Filmul ăsta puteau foarte bine să-l denumească „Familia e cea mai importantă!”, pentru că asta unul dintre aspectele atinse. Superficialitatea omului, importanța pe care o atribuim unor lucruri aparent nesemnificative, egoismul specific ființei umane și câte și mai câte clișee/învățături au mai predicat în filmul Up in the Air!

George Clooney e angajatul de succes care are un țel: să călătorească mult. Atât de mult încât să atingă cele 10 milioane de mile de zbor, să atingă „nemurirea” printre companiile de zbor. Iar pentru a face acest lucru, se bucură de avantajele serviciului, chiar dacă acesta presupune anunțarea veștilor proaste. Adică, George sau Ryan, după rolul din film, e cel investit de companii pentru a concedia angajații. Diplomat, direct și zâmbitor, pare să simpatizeze cu omul, însă îl cam doare în cot de soarta oamenilor pe care îi concediază. Și de ce l-ar interesa? Fiecare om își croiește soarta. În drumul său colecționează carduri de loialitate și zâmbete false…

În definitiv, egoismul nu e un lucru rău ci doar prost interpretat. Faptul că porți deasupra umerilor povara unei vieți încărcate, a unui serviciu stresant, a unei ipoteci, a familiei, a tuturor prietenilor, nu te face un erou. De fapt, te transformă într-un om fără energie, un om care nu se poate bucura de lucrurile simple în viață. Un om care a uitat ce a dorit să devină în copilărie, un om care nu-și mai duce traiul pentru el și bucuriile sale, ci devine o mașinuță frustrată. Sau dimpotrivă: devii un om care știe să-și canalizeze energia spre lucruri cu adevărat importante, cum e familia. E un film care pune în balanță superficialitatea omului și nevoia sa de a aparține de ceva și de a crede în ceva: o familie, o comunitate, un grup.

Mă rog, am filosofat prea mult dar și asta e una dintre concluziile peliculei. Sunt curioasă de nuvela lui Walter Kirn. Sper să apuc să o citesc cât mai curând!

Concluzia: Up in the Air e un film ce merită văzut!

Cam aşa suntem şi noi: alergăm după cariere, bani şi prosperitate, ajungând să fim înghiţiţi complet de idealuri. Uneori ne confundăm cu funcţiile şi puterea.

Nu e neapărat un lucru negativ ci mai degrabă e o chestiune de echilibru.

Alma from Rodrigo Blaas on Vimeo.

via bibliotecaru de serviciu

Richie mi-a adus aminte de probabil singurul serial pe care nu am avut voie să-l văd. Când a apărut Twin Peaks în România aveam doar 6 ani. O copilă foarte curioasă care s-a speriat de piticul din camera cu pătrățele. Atât mai țin minte din serial: piticul și camera aceea. Erau lucruri foarte înspăimântătoare pentru un copil de 6 ani care încă trăia în lumea frumoasă a copilăriei inocente.

Coloana sonoră de la Twin Peaks, interpretată de Julee Cruise, am regăsit-o pe vremea când lucram la radio. Serile ploioase de duminică, așa numitele seri în care se fac bebeii, erau singurele momente când aveam voie să difuzez muzică mai lentă. Iar Julee Cruise, alături de Simply Red și Barry White, erau la ordinea zilei. Pentru Richard Marx aveam nevoie de … altceva. Mă rog, asta e mai puțin important.

Julee Cruise este o artistă americană, născută în 1 decembrie 1956, în Creston, Iowa, SUA. Single-ul Falling, coloana sonoră a Twin Peaks, a fost lansat în 1990. De-a lungul anilor a lansat 3 albume însă cred că Falling rămâne piesa de rezistență a carierei sale. A colaborat cu David Lynch și Angelo Badalamenti pentru majoritatea melodiilor lansate.

Vocea sa „angelică”, după cum a fost descrisă de Badalamenti, a captivat atenția publicului avid după altceva, ceva sublim și liniștitor în același timp. În timp ce „imperiile” se prăbușeau, vocea lui Julee a fost ca un pansament pentru cei sătui de violențe

Am început anul 2010 într-un mod cât se poate de plăcut: după ce am băut tot vinul spumant, am golit platoul cu șnițele și murături, ne-am uitat la filme cu mafioți și filme cu băieți de cartier. De data aceasta vom povesti puțin despre peliculele care prezintă viața celor implicați în societatea mafiotă.

Fie că vorbim de italieni sau ruși, mexicani ori chinezi, societățile mafiote sunt bine închegate și drastice. Aș putea chiar spune că se bazează pe principiul selecției naturale, unde cel mai puternic trăiește și se înmulțește.

Desigur, violența e la ordinea zilei, sânge vărsat în numele unor orgolii sau idei tâmpite, gloanțe care zboară peste tot și neapărat un trădător. Fie că vorbim de un polițist sub acoperire, un consilier care s-a lăcomit, întotdeauna într-un film cu mafioți vei avea o „cârtiță”.

I’m gonna make you an offer you can’t refuse!

Cel mai bun film ce prezintă societatea italiană mafiotă e, fără îndoială, Nașul (The Godfather), regia Francis Ford Coppola. Marlon Brando a făcut un rol excelent iar Al Pacino e fantastic. În ciuda violențelor specifice acestei lumi, filmul ecranizează foarte bine relațiile familiale dar și pe cele sociale, dintre familie și restul lumii. Mario Puzo, autorul nuvelei Nașul (1969) a portretizat o lume care poate fi ușor găsită în societatea modernă, chiar și în secolul 21. Abia aștept să citesc și cartea

You see this knife? I’m gonna teach you to speak English with this fucking knife!

Un alt film despre societățile mafiote care mi-a plăcut enorm de mult e Gangs of New York în regia lui Martin Scorsese.  Nu sunt fană Leonardo di Caprio dar îmi place Daniel Day Lewis. Rasismul și naționalismul se îmbină în această producție și rezultă o lume împovărată de ură, răutate, violență și sete de răzbunare.

That’s either one of two things: Either you’re somebody, or you ain’t nobody.

American Gangster, producția anului 2007 cu Denzel Washington și Russel Crowe în rolurile principale, e unul dintre cele mai bune filme cu gangsteri/mafioți care a fost făcut în anii 2000. Nu degeaba Ridley Scott e considerat un regizor de top. Cu toate că în American Gangster nu putem vorbi de o familie condusă de un Don sfătuit de consigliere, de o ierarhie specifică mafiei italiene, ne e prezentată evoluția personajului interpretat de Denzel: de la un puștan visător, la unul dintre cei mai nemiloși oameni de afaceri ai lumii interlope. Un tată model, un soț ideal dar un om de afaceri crud, criminal de crud…

Ție ce filme cu mafioți ți-au plăcut în mod deosebit?

Update:

Din categoria celor mai bune filme cu mafioți neapărat trebuie să amintesc și de Scarface, Bugsy, The Departed și Casino. La recomandarea voastră, le-am revăzut și mi-au plăcut la fel de mult ca prima dată când le-am văzut. Al Pacino e cu adevărat isteric în Scarface iar Warren Beatty a fost fermecător în Bugsy. Pentru cei care n-au văzut filmul, Bugsy e cel care vine cu ideea unui oraș al cazinourilor, orașul respectiv fiind Las Vegas-ul de azi. Păcat că moare din cauza unei femei… (some) Women are evil!

Prin noiembrie îți spuneam că abia aștept să văd prima comedie românească de Crăciun. Vreo 2 săptămâni mi-a luat să mă coving să merg la cinema și încă vreo 3 să-l conving pe Laurențiu să mă însoțească. Băi, cât de încăpățânați pot fi bărbații ăștia uneori! Mai ales când e vorba de un film cu Ștefan Bănică Jr.

Ho Ho Ho – primul film românesc de Crăciun e o peliculă drăguță, are un scenariu tipic hollywoodian dar … merită văzută! Sincer! Chiar dacă Bănică Jr. nu e un actor care ar putea să mă convingă să văd un film în care joacă, Bogdan Iancu (Horațiu din film, băiețelul în jurul căruia se construiește acțiunea) e adorabil! Rârâit, cu un zâmbet contagios, e imposibil să nu-l îndrăgești din prima. Iar Alina Chivulescu e superbă!

La sfârșitul filmului am realizat că și noi, românii, putem face filme bune, care să binedispună, să aducă un zâmbet acolo unde lipsește. Replicile lui Horațiu sunt cele mai amuzante, parcă ar fi fost scoase din emisiunea „Copiii spun lucruri trăznite„.

Dacă ți-a plăcut Home Alone, Beethoven 1,2 și 3, îți va plăcea și Ho Ho Ho.

În altă ordine de idei, la mine a venit deja moșul, pesemne că am fost cuminte. Dacă Moșul nu va veni și la tine, să-mi dai de veste. Poate-l tundem

Crăciun fericit!