La naiba, până şi pisica se îngraşă mai repede decât mine şi ea ronţăie doar cronţănele pentru mâţe fără ovare…

Aşa că vă rog frumos, se poate să nu mai povestiţi despre cât de mult v-aţi îngrăşat de sărbători şi cum vă chinuiţi să scăpaţi de kilograme înainte să vină căldura?

Mulţumesc!

Cu drag,

un om care-ar vrea să se îngraşe, dar nu poate, orice şi oricât ar mânca!

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Când am luat hotărârea că e timpul să merg mai departe, am zâmbit. Mi-am dat demisia tot zâmbind. Nu pentru că părăsesc un proiect foarte drag mie, la care am muncit enorm, ci pentru că ştiam că urmează să învăţ şi altceva, să cresc alături de un alt proiect.

Partea amuzantă e că atunci când s-a aflat că mi-am depus demisia, mulţi colegi, foşti colegi sau prieteni m-au felicitat pentru că am făcut, în sfârşit, pasul ăsta. Apropo, ai observat cu ce viteză se propagă bârfa unei demisii sau a unei concedieri? Nici n-apucă să se usuce tuşul imprimantei, că deja tot departamentul a aflat!

După 4 ani de muncă alături de un colectiv tare fain, azi mi-am luat rămas bun. Ah, ce melodramatic sună, deşi nu aşa aş vrea să fie interpretat. N-a fost vreo tragedie că am părăsit biroul unde, de multe ori, doar gura mea se auzea (asta când nu erau şedinţe, că atunci …). Nu-mi plac birourile unde e linişte ca-ntr-un cimitir.

Au fost 4 ani interesanţi, am învăţat multe şi am descoperit că şi femeile pot fi şefe bune, dacă nu sunt isterice. Merci, Irina pentru asta.

Mi-a părut bine de cunoştinţă Adelelor, Kinga, Rodion, Horea, Nicoleta, Andrei, Cecilia, Peti, Radu, Diana, cele două Boghi, Gabi, Teo, Anamaria, cele două Alexandra,  Hadassa, Geta, Ildi, Gina, Vlad şi restul colegilor pe care probabil i-am uitat că deh, întotdeauna trebuie să uit ceva. Sau pe cineva.

p.s: mâine împlinesc 25 de ani. Consider că pasul ăsta e un fel de cadou de la mine, pentru mine…

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Şi pentru că a fost o zi frumoasă, presărată cu o durere de cap dis de dimineaţă (ale naibii migrene, vin tocmai când n-ai nevoie de ele), m-am apucat să şmotruiesc ferestrele. Am spălat tot: rame, pervaze, plase anti-ţânţari, ojă de pe unghii şi mustăţile pisicii.

Cel mai urât mi-a fost de geamurile din balcon, singurele care nu-s din termopan şi-s ale naibii de înalte. Io, mică fiind, stau la etajul 4 şi trăiesc cu spaima că oricând mă pot speria de te miri ce păianjen sado-maso, mă dezechilibrez şi pic patru etaje-n gol. Nu de alta, dar vecinii de la parter s-au chinuit primăvara asta să planteze grădina cu flori şi-ar fi tare păcat de ele să fie călcate de una ca mine. Cu chiu cu vai, cu nişte vene sucite şi muşchi scrântiţi, izbutesc.

Nu mi-a luat decât vreo 2 ore toată operaţiunea de şmotruire a ferestrelor. Erau atât de curate şi luceau atât de frumos, că mi-era frică să nu le deochi. Spun „erau”, pentru că în timp ce am curăţat geamurile balconului, a intrat o muscă şi n-a mai vrut să iasă. Iar io n-am văzut musca până n-o intrat Ţiţic în scenă.

Geamurile mele curate şi lucitoare au acum urme simpatice de lăbuţe de pisică. Musca şi-a bătut joc de munca mea. Din fericire, nu cred că mai trăieşte. Bună la casa omului Ţiţic asta. E la fel de bună la prinsul muştelor precum e un malac cu ceafă groasă pentru un cămătar care are de recuperat bani.

Update:

The end!

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Ştii furtunile “nervoase” de vară? Alea cu tunete şi fulgere îngrozitoare, cu ploi torenţiale, cu vânturi puternice care reuşesc să deschidă ferestrele apartamentelor vechi, comuniste. Ei bine, exact în noaptea când am rămas singură acasă (aveam vreo 7 ani), Doamne-Doamne s-a gândit că n-ar strica să trimită o “ploicică supărată”. Na, de atunci am oroare nu doar de furtunile de vară, cât de statul singură în casă. Ce-i drept, acum o am pe Ţiţic să-mi ţină de urât (şi de cald, noaptea ).

Azi (duminică) m-am apucat să fac ordine şi curăţenie prin casă. Nu de alta, dar până şi pisica a început să mă ignore când mă aude vorbind. Am dat cu aspiratorul (inclusiv pe canapele), am spălat toate vasele din bucătărie, am spălat pe jos peste tot, am curăţat covoarele de părul de mâţă, am gătit ceva şi am avut timp şi de 2 episoade din Eureka. Iar când m-am uitat la ceas era doar ora 15. Pfu, greu trece timpul când n-ai cu cine sporovăi.

Norocul meu că şi Ioana avea vreme de pierdut prin oraş, aşa că am purces la cumpărături! Ca fetele!

De obicei mă deprimă să merg la cumpărături. Sunt slabă şi rar îmi găsesc haine pe mărimile mele. Probez puţine haine, tocmai pentru a evita să ajung în stadiul ăla când mă enervez şi nu-mi mai cumpăr vreun articol de îmbrăcăminte câteva luni bune. Însă de data asta am avut noroc. Mi-am găsit o jachetă pe gustul meu la Kenvelo (cred că e prima dată în viaţa mea când cumpăr ceva pentru mine de la Kenvelo). Şi culmea: îmi vine ca turnată! De fapt, cam la asta se rezumă tot şoping spri-ul meu: o jachetă şi-un bol cu bile verzi de silicon care se umflă când le pui apă. De altfel, bilele alea n-au vreo utilitate, alta decât că arată interesant verdele ăla.

Ca să închei cumva amalgamul ăsta de cuvinte, când rămân fără Laurenţiu acasă, mă plictisesc şi iau la şmotruit toată casa. Norocul meu că de luni până vineri lucrez de dimineaţa până târziu după amiaza, iar seara vin prietenii în vizită să jucăm remi, risk şi monopoly.

Tu ce faci când rămâi singur(ă) acasă?

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Am cumpărat-o acum câteva zile din piaţă, în speranţa că poate-poate va înflori până la sfârşitul lunii. O ţin pe frigider (un Arctic vechi, nu e foarte înalt, dar suficient cât să o ţină pe Ţiţic la distanţă) în bucătărie, are suficientă lumină şi căldură. Îi ud pământul din ghiveci o dată la 2 zile. Nu ştiu dacă-i bine sau nu, dar dacă a înflorit şi nu i s-au îngălbenit frunzele, cred că-i merge bine. Tanti de la care am cumpărat floarea, nu mi-a spus cum trebuie ţinută şi îngrijită. Dar totuşi, laleaua nu e ca orhideea (care are nevoie de condiţii speciale), aşa că, vorba americanului, “how hard can it be?!”

La birou, garoafele pe care le-am plantat acum vreo 5 zile într-o jardinieră, au început să iasă. Pesemne, până în aprilie voi avea o jardinieră plină de flori pe birou.  Doar ţi-am mai povestit că “am mână bună la flori“!

Parcă aşa se simte, măcar la nivel afectiv, apropierea primăverii. Nu de alta, dar mi-a ajuns atâta zăpadă, gri, noroi şi atâta frig!

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Rămânem în baie să-ţi spun de piticul ăla cu chiuveta şi cada. Cred că spăl şi dezinfectez chiuvetele de câteva ori pe zi. Mai nou, de când cu Ţiţic printre noi, trebuie să o curăţ şi mai des pe cea din baie pentru că mâţa asta toată ziua se cocoaţă pe chiuvetă şi miorlăie de acolo. Ba chiar îşi bagă boticul sub jetul de apă când mă spăl, să nu cumva să rămână vreo părticică nedescoperită şi nemirosită de ea. Ocazie cu care lasă nişte urme simpatice de praf pe marginea vaselor din baie.

Apoi, nu suport să fie firimituri de pâine sau murdărie pe masa din bucătărie. Ăsta e un fix vechi, probabil se trage de la viaţa la ţară unde, din pricina volumului mare de muncă în gospodărie, masa unde mâncam mereu era prăfuită cu făină, zahăr sau pâine de casă (iar piţa în ţest se fărămiţează mai mult decât cea de la magazin). Iar eu nu pot mânca pe o masă murdară!  Iar Ţiţic, în mod evident, nu are voie pe vreo masă.

Nici paharele nu suport să fie murdare. Am băut suc dintr-un pahar? Cu greu mai beau altceva din el până nu-l spăl! Nu-mi place când găsesc la Laurenţiu în cameră pahare care par curate, dar din care a băut bere şi eu pun apă peste. Gustul ăla e greţos, chiar dacă-mi place berea.

Ah, şi ultimul pitic despre care îţi mai povestesc e cel legat de dormit. Nu dorm cu şosete decât dacă sunt curate şi n-am umblat pe jos cu ele. Mă enervează gândul că aduc mizerie în pat şi noaptea, când dorm desculţă, să simt pietricele pe cearşaf.

Mai sunt şi alţi pitici, în principal legaţi de gândaci, şoricei, linguri sau furculiţe pe care s-a uscat apa, vase din care s-a mâncat şi lăsate pe masă nu în chiuvetă etc. Dar nu-ţi mai povestesc de ei, nu-s atât de interesanţi.

Tu ce pitici nevrotici ai?

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Azi, în Ajun, am plecat la serviciu cu gândul că oricum masa îmbelşugată de Crăciun e un mit. N-aş fi crezut că voi termina totul în doar 6 ore! Curăţenie, haine spălate, cumpărături făcute şi 3 feluri de mâncare! Mă şi imaginam cumpărând pateu şi brânză de burduf pentru cină.

După 6 ore de trebăluit prin bucătărie, frecat podele în cameră şi dezinfectat (pentru a nu ştiu câta oară săptămâna asta) baia şi balconul, mă declar fericită şi liniştită: Crăciunul poate veni.

Nu sunt o persoană care ţine la tradiţii (totuşi, mi-ar fi plăcut să văd dubaşii din Româneşti şi întrecerea „caprelor” de la mănăstire), dar nu-mi place să ştiu că 2 zile magazinele vor fi închise, iar eu n-am nimic de mâncare decât zacusca lui mami şi un boţ de slănină.

Iar Crăciunul parcă nu e la fel fără sarmale cu varză murată! E, poate, singura tradiţie la care ţin! Aşa că după ce mi-am verificat portofelul, am purces la cumpărături în piaţă. Am avut noroc să găsesc pastă de ardei făcută de vreo gospodină pricepută, pastă cum nu găseşti în comerţ şi care dă o aromă extraordinară mâncărurilor. Unde mai pui că e fără E-uri, conservanţi şi alte substanţe mai mult sau mai puţin sănătoase.

Am dat vreo 30 de lei numai pe murături. În piaţa Rogerius e o doamnă care vinde nişte murături dumnezeieşti. Le-aş mânca la micul dejun, prânz, cină şi desert!

Până la urmă am făcut sarmale, vreo 30 de bucăţi, un pui la cuptor umplut cu gutui, morcov şi pătrunjel şi supă de pui pe nişte spate de pui plin de grăsime. Am pregătit şi pentru zilele următoare nişte şniţele şi pulpe, puse la frigider în zemuri şi sucuri specifice.

Bradul nostru nu e chiar brad, e ceva pin … în ghiveci! E Chamaecyparis lawsoniana ‘Elwoodii. După Crăciun, îl mutăm în balcon pentru a se obişnui cu temperatura de afară şi apoi îl vom da cuiva care are unde să-l planteze. E tare frumos aşa verde şi-ar fi păcat să se usuce într-un ghiveci mic la noi în apartament. Şi aşa pisica dă târcoale dulapului unde l-am pus, miorlăind nemulţumită!

Sărbători fericite să aveţi!

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Ieri, când îmi alegeam ochelarii, domnişoara din magazin mi-a arătat o mulţime de modele, unele mai hidoase (pentru mine!) decât altele. Cu briz-briz-uri, cu strassuri, cu rame duble, cu rame groase şi colorate, cu rame în forme ciudate pe care numai când le-am văzut mi s-a ridicat părul pe mână.

Eh, şi-n timp ce-mi arăta ramele, îmi spunea: ”Ştiţi, pentru femei nu prea se fac rame din titan, femeile preferă ceva mai pompos, care iese în evidenţă şi incită, ceva din materiale mai … feminine. Însă pentru bărbaţi avem multe modele de rame din titan.” Moment în care “mi-a căzut faţa”! Ce fel de femeie-s io?!

Acum câteva săptămâni, când căutam un cadou, o altă tanti dintr-un magazin îmi recomanda ceva bluză cu diverse modele şi chestii care sclipocesc şi iarăşi m-am strâmbat, spre stupefacţia femeii care nu înţelegea cum e posibil să nu-mi placă cel mai vândut model din tot magazinul. Tot recent cineva m-a întrebat ce cadou i-ar plăcea mai mult unei femei: o rochie sau un obiect decorativ aparte. Evident că io am ales a doua variantă, deşi port rochii şi fuste. Şi mai evident e că respectivul n-a mers pe mâna mea şi a cumpărat o rochie, fericindu-şi jumătatea.

În plus, eu nu citesc texte prea siropoase, nu cumpăr şi nici nu lecturez cărţi din categoria Chick lit, nu-mi manifest prea tare fericirea (când ne-am logodit, n-am făcut un mare eveniment din asta pentru că, până la urmă, a fost o chestie intimă, deşi amândoi am scris pe blog, dar nu am ţopăit în faţa colegilor şi prietenilor de entuziasmată ce eram), dar sunt extrem de fericită (şi toată lumea află) când îmi iese vreun proiect. Nu-mi place să apar în fotografii – ce-i drept, mi-e frică să nu apar în vreo poză în care să se observe defectul la ochi – şi nici nu-s genul care să stea cu fetele la bârfă despre rochii, fuste, cizme şi alte cele. Ah, da, şi nu-s deloc pupăcioasă cu cei din jur. Doar cu Laurenţiu

Şi-acum îmi dau seama cât de antisocială şi egoistă rezultă că sunt din descrierea asta.

Ideea e că vreau să văd cel mai siropos film posibil să văd dacă reuşesc să plâng măcar la vreo producţie cinematografică. Se spune că toate femeile plâng la un film, măcar o dată în viaţă. Iar eu n-am plâns la niciunul! Nici la The Notebook, nici la Titanic, nici la A Walk to Remember.

Nu-s sociopată (ştiam că sociopaţii nu au sentimente), în definitiv îl ador pe Laurenţiu şi-mi iubesc pisica. Iar de familie nici nu mai vorbesc, nu ştiu ce m-aş face fără ea, sufăr în tăcere ca un câine când aflu că cineva drag e bolnav sau are probleme.

Recomandări?

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Cum obţii o pisicuţă calorifer? Simplu: se ia o bluză cu fermoar, de preferinţă de lână pentru că pe asta nu o poate suge (preferă bumbacul, de parcă mamelonul pisicii-mamă era din bumbac ) şi se închide până la jumătate. Se ia pisica aproape adormită sau extenuată după 3-4 ore de ţopăit prin toată casa şi se pune în bluza cu fermoar.

E indicat să-i vorbeşti, să o mângâi pe cap puţin până adoarme. Bonus: în felul ăsta începe şi toarce, iar caloriferul devine un fel de încălzitor cu vibromasaj.

Recomandarea mea e să nu iei pisi-caloriferul în pat, ci mai degrabă să-l ţii la îndemână doar când eşti la birou, adică în poziţie verticală.

p.s: aş fi menţionat de pârţuri, dar Laurenţiu spune că pisica noastră e o domnişoară stilată, deci ea nu face pârţ şi nici nu ştie ce-s alea!

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

În ultima lună am realizat că nu e chiar atât de uşor precum vezi în filme. Chiar şi cu o pisică! Când am adoptat-o pe Mitsi m-am gândit că voi putea dormi liniştită, fără grija că oricând ar putea intra un şoricel în casă care s-ar putea urca în pat şi pe mine (brrr!!!). M-am gândit că o pisică oricum doarme toată ziua, e lenoasă şi te lasă în pace să lucrezi, spre deosebire de un câine care-ţi cere atenţia non stop, îţi roade cabluri şi papucii preferaţi.

Ei bine, nu e chiar aşa. O pisicuţă e extrem de activă în primele luni de viaţă, iar până pe la vreun an tot aşa o ţine. Porecla “Monstruleţ” vine şi de la faptul că e hiper activă şi mereu îşi bagă nasul pe unde nu-i fierbe oala. Ba chiar a îndrăznit să “capseze” cablul meu de laptop (ce-i drept, mereu îl trag prin toată camera şi deseori se împiedică de el atunci când se joacă).

Îşi mai bagă nasul prin bibliotecă (nu prea o las pentru că mi-e tare frică să nu-i cadă vreo carte groasă pe spate!), scormoneşte în cutiile de sub pat (puse acolo special pentru a nu intra sub pat!), mai îmi roade şireturile de la tenişi şi îşi pierde mereu jucăriile pe sub diverse mobile sau uşi. Moment în care fie miorlăie şi vine la noi, în speranţa că ne dăm seama care-i baiu, fie dă târcoale locului, încercând să scoată jucăria cu lăbuţa.

E fascinată de hârtii şi e de-ajuns să foşnăi o hârtie în palmă pentru a-i distrage atenţia de la diverse activităţi mai mult sau mai puţin distructive (cum ar fi aterizatul în toaletă!)

Iar când vin acasă, mă pândeşte de după colţ, sare pe mine fără să scoată ghearele şi apoi o ia la goană prin cameră, lăsând urechile pe spate. E o adevărată încântare când se maimuţăreşte, ţopăie pe te miri ce, însă e stresantă atunci când sare pe mine când lucrez. De fapt, aici voiam să ajung. Înainte de a lua decizia de a adopta o pisică, nu te gândi că o vei ţine în vitrină, ca pe-un bibelou, pentru că nu e aşa. Uneori energia ei poate fi exagerată pentru tine, mai ales dacă ai nevoie de odihnă.

O pisicuţă are nevoie de atenţia ta (nu la fel de mult precum un câine), de spaţiul ei de joacă, de îngrijire, de răbdare. Şi mai ales, are nevoie de educaţie.

De când e Mitsi la noi am descoperit câte locuri cu praf pot exista într-un apartament de 33 de metri pătraţi. Se bagă pe sub mobilă, pe după frigider şi maşina de spălat, sare pe cadă atunci când fac baie (nope, încă n-a reuşit să aterizeze în cada plină cu apă!), dar e fericită când stă la fereastră şi urmăreşte lumea din jur.

Chiar dacă viaţa cu o pisică de apartament nu e cea portretizată de filme, e altfel şi e fantastică! N-aş renunţa la ea nici să-mi dai galbeni!

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.