Melodia asta o fredonez mereu atunci când rămân singură, cu gândurile. Fie că gătesc, fac duș sau pur și simplu merg spre serviciu, White Demon e piesa pe care o cânt în gând. Cred că, în mod involuntar, până și mie mi-e frică de gândurile-mi, altfel nu știu de ce m-aș ascunde în spatele unui refren… (glumesc, evident!)

Culmea, nici pe The Killers nu țin minte să-i fi văzut în vreun poster, interviu sau videoclip. Sunt tineri? Bătrâni? Machiați precum obișnuiau să facă odinioară The Kiss?

Într-o seară, pe drumul înapoi în țară, după ce m-a trezit nemernicul ăla de „dâmp” din vama Borș (!!!), ascultam la radio Mr. Big cu Be with you. Atunci, somnoroasă și ciufută, am realizat că majoritatea pieselor care-mi plac foarte mult sunt interpretate de persoane care-mi sunt necunoscute. Mă refer la fapul că nu știu cum arată mulți dintre interpreții mei favoriți. Pe Richard Marx l-am descoperit acum vreo 2 ani, deși îl ascult de vreo 10. Pe Eric Clapton l-am văzut în poze, pentru prima dată, acum vreo 3 ani, deși îl ascult din copilărie. Garry Moore nici acum nu știu cum arată, pe Santana îl știu de la colaborarea cu Mana iar pe Andy Williams nici acum nu l-am văzut în vreun poster. Însă melodiile lor sunt fascinante…

Am crescut ascultând muzică la radio sau la magnetofon. Poate din cauza asta n-am prea trecut prin perioadele în care adolescenții copiază stilul vestimentar al vedetei favorite…

Asculta mai multe audio Muzica

De ceva vreme încoace mă tot frământă întrebarea asta: Cât ești de sincer?

Spun asta pentru că, în lumea oamenilor mari, sinceritatea e mai degrabă un defect, un act de iresponsabilitate, „un atentat la viața civilizată”. Exagerez putin, desigur.

Recunosc spășită că am prostul obicei de a spune tot ce-mi trece prin cap. Dacă nu-mi place de o persoană, voi lăsa acest lucru să se vadă. Dacă nu-mi place ce am făcut, întotdeauna voi spune asta și voi încerca să schimb cumva. De altfel, lucrul ăsta se poate observa și pe blog. Deși sunt afirmații pe care nu le-aș mai face…

Ei bine, sinceritatea asta totală e chiar aiurea, mai ales când ești într-un grup de oameni. Nu-i poți spune lui X că se comportă precum un copil răzgâiat pentru că, nu-i așa?!, o lady nu critică vreodată. Plus ca sunt situații în care trebuie să ții pentru tine anumite observații.

N-ai voie să-i spui lui Y că a greșit pentru că oricum toți greșim. Iar de tu vei greși, Y aflând de acest lucru, nu va ezita să anunțe acest lucru cu surle și trâmbițe. Dar tu nu ai voie să fi la fel de sincer pentru că … nu e etic!

Autocenzura asta nu e un fel de ipocrizie impusa? Deși, dacă toată lumea ar fi sinceră, cred că multe războaie nu s-ar fi sfârșit nici până astăzi. Și asta pentru că, pe de-o parte, ne e foarte greu să acceptăm și alte opinii, iar pe de altă parte, sinceritatea asta e foarte subiectivă.

Într-o oarecare ordine de idei, admir persoanele care reușesc să-și modereze gândurile. E și asta o artă. Sau poate un semn al maturității. Poate când voi crește mare, voi reuși să-mi stăpânesc mai bine gândurile și ideile …

Mi-ai dus dorul, știu. Au trecut nici nu mai știu câte zile de când n-am mai dat pe blog și deja au apărut ferestrele din YM! care-mi aduc mesaje prin care sunt întrebată dacă mai respir, dacă sunt bine și dacă n-am luat-o razna.

Sunt bine, mersi de întrebare. Doar obosită. Foarte obosită. Am ajuns să visez cu rapoarte în excel, drumuri înzăpezite și pustii în Ungaria, articole prost scrise, ba chiar am ajuns să am coșmaruri legate de un anumit individ cam urât și arogant (prietenii știu de ce!)…

Nu știu cum reușesc unii oameni să facă toată ziua fișiere excel, să stea 9 ore cu „ochii în calculator”. După 2 ore, io nu-mi mai simt gâtul. Apoi îmi înțepenește spatele și după încă 3 ore, nu-mi mai simt fundul. Nu știu cine zicea că munca la birou e cea mai mișto. Cred că habar nu avea ce înseamnă să înțepenești pe un scaun incomod! Măcar nu muncim într-o casă bântuită în care intră crivățul pentru că nu sunt ferestre! (am fost destul de subtilă, Niculiță maică?). De când majoritatea băieților s-au mutat în alt birou, pauzele de țigară s-au transformat într-o singură pauză scurtă de ciocolată. Nu prea le ducem dorul (băieților, that is!) dar era o atmosferă interesantă, cu tatonări uneori ciudate și râsete înfundate urmate de izbucniri în hohote.

Am rămas în urmă și cu posturile despre ultimele cărți citite. După Yakuza Moon m-am delectat cu Doctorul de Victor Hip (trebuie să o citești! n-am mai citit de mult ceva la fel de relaxant și amuzant), Pacientul Englez și Dintre Sute de Clișee de Radu Paraschivescu, o carte care m-a dezamăgit. Mă așteptam la ceva mai cuprinzător.

Gata, s-au dus cele 10 minute pe zi alocate blogului. Mă retrag la pacientul englez care mă așteaptă să descopăr tainele vieții alături de asistenta de 20 de ani. (nu te gândi la prostii, săracul om nu mai are față!)

E poate singura băutură carbogazoasă pe care o ador! Și pe care nu o găsesc în România! Săptămâna trecuta, colindând rapid prin Cora (Debrecen, Ungaria), n-am mai găsit Cola Cherry la pet de 2L. reciclabil, așa cum era până acum. Nu, abia am găsit, într-un colțișor parcă uitat de lume, câteva sticle de Cola Cherry la sticlă de o,5L.

Dacă și ungurii vor renunța să mai producă licoarea magică, fac grevă! Nu știu exact cui mă voi adresa dar promit să protestez cumva!

Există vreun loc din Oradea de unde pot cumpăra măcar o sticlă cu oleacă de Cola Cherry?

O melodie pe care o ascult la modul obsesiv de câteva ore bune. Prima dată când am auzit-o la începutul episodului CSI, nu ştiam de unde să o iau. O ştiu, sigur o ştiu. Dar de unde? Cine o cântă? Mama ei de treabă! Am început să uit muzica preferată.

Dintr-o dată, o flacără energetică (serios, am văzut-o, era roz. cică aia mov s-a terminat!) s-a pogorât asupra tastaturii şi m-a ghidat să caut pe YouTube melodia asta. Cum puteam să uit de The Who? Whoooo, are you. Who, who are you?! Mulţumesc flacără energetică!