Tag Archives: femei

trandafir galben portocaliu

Romantism la bătrânețe

Am ieșit din gară și mi-am făcut loc printre zecile de oameni care veneau, ca o viitură, de pe peroanele reci.
Studente, îmbrăcate sumar, înghețau cu telefoanele în mâini, băbuțe, cu năframe groase și monocrome, cărau plase mari de rafie. Hrana săptămânală pentru un nepot student la Cimișoara. La un moment dat m-am oprit pe margine, pentru a face loc viiturii umane.
Și atunci i-am văzut.

Ea era așteptată la intrarea în gară de un el. Cu un trandafir portocaliu. Înfofolită într-un palton vechi, cu o geantă de mână burdușită de lucruri foarte importante pentru femei, s-a rușinat instant la vederea florii. S-a bâlbâit, i-a zâmbit cu juma de gură. A încercat să-și ascundă rușinea aia tipic feminină, când reacționăm ca niște prostovane atunci când primim complimente, în loc să le acceptăm cu mândrie.

I-a mulțumit rapid cu încă un zâmbet cald și, ținând sacoșa la piept, l-a cuprins de braț și-au intrat mândri în gara jegoasă a Timișoarei.
The end!

trandafir galben portocaliu

floare-mov

Anti feminitate?

Pe măsură ce bărbații devin tot mai efeminați, femeile devin tot mai masculine. Și nu-s sigură dacă-mi place lumea asta. Sigur că afirmația mea e o generalizare ce se bazează pe câteva exemple observate în ultimii 5 ani.

De multe ori am asistat la discuții între grupuri diverse, oameni din cercuri sociale diferite, cu studii diferite. Și am observat un tipar: cu cât omul e mai puțin citit, cu atât are mai multe idei preconcepute, cu atât judecă și cataloghează mai prost. Discuțiile devin predominate de stereotipii și preconcepții atunci când lipsesc argumentele.

Dacă ești femeie și îți place să porți fuste ori rochii, ești pisi (chiar am auzit asta!). Dacă rochiile-s colorate și vesele, ești piți. Dacă porți tocuri, ești o răzgâiată, dacă-ți place să-ți faci unghiile din când în când, ești prințesă.

Dacă nu te machiezi, ești o ratată urâtă (yup, that’s me!). Dacă te machiezi zilnic, ești snoabă. Dacă îți place să fii elegantă la serviciu, ești prețioasă. Dacă-ți plac florile, ești o femeie banală.

Feminitatea nu înseamnă fustițe, floricele, culoarea roz și toculețe. Feminitatea nu se traduce printr-un trup de model ori prin „ce culoare se poartă anul ăsta”, nici prin tocurile tip copite atât de populare în zecile de magazine cu produse chinezești.

Cunosc femei care nu se apropie de 90-60-90, dar sunt mai feminine și elegante decât multe tipe care-ar trece drept fotomodele. Feminitatea stă-n voce, în zâmbete, în mișcări, în atitudine. În parfumul discret pe care-l porți, în părul răvășit de vânt, în hainele care-ți pun trupul în evidență fără a părea vulgar. Feminitatea se regăsește și-n modul în care gestionezi o situație de criză.

Feminitatea e primul lucru care dispare de la o femeie isterică (ori bosumflată!), de la o individă care alege să se victimizeze în loc să încerce să remedieze o situație neplăcută.

De fapt, ce înseamnă feminitatea pentru tine?

floare-mov

bocanci in hamac

Două idei despre noi, tinerii

Pentru femei, nu e important cine câştigă jocul, ci doar că îl câştigă cineva. Testosteronul nu are nicio şansă în faţa estrogenului. Bărbaţii români nu au fost înţărcaţi încă.

[… ]

se plasează într-un loc în care am văzut puţini români: acela de Putere, de Sprijin şi de Afirmare tăcută a calităţii de bărbat, lucru care, comparat cu lăudăroşenia adolescentin-masculină de pe la noi, pare ciudat.

Articolul se numește „Bărbații români nu au fost înțărcați încă” și descrie niște obiceiuri normale, dar tot mai rar întâlnite. Le regăsesc ocazional la cei trecuți de 40-50 de ani, dar se pierd printre egoismul și prejudecățile specifice acelor generații.

1. Articolul generalizează, pe ici pe colo, dar da, bărbații români – mă refer strict la băieții născuți după ’89 – sunt fie efeminați, fie prea vulgari/prostovani/iresponsabili. Din păcate, nici domnițele nu-s mai breze. Nesigure, crizate, geloase și mereu în căutare de validare. De parcă nu ești tu dacă nu te validează te miri cine. Cunosc femei frumoase și istețe, care, însă, așteaptă mereu să fie apreciate pentru fiecare gest mărunt. Se laudă constant pentru orice nimic. Atât de nesigure sunt pe ele. Atât de frică le e să încerce ceva nou pentru că „o să se supere iubi și n-o să mă mai pupe de noapte bună”.

Bărbații din jurul lor s-au obișnuit să primească aproape totul de-a gata, pentru că s-au obișnuit ca problemele să fie rezolvate de altcineva. Părinții, încercând să-și ocrotească odorurile de suferințele pe care le-au îndurat în tinerețile lor, preferă să le aștearnă un viitor cât mai lipsit de probleme. Ori tocmai suișurile și coborâșurile, problemele și situațiile neprevăzute te ajută să te călești, să evoluezi, să crești ca om. Altfel rămân răzgâiați care așteaptă ca altcineva să ia deciziile. Și apoi se plâng că nu sunt/au ceea ce și-au dorit.

Mă uimesc bărbații care-s mai prețioși decât orice domnișoară răsfățată. „Nu vin în oraș pentru că plouă/ninge/bate vântul/mi-e lene/am făcut baie și mi-e frică să nu răcesc/ n-am bani de taxi / nu mai am gel pentru păr/ etc. Sunt orgolioși din cale afară, se bat cu pumnul în piept pentru a câștiga o discuție banală, se întrec în mărci de produse și-n bani cheltuiți pe tâmpenii inutile.

2. Politețea și bunele maniere sunt tot mai des confundate cu flirtul. Doar pentru că ai complimentat o persoană pentru o trăsătură / calitate/ o activitate reușită nu înseamnă că vrei să i-o tragi sălbatic în primul tufiș care vă iese-n cale*.

Sigur că nu-i dracul chiar atât de negru și firește că și eu am generalizat în acest articol, sperând să scap de-un of care mă macină de câțiva ani.

Poza spune multe unui om care pricepe apropourile fine și deloc vulgare.

bocanci in hamac

* asta nu înseamnă că nu poți experimenta senzația, măcar o dată-n viață 😀

mina de bauxita

Impulsul de a țipa înainte de a acționa

Înainte de a argumenta titlul, e musai să citiți cele 2 întâmplări ca să vă faceți o idee la ce mă refer:

Zilele trecute am intrat într-o mină veche, folosită-n exploatarea de bauxită. Intrarea e inundată, apa trece cu aproape 2 palme de genunchi. Să vă reamintesc faptul că suntem în februarie? Sau să vă spun direct că apa nu are mai mult de 2-3 grade Celsius?!

Fiind singura fată din grup (și cea mai curajoasă din parcarea goală, firește!) mă așteptam să aud urlete și chiuituri din partea bărbaților care-au intrat în apă înaintea mea. Când singurele zgomote care s-au auzit au fost „mno, haidăți mai repede, să nu se despartă grupul”, m-am gândit că n-a fi dracu’ chiar atât de negru.

Și-am intrat în apă.

Și … m-am miorlăit ca un prunc de țâță când am simțit cum se umplu cizmele cu apă rece. Și-am continuat să mă miorlăi pe măsură ce apa urca-n salopetă, pân’ la genunchi. Apoi a trecut de genunchi. Și io nu reușeam să mă controlez și să scot alte sunete în afară de „Ioooi! ud, ud, ud, ud … udă-i apa, ai de mă-sa!”. După primele 5 secunde de acomodare, n-am mai avut vreo problemă, am mers liniștită prin apă, fără a tremura din toate cele (trăiască neoprenul!).

___

Astă vară, la rafting, cu Cipri-n barcă. După o oră de teorie despre cum trebuie cârmuit raftul, despre cum trebuie să stai în caz că se răstoarnă barca, cum trebuie să prinzi coarda care te scoate din apă etc., am pornit pe Criș în jos. Și pentru că a fost prima dată când am făcut rafting, nici eu și nici Cipri n-am prea știut cum stau lucrurile cu dirijarea bărcii pe râu. Și uite-așa era să ne răsturnăm de vreo 4 ori în 200 metri. De fiecare dată când barca dădea semne că se-ntoarce cu fundu-n sus, din instinct țipam de teamă. Apoi, în următoarea secundă, încercam să redresez barca. Drept e că nu știu să-not și nici nu vreți să știți cât de mâță devin atunci când ajung cu capul sub apă.

Mă irită că nu reușesc întotdeauna să controlez instinctul de a țipa prima dată, că nu-mi pare deloc productiv. Adică, na, ce scop poate avea urletul ăla, în afară de a-l surzi, pe moment, pe cel de lângă tine?

Treaba asta cu urlatul/țipatul/strigatul de frică am observat-o și-n alte cazuri, la alte doamne și domnițe. Dar nu și la bărbați. Și tot mă întreb: e un impuls specific femeilor? Sau și vouă, bărbaților (știu că mă citiți! :D), vă mai scapă câte-un urlet când situația vă scoate din zona de confort? 🙂 Dacă da, de ce? De teamă/din instinct?

Aș proba teoria asta sâmbătă, de 1 martie, la Tomnatic. Tot la mina de bauxită. Persoana care va oferi cea mai creativă și haioasă explicație pentru întrebarea mea cu urletele, mă va însoți de 1 martie. 

p.s: asta-i mina în care-am intrat:

mina de bauxita

O situație delicată

Pare o poveste scrisă de TheOnion, dar nu, e cât se poate de adevărat cazul. Femeia e-n moarte clinică, dar nu e deconectată de la aparate pentru că legile Texasului au transformat-o într-un incubator pentru un fetus care are mari șanse să se dezvolte cu probleme. Practic tatăl e obligat să crească un copil pe care nu și-l dorește. Și e obligat să-i asigure toate condițiile de trai.

„his wife made it clear that she would never want to be kept on life support if there was no chance of recovery”

Deși femeia a semnat formularele acelea prin care-și exprima dorința de a nu fi ținută artificial în viață în eventualitatea unui astfel de accident, aparent dorințele ei s-au anulat din momentul în care s-a aflat că-n pântecele sale exista un fetus. Familia femeii, cât și soțul ei doresc deconectarea de la aparate, dar legea statului spune că nu, trebuie să rămână un incubator pentru fetus. Pentru că fetusul e mai important decât decizia ei de a nu deveni o legumă.

E o situație rară și complicată atât moral, cât și dpdv religios:

– pe de-o parte sunt cei care gândesc rațional și pragmatic: femeia n-a vrut să devină o legumă, un incubator, decizia ei trebuie respectată. Da asta ar însemna să pună capăt evoluției fetusului, practic avortul. Am mai scris pe tema asta, avortul nu e o măsură de contracepție, ci consider că e o măsură de urgență în cazuri speciale.

– apoi sunt cei emoționali și religioși, care consideră că e bine că măcar un copil are șanse să supraviețuiască din nenorocirea asta, indiferent dacă-i sănătos ori bolnav. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e o cruzime!

Mi se pare îngrozitor să ții conectat la aparate un om aflat în moarte clinică doar pentru a crește un fetus. Care, din cauza lipsei oxigenului în timpul scurs de la colaps până a fost găsită femeia, se dezvoltă cu deficiențe.  În plus, sarcina nu poate fi dusă la capăt – la minimum 34 de săptămâni – ci doar la 24-26. În teorie, plămânii pruncului – care, din câte știam, se dezvoltă în ultimele săptămâni de sarcină – vor funcționa la capacitate redusă pentru că nu se pot dezvolta complet. În practică, americanii au tehnologia și medicamentele necesare pentru a ajuta dezvoltarea plămânilor în cazul unei nașteri premature.

Dar pruncului îi va lipsi atingerea maternă, nu va avea parte de legătura aceea care schimbă complet o femeie după naștere. Hormonii ăia care par să transforme femeile în ființe pe care noi, cei ce nu trecem prin aceleași stări hormonale, nu le înțelegem pe deplin.

Empatizez cu tatăl și cu familia femeii. Un fetus nu ar trebui să fie mai presus de viața ori ultima dorință a unui om, cu atât mai mult dacă există 90% șanse ca fetusul să devină un copil cu deficiențe. E crud să condamni un copil la o viață în chinuri.

Și nu, vă rog să nu aduceți în discuție argumentul cu muzicianul geniu născut din părinți surdo-muți. Că nu-i același lucru. 

jungla-bihoreana

Vreau bocanci, nu glezne sucite!

Pentru că-ntr-o săptămână mă așteaptă o aventură montană, îmi caut bocanci. Gugălind de zor am intrat pe diverse site-uri de unde pot cumpăra „păpuci” de munte (bănățenii știu la ce mă refer).

Și zău că nu pot înțelege cum și de ce cineva s-a gândit să pună bocancii de munte în aceeași categorie cu urâțeniile alea de UGG-uri sau, și mai tare, cu bocancii ăia de piți cu toc de 10 cm și imprimeu cu tigru.

Îmi și imaginez o madmoazelă îmbrăcată-n roz turbat, cu ghetuțele ei leopard print, cum zburdă ca o căpriță printre stâncile de la Vadu Crișului, spre exemplu. Fără a-și scrânti vreo gleznă, că doar are antrenament de la craterele urbane.

În altă ordine de idei, unde în Oradea găsesc bocanci pentru femei, la un preț decent? Bugetul meu e de 250, cel mult 300 lei.

jungla-bihoreana

varciorog

Ce faci dacă vezi că o femeie e agresată pe stradă?

Acum câțiva ani am ajuns la serviciu agitată, tremuram și nu reușeam să mă calmez. Atunci au fost persoane care mi-au spus că „nu-i mare lucru, ești speriată de bombe, oricum n-avea ce să-ți facă”. Dimineața la ora 8, când mergeam la lucru, un nene m-a prins de mână și n-a mai vrut să-mi dea drumul, bolborosind tot felul de tâmpenii porcoase. M-am speriat și-am țipat cât am putut de tare. Omul s-a blocat și mi-a dat drumul. Am alergat până la birou, deși era la doar 5 minute distanță de casă. Tot ce mai țin minte e că individul respectiv avea o geacă albastră jegoasă și duhnea a alcool ieftin.

Mult timp am purtat în geantă un spray paralizant. Nu a fost nici prima, dar nici ultima dată când un bărbat străin s-a luat de mine pe stradă, în plină zi. O singură dată mi-a sărit în ajutor un trecător. Așa că mă revoltă nespus de mult astfel de situații. Detest ideea că femeile merită bătute/violate, merită abuzate, mentalitate despre care nu discutăm, deși există și e promovată în mass media: în reclame, emisiuni TV etc. Mă irită gândirea asta primitivă.

Știu, e mai ușor să ignori că există astfel de nenorociri dacă nu ți s-au întâmplat ție ori unei persoane apropiate. E mai ușor să găsești vina atât la atacator, cât și la victimă („ea l-a provocat”, „a meritat-o, uite cu ce s-a îmbrăcat” etc) pentru că-n felul ăsta nu te încarci emoțional cu experiența traumatizantă a altui om. „De ce n-ai făcut asta? De ce n-ai făcut aia” rămân doar întrebări fără răspuns pentru că atunci când ești într-o situație tensionată te gândești doar la cum să scapi teafără, la cum să te protejezi de pericolul iminent. Îți trebuie un control grozav ca să nu te lași pradă emoțiilor și să gândești la rece cum te poți apăra fără ca atacatorul să-ți simtă frica. Astfel de întâmplări nefericite nu-s deloc de neglijat ori de ignorat, ci ar trebui să mobilizeze oamenii în a lua atitudine în fața agresorilor.

Spray paralizant, un apel la 112, o plângere la poliție.

Ce mai poate fi făcut pentru a ne proteja în situații în care indivizi tulburați ne atacă pe stradă?

varciorog

Da, sunt conștientă că există femei care strigă lupul atunci când lupul sforăia-n pădure, dar hai să nu mergem în direcția aceea cu discuția. Doar pentru că există oameni care profită, financiar vorbind, de pe urma unei fabulații cu impact emoțional nu înseamnă că trebuie să generalizăm, ok?

 

Once in a blue moon

Știi care-i teoria cu „blue moon” nu-i așa? Că o dată la 2 virgulă ceva ani vom vedea de 2 ori în aceeași lună o lună plină. :)) Te-am pierdut pe undeva? Recitește propoziția și-ai să-i găsești sensul.

Luna asta „albastră” nu-mi priește. Pentru că de fiecare dată când e lună plină mâța mea e nebună. Mai nebună decât de obicei. Iar eu nu mă pot odihni. Serios. Toată noaptea mă întorc de pe o parte pe cealaltă, sunt conștientă de fiecare sunet din cameră, tresar când mâța sforăie la picioarele mele și mă  enervez când potăile din spatele blocului fugăresc un șobolan și latră de parcă ar avea limbrici ce scot flăcări pe orificiul analo-bucal (încearcă totuși să nu vizualizezi asta).

Așa că zilele astea sunt foarte obosită (motiv pentru care stomacul meu nu vrea să cooperăm în pace), oleacă deprimată și-mi pierd răbdarea mult mai ușor decât în mod normal. Nope, nu-i treaba aia la care te gândești, la care m-am gândit eu c-ai să te gândești.

Măcar n-a mai pornit alarma de la casa vecinului la 3 dimineața. În timp ce el era plecat în vacanță …

Feminismul și pilozitatea corporală

Body hair is everywhere! At least it will be soon. In the two years since I stopped shaving, we have seen a feminist movement build and, frankly, mock the idea that it isn’t needed any more. Women today are told to be afraid of our legs and feel guilty for eating on the way to work, to hate our vaginas and our skin colour at the same time, and are even made to deal with anti-abortion protests outside of clinics because the men with power choose to regulate women’s bodies instead of the climate or, erm, the banks. We have voices. We have bodies too, and body hair is fast becoming our war paint. de aici

Io încă sunt puțin în șoc după ce-am citit articolul! Practic autoarea reduce feminismul la … pilozitatea corporală a femeii! De parcă ne epilăm pentru a respecta niște norme stupide impuse de bărbați. Nu știu de voi, dar io credeam că ne epilăm din motive de igienă, că-i mai simplu și mai ușor să te îngrijești dacă n-ai ditamai „tufa” la subraț.

My 2 cents!

fard de ochi

Cat de importante sunt sprancenele?

Pentru cele ca mine, care se machiază rar, un machiaj complet poate fi șocant de surprinzător. Nu m-am recunoscut atunci când m-am uitat în oglindă, după ce Otilia de la Farmacia 3 (în Lotus, lângă Animax) a terminat de „zidărit” la fața mea. Sprâncenele mi-au schimbat tot aspectul feței, ca să răspund la întrebarea din titlu. Sunt foarte importante pentru un look complet schimbat. Repet, pentru mine, care nu-s obișnuită cu aplicarea machiajului total zilnic, e un șoc. Uriaș! Abia după vreo 3 ore am început să mă obișnuiesc cu imaginea pe care o vedeam în oglindă.

Când aplici un machiaj complet pentru prima dată e ca și cum ai schimba total garderoba. E ca și cum până atunci erai obișnuită să ieși din casă în blugi și un tricou mulat, iar dintr-o dată ieși îmbrăcată în rochii elegante și tocuri de 10 cm. Fizic nu e vreo problemă, dar psihic vorbind, șocul e mare. Simți că ești dezgolită, că toate privirile sunt ațintite asupra ta, că sigur ți se va rupe un toc în mijlocul străzii aglomerate și că vei cădea brusc pe jos, făcându-te de râs (been there, done that în timpul liceului). Că dacă erai în blugi și teniși nimeni nu te observa. Ori mie-mi place să mă plimb nestingherită printre oameni, fără să atrag atenția asupra mea.

Cu toate astea, țin să precizez că mie-mi place cum arată și fața mea nemachiată, chit că-i palidă și nu am trăsături care să iasă în evidență. Îmi place pentru că am tenul curat și fin, îmi plac alunițele mici de pe pomeți și nasul cu pete de la bronzul de astă vară. Chiar și ridurile tinere de expresie de sub ochi îmi plac pentru că astea mă reprezintă. Consider că orice femeie, indiferent de vârstă, ar trebui să-și îndrăgească și imaginea mai puțin fardată, să se simtă bine în pielea ei și fără fond de ten sau rimel. Dacă te simți bine în pielea ta, se observă și-n relațiile cu ceilalți. Machiajul e binevenit, mai ales în zilele când am nevoie să schimb ceva, dar nu zilnic. Nu pentru mine 🙂 Judecați-mă, dar astea-s ideile mele la 25 de ani. Poate la 35 voi gândi altfel.

Dar să trec la poze, că știu că asta abia așteptați.

O Lilișor nemachiată și palidă:

lilisor nemachiata

 

Machiată:

lilisor machiata

Și o poză cu fardul de la ochi, foarte reușit și incredibil de ușor, spre bucuria mea. Cum spuneam, sprâncenele schimbă tot aspectul feței.

fard de ochi

N-am fost singură la machiat, am luat-o și pe Nicoleta. Frumoasă fată! 🙂 I-am făcut poze la toți pașii de machiere, ca un paparazzo fără bliț ce mi-s. Aplicarea fondului de ten:

Creionatul sprâncenelor:

creionat sprancene

Aplicarea fardului mineral de ochi:

aplicare fard de ochi

Aplicarea conturului de ochi:

aplicare contur de ochi

Aplicarea nuanței mai întunecată pe marginea pleoapei:

aplicare nuanta intunecata

Și rezultatul final, Nicoleta machiată. Merge de minune cu look-ul a la Iulia Timoșenko:

nicoleta machiata