rezumat cărții pentru că mi-aș dori să căutați opera și să-l descoperiți pe Bruno cel amnezic, Bruno care-l îmbrățișează pe Vasilache, păpușa de lemn. Brunul și-ai săi pași grei care fac cărare prin zăpada ce acoperă aleea către casa fetei pe care o place. Bruno care ajunge să creadă că a meritat să fie torturat pentru ceva ce i s-a spus că ar fi încercat să facă. Bruno care voia doar atât: să cunoască arta manevrării marionetelor.

De la Matei Brunul am început să caut și alte cărți despre comunism și torționari. Momentan caut „Orizonturi Roșii” a lui Pacepa. Alte recomandări sunt binevenite.

p.s: mi-ar plăcea să descopăr cât mai mulți autori contemporani români care aleg să-și lanseze cărțile și-n varianta e-book. 

matei brunul

papusa

Alegeri personale și decizii

Viața-i grea și complicată. Din fericire, e și frumoasă. Poate fi mai ușoară ori mai simplă în funcție de standardele și ambițiile personale. În funcție de oamenii cu care te înconjori, în funcție de pasiuni și decizii rapide. Atunci când ne aflăm în fața unui obstacol, primul impuls e de a-l ocoli, de a alege calea mai ușoară. Și e firesc să fie așa, e-n natura umană să alegem drumul cel mai rapid. Doar că ocolind, în loc de a cuceri, pierdem … peisajul și satisfacția de a fi învins acel obstacol.

Ne-am învățat de mici să ocolim și să trișăm. De la șoptitul răspunsului corect, la fițuici. Găsim locuri de muncă pe pile, facem afaceri pe baza relațiilor superficiale pe care le întreținem, facem compromisuri, ne călcăm principiile și lista continuă. Ne e frică de singurătate și alegem prima soluție pe care-o găsim pentru că teama de a nu găsi vreo soluție ne sperie prea mult. Ne raportăm la standarde și norme pe care nu le înțelegem, dar facem asta pentru că … „toată lumea face asta”.  Pretindem că ne pasă, dar de fapt, ne pasă doar de bani și de renume. E greu să te faci remarcat într-o lume unde superficialul și kitsch-ul sunt ridicate la rang de artă. Greu, dar nu imposibil.

Cum ar fi dacă ai fi pus(ă) în situația de a alege o viață cu suișuri și coborâșuri – dar cu un final fericit – și o viață fără griji, fără probleme, fără drame – fără final?

Prea des privim viața ca pe o călătorie cu un obiectiv fix pe care e musai să-l atingem. Așteptăm cu nerăbdare destinația, acumulăm frustrări și temeri, nervi și probleme pe parcurs. Când tocmai călătoria e partea mai interesantă, când „stațiile” prin care trecem pe drum – experiențele, locuri și oameni noi – ne deschid atât de multe uși și oportunități. Și atunci nu-i păcat să ocolești tot, pentru a atinge acea stare de confort psihic și liniște deplină, când ai putea să experimentezi atât de multe?

Ca să nu mă mai trezesc cu mesaje de tipul „despre mine e articolul de pe blog?!”, ce-am scris mai sus sunt doar câteva dintre ideile cu care am rămas după Hard-Boiled Wonderland and the End of the World de  Haruki Murakami

papusa