Tag Archives: d-ale mele

suncuius-cariera-argila

Șuncuiuș și Piatra Șoimului în aprilie 2017

Așa s-au aliniat planetele anul acesta, mă rog în primele 4 luni din 2017, că n-am ajuns să vedem prea multe lucruri / zone încă. Muncă, diverse evenimente neprevăzute, vreme neprielnică pentru condiția fizică și uite așa multe zile libere le-am petrecut în casă cu Neflix, ocazional la teatru sau la un pahar de Guinness. Un fel de hibernare urbană.

Dacă acum 2 ani la mijloc de aprilie ne sufocam de cald în timp ce urcam pe creste în Vadu Crișului, anul acesta am resimțit din plin frigul în timp ce stăteam pe-un vârf în Șuncuiuș. Sigur că la soare a fost bine, dar de îndată ce un nor acoperea razele soarelui, se zburlea părul de frig. Pe de altă parte, mi-a fost dor de-o plimbare departe de oraș și de oameni care se plâng constant de orice.

Iaca și câteva poze de la Șuncuiuș – am ajuns până la fosta carieră de argilă, terenul e curățat complet, în afară de culoarea arămie a pământului, sunt puține dovezi că ar fi existat o fabrică uriașă în acel loc uitat de lume. Am dat peste-un șanț construit de zeci de ani, după cum arăta. Șanț făcut pe deal, la dracu-n praznic. Deși având în vedere istoria zonei, sigur avea un rol în cadrul fabricii. Doar că acum e acoperit de mușchi și mărăcini pe ici, pe colo.

Ne-am întors în Șuncuiuș pe scurtătură, care scurtătură a însemnat o coborâre abruptă și lungă, vreo 15-20 de minute tot am dezbătut dacă mai ajungem sau nu în vale. Printre mărăcini, trunchiuri de pomi și copaci căzuți, aflați în plin proces de descompunere. Nu încercați asta dacă n-aveți un ghid bun lângă voi.

La Piatra Șoimului, însă, drumul e perfect pentru plimbări per pedes. Chiar și cu prunci. Însă recomand grijă și atenție când urcați sus la cetate, sunt multe gropi rezultate din săpături arheologice.

Și, desigur, nu uitați să strângeți după voi ambalajele de bere/suc/ciocolată/mâncare! În caz contrar sper ca o marmotă turbată să vă vâneze, ca Liam Neeson în seria Taken, și să vă îndese pe gât toate ambalajele pe care le-ați lăsat în mijlocul naturii.

E frumos prin Bihor!

29_ani-budapesta

După 30 de ani …

Dragă Lili de 15 de ani, 

Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că cineva a inventat călătoria în timp. Iar eu sunt deja cenușă într-un borcan uitat pe-o etajeră dintr-o navetă spațială pe care Elon Musk o închiriază muritorilor de rând. Precum am fost și eu, o muritoare ca orice alt muritor (de la Hagi citire, se știe!). Dar să nu ne pierdem prin detalii, așa cum ai (și vei avea) prostul obicei.

Îți scriu aceste rânduri pentru a-ți explica de ce te rog să nu-ți mai dorești să te îngrași. Știu, acum ai 15 ani, hormonii tropăie-n tine, ai impresia că ești rățușca urâtă din gașca de rațe moțate (niciuna nu-i mai brează, toate ajung pateu mai devreme sau mai târziu). Fără grijă, vei avea timp de toate!

Nu va fi ușor, în următorii 15 ani vei auzi poate prea des replici imbecile, de la oameni pe care-i credeai inteligenți, precum „vaaai, ce slabă ești”, „mănâncă și tu, să nu te bată vântul”, „îți trebuie un telefon mai greu, să nu te ia briza pe sus” și altele. Rabdă, înghite în sec, zâmbește, fii politicoasă.

Ascultă-mă cu atenție, că știu ce zic, am trăit în locul tău: hormonii adolescentini trec – mă rog, se transformă în pasiune. Și apoi, după 30 de ani, când unii zic că ești expirată și că nimeni nu te mai vrea dacă nu te-ai măritat până atunci, vei avea o surpriză. Într-o dimineață geroasă de februarie te vei urca pe cântar, îmbrăcată doar în șosete, să nu înghețe oja de la picioare, și vei constata că cele 10 kg, după care tânjeai ca un hipster după blugii mulați pe glezne, s-au împlinit. Și s-au împlinit acolo unde trebuie.

Da, la 30 de ani, când mulți din jur vor bate spre 70-80 kg, tu vei ajunge și vei rămâne la 50 kg 😀 

Cu mult drag,

Lili de la 30 de ani

p.s: din păcate, mâța ta va depăși cele 8 kg de dragoste cu care te sufocă dimineața, ai grijă de ea!

peisaj-vladeasa

Am ajuns și la Vlădeasa

Într-o tură lungă, de 3 zile. Pentru că nema mașină, am luat trenul până-n Bologa și de acolo pe jos, cu pauze mici și dese, am ajuns și la Vlădeasa, cândva spre seară. Sigur că se poate ajunge și cu mașina, mai ales dacă automobilul nu reprezintă un membru al familiei după care să plângi la fiecare întâlnire cu un bolovan. Dar e distractiv și pe jos, mai ales că pe măsură ce urci pe munte găsești izvoare cu apă rece și o mulțime de tufe cu zmeură.

Un singur sfat am: nu uita acasă crema de protecție solară. Noi am uitat-o, drept urmare acum năpârlim ca două șopârle triste.

Cazare:

Noi am stat la Cabana Vlădeasa, paturile-s foarte comode și camerele erau încălzite. Iar ciorba de fasole cu afumătură a picat ca o bere rece într-o zi prea călduroasă. Prețurile sunt foarte decente.

Trasee:

Am urcat la Pietrele Albe, iar de acolo, tulai, încă 2 urcări ce par interminabile, taman până la stația meteo. Am scuipat jumătate de plămân pe urcare, am scos o limbă de-un cot, dar măcar am urcat. Iar la coborâre m-am îndopat cu afine și merișoare, pentru că-i plină zona de tufe cu fructe coapte și delicioase.

La plecare am mers pe traseul Vlădeasa – Valea Drăganului, unde te poți pierde foarte ușor. Pentru că traseul nu e marcat bine, în unele porțiuni se pierd semnele și de n-ai hartă ori un om care știe să se orienteze pe munte, ai cam îmbulinat-o. Și noi ne-am învârtit prin niște mărăcini la un moment dat, căutând drumul corect. Dar e un traseu spectaculos, se merge mult pe creastă și priveliștea e superbă. Poate cineva de la Salvamontul Cluj vede articolul și dă o tură pe acolo să vadă că lipsesc marcajele.

Intră-n categoria: ture de vară, deși la Vlădeasa sigur e de mers și iarna, dar cu mașina.

pietrele-albe-de-pe-vladeasa

padure-taiata-vladeasa

Și aici au tăiat brazii 🙁

azorica-din-vladeasa

Azorică e cățelul de la cabană. Ne-a însoțit în toată tura Pietrele Albe – Vârful Vlădeasa. Ba chiar a învățat să mănânce singur afine :))

pisoi-fericit-vladeasa

Motanul cabanei care se bate cu câinii  :))

peisaj-vladeasa

cer-albastru-vladeasa

dimineata-vladeasa vladeasa-dimineata vladeasa

pisica-si-porumbelul

noi filtre, ochelari vechi

Odinioară eram la curent cu tot ce însemna filme de Oscar, știam actorii favoriți, vizionam cel puțin jumătate din filmele nominalizate la premiile Academiei Americane de Film și o dată chiar am făcut un fel de live blogging de la transmisiunea premiilor. Acum nu știu de ce am făcut articolul acela, dar la vremea respectivă cred că am avut un motiv bun, doar că acum nu-l găsesc nicăieri în arhiva aia bună a memoriilor.

Mă rog, ideea e că de-o oră s-au anunțat nominalizările la Oscar – premii care vor fi anunțate la final de februarie – și … am trecut cu privirea peste știre de parcă era un alt articol despre ce să îmbraci în sezonul primăvară/vară 2016. Că pentru mine-s cam la același nivel. Moda e o chestie ce nu mă pasionează și care intră la categoria: chestii pe care le citesc doar când intru-ntr-o depresie suicidală sau când bateria de la kindle e gata, am croșetat toate firele din casă și nimeni dintre prieteni n-are vreme de-o cafea.

Nici muzica de azi nu mă pasionează, nu știu mai nimic despre trendul muzical actual – de vreo 10 ani nu mai ascult posturi de radio comerciale. Și asta pentru că-s obositoare, reușesc cu greu să mă concentrez când bubuie basul sau când același ritm prea tare e difuzat din 2 în 2 melodii. Prefer mix-ul de pe Youtube, e fascinant cum dimineața încep cu Eric Clapton, iar seara ajung, prin algoritmul youtube, la Coldplay :)))

Ideea e că nu-mi dau seama dacă nepăsarea asta vine din stabilirea altor priorități în ceea ce mă privește –  foarte posibil – ori din maturizarea mea – slabe șanse, încă prefer să mănânc ciocolată înainte de cină și să-mi încep diminețile cu un episod din Family Guy.

Și pentru că am citit că oamenii care vor să aibă succes gândesc pozitiv și lasă o impresie de bună dispoziție, iaca o poză cu bestia păroasă față-n spate cu șobolanul înaripat.

pisica-si-porumbelul

29_ani-budapesta

Prima experiență cu Air BnB

A fost astă vară, în august, când un ungur m-a plimbat prin Budapesta, ținându-mă strâns de mână, de frică să nu mă pierd pe străzile alea frumoase. Străzi late și trotuare înguste, alei pietruite, clădiri uriașe și atât de frumoase arhitectural. Zău că m-aș fi lăsat pierdută încă vreo săptămână pe acolo, dar mno, apartamentul fusese plătit doar pentru 2 nopți și 3 zile.

Pentru că am vrut să stăm cât mai aproape de centru, să ajungem rapid în caz că pic de oboseală (am obiceiul de a adormi brusc și rapid când sunt foarte obosită), am căutat pe AirBnB un apartament. Și l-am găsit pe Vam Utca, pe malul Dunării, la 2 minute de stația de metrou.

Micuț, o idee mai încăpător decât garsoniera din Oradea, apartamentul a fost mobilat și utilat pentru a împăca atât privirea, cât și picioarele obosite după multe ore de plimbat pe străzi. Pe balconul mic au avut loc o masă, 2 scaune și o scrumieră. O adevărată plăcere să-ți începi dimineața cu o cafea pe balcon, ascultând vasele care treceau pe Dunăre.

Zău că tare mult mi-a plăcut. Proprietarii, aflând că vizitam Budapesta pentru prima dată, mi-au lăsat 2 borcane cu dulceață. Ne-am întâlnit o singură dată, când ne-au lăsat cheia apartamentului. Am avut tot ce-am vrut la dispoziție, apartamentul curat.

Parcă aș mai merge o dată în vizită 😀

tokaji vin unguresc

strada din budapesta

cetate-budapesta

dunarea in budapesta

usa parlamentului budapesta

parlamentul din budapesta

29_ani-budapesta

 

socata

Only in Lugoj

Acum vreo 2 zile am avut ceva de rezolvat prin oraș și-am luat la pas Lugojul. Frumoase-s clădirile vechi din centru și de pe malul Timișului. Păcat că, la fel ca-n multe alte orașe unde se simte influența imperiului habsburgic – inclusiv Oradea – sunt lăsate-n paragină. Cam trist…

Am plecat din Oradea cu fire cât să-mi ajungă de 2 comenzi de papuci minion. Evident că între timp au venit comenzi și de alte produse. Ceea ce înseamnă alte culori de fire. Norocul meu că încă mai știu unde-i merceria din Lugoj, ghinionul meu că … merceria n-are marfă.

În merceria din Lugoj nu există fire Red Heart (care-i cel mai mare producător de fire de croșetat, din lume), există doar câteva game de fire românești. N-ar fi vreun bai (deși Red Heart produce în România unele game de fire), dar și din firele alea am găsit alb, mov, verde, crem și negru.

La recomandarea vânzătoarei, am intrat într-un uriaș magazin de covoare (!!!) ca să găsesc alte fire. Mno, mi s-a așternut un zâmbet larg pe față când am văzut fire de bumbac, precum Catania. Dar așa repede o dispărut când am văzut prețul! Dacă online firele astea costă 9 lei, iar în Oradea le cumpăr cu 10 lei/50 gr., aceeași cantitate e 18 lei în Lugoj. Yup, aproape dublu!

O altă pățanie made in Lugoj: puțin după ora 2 comand online curierul. Se face ora 4 jumate, sun la sediul local, întreb când ajunge, totuși, curierul. La telefon îmi răspunde un nene simpatic care începe să-mi explice cum o picat curentul și cum nu merge sistemul și cât se chinuie săracul, de 2 ore, să verifice comenzile din sistem, ca să le repartizeze curierilor.

Și după ce-l rog să verifice comanda mea și să trimită curierul să ridice coletele, doar ce-l aud pe nene cum începe să suduie (înjure, pentru non bănățeni 😀): „trăzni-te-ar soarele, să te trăznească! mâncate-ar bubele, să te mănânce, de calculator! Băăă, pornește odată!”

… și tot așa vreo 2 minute. Nici nu-ți poți imagina cât de greu mi-a fost să mă abțin din a bufni-n râs, omul chiar părea serios în încercările sale de a comunica verbal cu bucata de tehnologie. Într-un târziu, a ajuns și curierul. Mulțumesc, nenea!

În curând despre Finanțele din Lugoj 😀

Până una-alta, abia aștept să se facă socata! 1,5 L apă, o ceașcă de zahăr, vreo 6 flori de soc uscate, 2 lămâi și-o portocală. Rețetă inventată pe loc.

socata

pisoi-roscat

Jurnal de catsitter – prima zi

Din motive personale ce implică și acte, finanțe, dar și alte documente destul de importante, voi redeveni lugojeancă pentru câteva zile. Coincidența face că taman în perioada asta am rămas și pisi-doică sau catsitter. Pentru o bestie încăpățânată roșcată. Nu, nu-s propria-mi dădacă. 😀 Așa că dacă nu-mi distrug nervii ăia de la Finanțe, o să mi-i toace mărunt bestia!

Day one!

Casa a rămas a noastră de 2 ore. Lungi. Prea liniștite. Ne ignorăm reciproc. De fapt, amândoi am adormit rapid după ce-am mâncat ca doi purcei, dar dă mai bine, pentru intriga poveștii, să insinuez că ne-am ignora pentru că el nu mă acceptă pe teritoriul lui.

Am descoperit filmul Ex Machina, iar el și-a dat seama că au trecut cam 3 ore de când s-a tăvălit ultima dată pe cimentul din balcon, sub razele călduroase ale soarelui de mai. Așa că ambii ne-am ocupat timpul cu activități plăcute. Pfoai, cum se aude basul sistemului audio în vitrina mobilei 😀 Ajung aproape de jumătatea filmului.

S-a lăsat seara, ceea ce înseamnă că stomacul iarăși a cerut mâncare. Ne-am îmbuibat ambii, din nou. Brusc, motanul și-a adus aminte că lipsesc niște oameni din peisaj. Așa că a început operațiunea „Să dominăm ființele bipede din casă!”. Ceea ce, pentru o mâță nebună, înseamnă: hai să ne urcăm pe cel mai înalt punct din cameră (dulapul), unde știm că n-avem voie, dar ne urcăm pentru că așa fac bestiile, și să miorlăim isteric către oamenii din cameră care ne ceartă că ne-am urcat acolo.

Doar că bestia roșcată nu s-a oprit la miorlăituri. A început să hârâie și să mârâie isteric. După 5 minute și intense de „ieși/afară/jos/nu-i voie” și „cââââh, hââââr, mrrrr”, motanul a coborât singur de pe dulap, aterizând ca un zevzec pe fotoliu. Așa de ratată i-a fost aterizarea, încât a rămas locului vreo 2 minute, pretinzând că a vrut să rateze aterizarea.

S-a retras din cameră cu coada între picioare, ofuscat că n-a reușit să domine decât cei doi ursuleți de pluș, pe care i-a doborât în cădere. O oră mai târziu a reîncercat treaba cu dominanța, refuzând să iasă din bucătărie la rugămințile mele înmiresmate cu gustări de pui. Un minut mai târziu mă urmarea, ca un cățeluș trist, în sufragerie.

Probabil că n-ar fi jucat cartea cu dominanța dacă nu i-aș fi tăiat ghearele la 10 minute după ce-am rămas singuri în apartament. Pe de altă parte, ce bine că i le-am tăiat! Om vedea dacă mă atacă-n somn la noapte sau mai coace la planul său grandios de răzbunare.

Între timp, bestia mea a rămas la Oradea. Sper ca la întoarcere să răspundă și la „Ceau, pisi”, nu doar la „Szia, țiți” 😀

Concluzia primei zile: o zgârietură pe brațul stâng. 

bestie-paroasa-felina

pisoi-roscat

prima-fusta-rosie-croita

Feeling … useful!

De când a venit căldura, m-am tot plâns mâței că eu n-am vreo fustă roșie, de purtat primăvara cu teniși sau balerini. Cotrobăiam prin trusa de croșetat după ariciul ăla pe care mă chinui să-l termin de vreo lună (iartă-mă, Narcisa​!), când văd cum bestia miorlăitoare se împiedică de pedala mașinii de cusut.

Recunosc, mă mâncau palmele să încep un proiect nou, provocător și personal, diferit de cele vreo 20 care așteaptă să fie terminate luna asta …
Rapid am găsit bucățile de bumbac rămase de la o pernă pe care-am experimentat astă iarnă. Gugălit-am după tutoriale, despre cum se croiește și se coase o fustă simplă. După 2-3 clipuri vizionate, mă simțeam ca o croitoreasă cu zeci de ani de experiență. Mă și vedeam varianta feminină a croitorașului cel viteaz, cum – țac-pac – termin proiectul în 3 timpi și 5 mișcări. Mno, bine că măcar clipurile și sfaturile primite m-au ambiționat, că altfel aș fi abandonat după primul tiv cusut strâmb.

Sigur că puteam să mă opresc doar la fustă, dar uitându-mă la ea în lumina zilei, mi-am zis că pare … transparentă. Deși e roșie. Da, mai bine nu încerca să mă înțelegi în privința asta. Și dacă e „transparentă” e musai să pun un material pe sub. Singurul material pe care-l aveam pentru o jupă e un saten alb. Frumos, dar al naibii dac-ar sta locului. Noroc cu fierul de călcat și multele ace cu care l-am prins ca să-l pot coase cumva.

Bumbacul ăsta roșu e extraordinar, am cusut și-am desfăcut de vreo … mă rog, de prea multe ori. Dar în final am reușit să obțin o fustă care-i 90% ceea ce-mi imaginam că va ieși. Pentru mine e purtabilă. Următoarea va fi mai bună. Și mai drăguță. Și cu inserții croșetate, că doar trebuie să-mi las amprenta pe orice obiect pe care-l fac.

 Și uite așa am descoperit că pot să-mi fac și singură fuste de purtat zi de zi.

prima-fusta-rosie-croita

calea-ferata-vadul-crisului

La munte, fără filtre

Poze de acum 2 săptămâni, când am făcut o plimbare din Vadul Crișului până-n Bratca. Pădurea încă arăta ca după un război cu iarna, mugurii abia-și făceau loc pe crengile copacilor, însă câteva specii de păsări deja-și intraseră în ritm, în dansul împerecherii.

Oricât de bine arată pozele alea saturate de culori, natura e frumoasă așa cum o vezi în realitate, fără filtre și adaosuri exagerate de culori. Mai ales dacă o vezi de sus, de pe creastă, după 20 de minute de urcat printre crengi semiputrezite și frunze uscate. Ăsta-i felul meu de a vă încuraja să vă luați bocancii-n picioare și să dați o fugă până-n Șuncuiuș, spre exemplu. Că-i la o aruncătură de băț de Oradea, iar traseele sunt marcate.

Uitându-mă la pozele făcute, da, mai bine-mi cumpăr un obiectiv 18-55 mm decât pantofii ăia drăguți, dar pe care nu pot merge fără a mă simți ca o girafă leșinată. Oricât de mult iubesc obiectivul de 50 mm, e frustrant să nu pot cuprinde peisajele în cadre mai mari. Da, știu, nu-i cel mai sharp, mai ales pe un 400D vechi de 8 ani, dar pentru poze de blog e ok. Și ieftin.

apuseni-vad-crisului

calea-ferata-vadul-crisului

poza-de-pe-stanci-suncuius

vadu-crisului

 

aprilie-2015-vadu-crisuluimerci, Robi :)

 

bacon day

Cum să atragi atenția unui bărbat? (I)

Pentru că „pofta ce-am poftit” trebuie satisfăcută, azi am făcut „Bacon Day” în garsoniera mea. Și acum, la 3 ore după marea prăjeală, toată casa miroase a carne prăjită. Toate ferestrele-s deschise, dar cam degeaba, mirosul persistă …

Când am coborât la magazin după pâine, era un tip care mi-a întâlnit privirea încă dinainte de a intra în ABC. Un agent comercial. Ținea un carnețel și-un pix în mână. Când m-a văzut, s-a uitat lung la mine apoi m-a urmărit cu privirea până am trecut de el. Într-un final mi-a zâmbit și și-a văzut de ale sale comenzi.

Inițial credeam că s-a uitat așa la mine pt că-s o mândră faină. Apoi mi-am adus aminte că miroseam toată a bacon prăjit. Încă n-am întâlnit bărbat omnivor care să reziste mirosului de costiță prăjită  :))))

Așadar, un sfat prietenesc pentru domnițele care caută mereu validarea și acceptarea bărbaților: gătiți mai des bacon! Efectul e instant și garantat!

bacon day