Să luăm cazul bărbatului care înțepa femei în tramvai. Se dă exemplul Adevărul.ro. Jurnalistul care a scris materialele deja i-a pus stigmatul de psihopat, nebun, dement etc. Deși un judecător nu s-a pronunțat, jurnaliștii deja i-au distrus orice șansă de a se apăra în fața opiniei publice. Și prin restul materialelor care au apărut pe Adevărul, s-a declanșat o amplă operațiune de tipul „witch hunt” în care a fost implicată cariera și familia acuzatului.

Interesează pe cineva că omul lucrează la UniCredit Țiriac? Nu, dar jurnaliștii n-au omis să implice numele companiei într-un scandal care ar putea periclita serios imaginea respectivei firme. Dacă șeful de la UniCredit Țiriac l-ar fi obligat pe om să înțepe femeile, da, atunci se putea face legătura cu locul de muncă al acuzatului. Dar în cazul ăsta, io, dacă aș fi Țiriac, i-aș da în judecată pe cei de la Adevărul să-mi restabilesc numele.

Nu iau apărarea omului respectiv, trebuie să ai probleme serioase la „mansardă” dacă înțepi femeile în mijloacele de transport doar ca să le atragi atenția. Dacă omul e vinovat, să înfunde pușcăria.

Dar înainte de a pune verdicte și de a ne lansa în campanii denigratoare, să nu uităm că orice acuzat are dreptul de a se apăra.

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Cele două tabere se completează sau, mă rog, aşa ar trebui să funcţioneze. Fiecare tabără se supune unor reguli specifice. Dar la baza ambelor tabere se află bunul simţ. Cel puţin teoretic. Pentru că practic, bunul simţ lipseşte adeseori atât de la blogări, cât şi de la jurnalişti. La fel se întâmplă şi-n cazul responsabilităţii. Probabil ar fi mai bună relaţia dintre cele două tabere dacă fiecare ar renunţa la orgoliile stupide şi-ar lăsa nasul mai jos. Calitatea ta, ca blogăr sau jurnalist, se evidenţiază prin munca ta, nu în aroganţa de care dai dovadă în conferinţe sau discuţii.

Tot tărăboiul din Oradea a pornit de la o conferinţă de presă la Festivalul de Teatru Scurt unde o anumită jurnalistă de la un mare cotidian orădean i-a reproşat directorului instituţiei că ea nu scrie despre festival pe “10 milioane de lei salariu şi doar pentru o singură acreditare”. Cum adică nu poate merge pe gratis la teatru cu soţul? “Dacă vrea X coleg să meargă la teatru cu logodnica lui, ce face? Plăteşte bilet?”, “Am colegi care n-au ce pune pe masă la copil şi vrei să plătească biletul la teatru?”. “Veţi vedea, cum ne-aţi dat voi acreditări, aşa se va şi scrie, nu o zic eu, vă transmit doar ce-au spus colegii mei din redacţie”. Sunt cuvintele jurnalistei, au fost 5 oameni de faţă când doamna a răbufnit în felul ăsta în faţa directorului instituţiei. E aberant să pui problema în felul ăsta! De la asta au pornit toate discuţiile! Când am precizat că presa nu primeşte totul gratis, s-a dezlănţuit iadul.

Io zic aşa:

• Dacă ai nemulţumiri legate de salariu, te adresezi şefului tău, nu unui director de instituţie publică;
• În toate ţările civilizate şi la festivalurile civilizate, presa primeşte un număr limitat de acreditări. Aşa se elimină sălile supra-aglomerate cu jurnalişti+rude care se înghesuie la spectacole, care profită de legitimaţia de presă pentru a vedea o piesă ori un concert pe gratis. Şi nu, jurnaliştii sportivi nu primesc acreditări la festivale de teatru, iar cei de cultură nu primesc acreditări la meciuri de fotbal, tenis etc.

Luând în considerare cele precizate mai sus, eu nu am vreo problemă cu presa din Oradea. Că taxez greşelile de fiecare dată când le văd, e partea a doua. Le taxez şi la blogări (întreabă-l numai pe Laurenţiu cât pot fi de nesuferită când mă roagă să-i corectez textele), deşi în tabăra asta nu există un editor care să verifice un text înainte de publicare, cum e-n presă.

Închei, că mi-e teamă că mă întind prea mult cu scrisul şi e târziu, mâine e o altă zi de muncă (deşi, când vei citi acest text e posibil să fie zi, depinde când îl programez să apară). Nicio tabără nu e fără cusur! Sunt blogări buni şi obiectivi care ştiu cât de important e să ai credibilitate, sunt jurnalişti excelenţi care ştiu meserie şi nu-şi bat capul cu prostii de genul: “lucrez pe 10 milioane, nu scriu despre asta pentru că nu am alte beneficii personale”, dar sunt şi lichele (repet, de ambele părţi) care profită de o anumită poziţie, titulatură, pentru a obţine diverse bunuri sau bani!

Nimeni nu încearcă să fure meseria celuilalt! Terminaţi odată cu aroganţele şi cu prostiile! Fiecare tabără are un anumit public şi-un anumit specific!

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Altfel nu-mi dau seama de ce jurnaliştii se înghesuie să-i ia interviuri pe diverse teme, altele decât teoria manipulării. E foarte important să ştim care e părerea lui despre administraţia Obama din Statele Unite ale Americii, despre cât de periculoasă e încălzirea globală etc. (dacă ştii spaniolă, aici e interviul!)

Plus, să nu cumva să uitaţi că, în ciuda crimelor săvârşite şi a complicităţii la crime, Charles Manson se consideră un martir şi o victimă în acelaşi timp. Îmi vine greu să cred că un om rău se poate schimba la bătrâneţe.

Recunosc, sunt fascinată de studiile în care s-au analizat comportamentele unor oameni sadici, malefici şi foarte inteligenţi, dar pe bune că nu înţeleg de ce trebuie promovaţi în mass media, de ce trebuie ca vocile lor să se mai audă. În afara faptului că sunt anti-exemple, nu văd motivul pentru care oameni precum Charles Manson ar trebui să apară prin ziare sau reviste.

Poate pentru că, în viziunea mea de femeie îngustă la minte, nu pot percepe cum cineva poate face rău în mod deliberat, fără să aibă vreun motiv. Nu pot înţelege nici de ce un om ia la bătaie un alt om pe lângă care a trecut pe stradă. Dacă fac rău, de cele mai multe ori o fac din pură prostie, pentru că aproape niciodată nu realizez când spun sau fac ceva necuvenit.

foto: telegraph.co.uk

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Şi ce-mi este dat să citesc pe minunatul sait? Despre Andreea Raicu, cea care a rămas însărcinată cu Tudor Chirilă. Despre faptul că deşi sarcina nu e avansată, cercetătorii britanici au concluzionat că este vorba de o fată. Dacă menţionarea cercetătorilor nu te-a făcut să-ţi pui semne de întrebare, citeşte mai departe!

Cireaşa de pe tort e propoziţia care ne spune că domniţa Andreea a renunţat la silicoane, extensii de păr şi … la bijuteriile scumpe pentru a se îngriji în perioada sarcinii.

Ideea e că toate informaţiile care completau ştirea legată de apariţia sarcinii, erau luate de pe blogul Andreei Raicu, cea care a răspuns într-un mod sarcastic zvonurilor.

Ha! Deci femeilor din lumea întreagă luaţi aminte: pentru ca sarcina să decurgă fără probleme, musai să renunţaţi la bijuteriile scumpe!

Partea proastă e că până şi cititoarele Andreei au nevoie de o lecţie de sarcasm … (foto 2 jos)

Articolul respectiv mi-a adus aminte de Sheldon din The Big Bang Theory care nu ştie ce e sarcasmul. (nu are opţiunea de embed, intră pe link)

p.s: mă îndoiesc de faptul că domniţa Raicu şi-ar alunga câinele în eventualitatea unei sarcini!

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Cred că-n majoritatea oraşelor televiziunile au cam acelaşi format: câteva ore de emisie locală, o domniţă drăguţă care prezintă ştirile, câţiva redactori, vreo 2 editori şi aceleaşi formate neatrăgătoare cu sigle învechite sau prea lucioase, cu sunet execrabil (zici că filmează din beci sau de sub pământ).

Serios, în afară de ştirile locale şi vreo 2 emisiuni mai de Doamne-Ajută, ce poţi vedea la posturile tv locale? De fapt, eu nici pentru ştirile locale nu porneam televizorul, îmi ajung zecile de saituri care au grijă să bombardeze din greu cu tot felul de informaţii, una mai senzaţională şi exclusivistă decât cealaltă.

Deci, tu urmăreşti vreun program TV local?

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Situaţia asta am văzut-o de atâtea ori: jurnaliştii sunt invitaţi la diverse evenimente şi merg la care vor. Sau la care se dă de mâncare! În rest, articolele post eveniment pe care le vedeţi voi prin ziare sunt scrise pe baza unor comunicate de presă ante sau post eveniment, comunicate scrise de oameni care doresc să împărtăşească celorlalţi despre ce eveniment e vorba.

Acum, dacă tu organizezi ceva şi nu oferi de mâncare, nu-ţi vor veni prea mulţi jurnalişti. Şi ştii de ce? Pentru că nu oferi mâncare! La deschiderea Ramada (apropo, foarte fain hotel) a fost plin de “jurnalişti”! Majoritatea au dat năvală pe platourile cu mâncare (destul de multe, de altfel!) oferite de organizatori. În 10 minute, poate nici atât, totul s-a golit! Au scris toţi de eveniment, au pus poze, dar cu informaţiile din comunicat. Cei din televiziune au mai luat un interviu, câţiva au  mai filmat ceva, dar n-am văzut articole care să detalieze în vreun fel, să aibă o amprentă specifică ziarului. Mă rog, poate şi pentru că fiind un comunicat plătit, nu-ţi permiţi să scrii ce vrei, ci ceea ce vrea cel ce plăteşte.

Dar când evenimentul e important pentru comunitate şi eşti invitat, ce scuză ai? Că ţi-era foame şi organizatorii n-au dat un mic şi-o bere?! Recent am auzit o frază care m-a scos din sărite: “N-a putut să vină, dar scrie un articol din comunicatul pe care-l vom trimite“. Adică, tu vrei ca eu, cititor fidel, să-ţi rămân fidel citind acelaşi articol/comunicat pe care l-am citit în 10 alte ziare? Cum vrei ca eu să-ţi mai cumpăr ziarul dacă nu-mi oferi nimic nou? Cum vrei să-ţi rămân fidel, dacă reiese clar din articolul tău că nu ai fost la eveniment şi habar nu ai despre ce e vorba? Nu vorbim de comunicate plătite, vorbim de evenimente care au o valoare pentru comunitate, evenimente care ar merita mai mult decât un articol de 2 lei scris dintr-un comunicat de presă. Evenimente care ar merita spiritul tău de observaţie pe care se presupune că-l ai ca jurnalist!

Mă scot din sărite jurnaliştii care se aşteaptă ca organizatorii să le facă toată treaba! Acum vreo 2 ani un tip de la un anumit ziar mi-a cerut să-i scriu un articol despre evenimentul pe care-l organizam cu nişte oameni şi să-i dau şi poze, pentru că el n-are timp să ajungă! Adică, io să-ţi fac treaba? Pentru ce mama naibii mai lucraţi în presă dacă sunteţi incompetenţi? Pentru a vă lăuda cu legitimaţiile ştampilate, cu permisele de parcare?

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

În fiecare sezon apare câte o “vedetă” fabricată. De cele mai multe ori, vedeta respectivă bubuie de prostie, e un exemplu prost de urmat însă, paradoxal, e promovată de toată media. Prostia vinde mai bine ca sexul, nu?! “Vedetele” astea dispar la fel de subit precum au apărut.

E ciudat să citesc pe PaginadeMedia despre eşecul Adelei Lupşe. E stupid să citesc un astfel de articol, cu atât mai mult cu cât persoana în cauză n-ar trebui atât de mult promovată.

Am fost colegă de facultate cu Adela şi, spre deosebire de jurnaliştii din România, nu am scris despre ea. Puteam să înşir poveşti, false sau adevărate, despre ea, puteam să îmi cresc traficul cu 500% dacă doream, însă nu asta caut.

Nu sunt de acord cu ceea ce face, dar nici nu o crucific. Pentru că înainte de toate, suntem oameni, apoi jurnalişti. E mai simplu să o ignor. Încet-încet, orice pasăre piere pe limba ei. Se pare că s-a uitat proverbul ăsta.

Da, Adela ar fi făcut de ruşine tagma jurnaliştilor dacă ar fi trecut licenţa. Însă, să-i promovezi prostia, riscând să pui o etichetă pe o instituţie, mi se pare un gest deplasat. Cu atât mai mult cu cât faci o comparaţie cu o altă “vedetă” şi o altă instituţie.

Faptul că Adela a terminat Facultatea de Jurnalism la Oradea şi nu a reuşit să treacă examenul de licenţă, nu înseamnă că aici nu s-a făcut şcoală. Dimpotrivă, exceptând un profesor demagog şi o decană neinteresată de Jurnalism, toate celelalte cadre didactice şi-au făcut treaba.

Am o rugăminte: uitaţi de Adela Lupşe. Uitaţi de Nikita, de Sexi Brăileanca, Piticul Porno şi alte nulităţi.

Nu le mai promovaţi, nu faceţi decât să ajutaţi la îndobitocirea populaţiei. Chiar nu sunt alte subiecte mai importante decât promovarea prostiei şi a curvăriei?!

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Ultimul scandal de divorţ, exploatat la maxim de tabloidele americane, e cel al lui Katie Price de Peter Andre. Îi ascultam muzica într-o vreme, dar de când s-a însurat cu Katie “Jordan” Price, am renunţat.

Mă mir că Peter a rezistat atâţia ani lângă panarama aia de femeie care arată ca o femeie uşoară, ce-şi vinde corpul pe mărunţiş, doar pentru a-i apărea numele în ziare. Numai când îi vedeam numele în newsletter, ştergeam mailul!

Unele femei (dar şi bărbaţi) consideră că dacă au ajuns pe prima pagină a tabloidelor sunt vedete şi ar face orice doar pentru a apărea săptămânal pe coperţile revistelor. E chiar patetic. Tabloidul nu te face vedetă. Chiar îţi ştirbeşte mult din credibilitate şi faimă.

Mă tot întrebam de ce Michelle Pfeifer, care are o relaţie reuşită de peste 20 de ani cu regizorul David E. Kelley, nu apare în ipostaze jenante pe prima pagină a tabloidelor. Desigur, e bătrână acum, are 51 de ani, însă paparazzi au urmărit-o şi pe ea peste tot în tinereţe, însă nu s-a expus chiar în halul în care se expun Paris Hilton, Lindsay Lohan, Heidi Montag sau chiar Megan Fox.

De ce Jessica Alba sau Halle Berry reuşesc să se ţină deoparte de scandalurile fabricate de reviste? S-or fi prostit şi paparazii de azi?

În altă ordine de idei, pentru mine există femei care pozează în ipostaze pentru postere adorate de tirişti sau tractorişti, femei care nu ştiu să pozeze în ipostaze secşi, femei care sunt senzuale fără a fi vulgare şi femei vulgare.

Katie Price se situează în 2 categorii: cea destinată tractoriştilor şi cea a vulgarităţii.

Puţine actriţe de azi ştiu să fie senzuale fără a fi agresive, neinteresante. E la modă:

• să ai silicoane şi să fii scândură de slabă (gen Tori Spelling, oribil!),
• să ai fundul imens şi să nu ai vreun talent dar să ai părinţi bogaţi şi celebri (precum Kim Kardashian),
• să fii blondă şi proastă dar să te crezi vedetă (asemenea lui Heidi Montag),
• să fii blondă, naivă şi “uşoară” (precum gemenele lui Heffner sau fosta lui iepuriţă, Kendra Wilkinson)

Sunt câteva sute, poate chiar mii de alte pseudo-vedete care vând revistele americane. Chiar nu înţeleg de ce lumea cumpără astfel de porcării.

Tu citeşti tabloidele româneşti? Cât de mult te afectează? De ce citeşti aşa ceva?

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

A fost un examen uşor, subiectele au fost lejere deşi noi ne aşteptam la tot ce e mai rău. Aşa e când dai crezare tuturor vorbelor de pe stradă.

În 3 ore am reuşit să scriu cam 11 pagini, sper să fie pe placul profesorilor care vor corecta. De nu, asta e. Altă licenţă nu voi mai da vreodată.

Sfat pentru cei care vă pregătiţi de licenţă: încercaţi să nu vă pierdeţi cu firea, mai ales în ziua examenului. Ştiu, asta auziţi de la toată lumea, dar e cel mai bun sfat pe care îl pot da. Odată ce te-ai panicat, s-a dus totul pe apa sâmbetei. Mai ales dacă ai tocit.  Din fericire, eu nu pot învăţa mecanic. Uit tot după câteva ore.

Nu ştiu de ce dar de vreo 2-3 zile eram atât de calmă şi liniştită. Deşi ştiam că nu stăpânesc bine toate subiectele, deşi ştiam că marea problemă e la etică, totuşi nu m-am panicat.

Azi dimineaţă stomacul meu parcă avea fluturi, dar nu ca atunci când te-ai îndrăgostit ci fluturaşi d-ăia micuţi care parcă îţi rod stomacul, încet-încet.

Dar din fericire stomacul meu s-a liniştit după ce am ronţăit câteva mere verzi culese de prin merii de la facultate şi am mâncat un sandwish foarte bun făcut de simpaticii băieţi de la Cafe Viena. Sau mă rog, patiserie Viena. Voi reveni într-un post cu detalii despre patiseria în cauză.

Sper ca săptămâna asta să aflăm şi rezultatele.

Tu ce noutăţi ai?

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.

Anyway, să spunem că eşti redactorul şef al unei publicaţii mari, gen Daily Planet, în epoci când Clark Kent nu există. Jurnaliştii tăi au scris despre nenumărate cazuri de persoane care au murit sau au fost rănite după ce au primit, prin poştă, o bombă.

După câteva luni primeşti, la sediul ziarului, o scrisoare de la făptaş care spune că vrea să-şi publice povestea. Te condiţionează însă: dacă refuzi, va continua să bombardeze oameni, dacă o publici, va înceta.

Ce faci?

a). publici povestea, gândindu-te la vieţile nevinovate care-ţi vor mânji cu sânge mâinile, sperând totuşi că cineva va ajuta la prinderea făptaşului prin aflarea unor indicii din scrisoare?

b). nu publici pe motiv că nu negociezi cu teroriştii. Integritatea actului jurnalistic e mai presus de orice, chiar mai presus de vieţile omeneşti. Plus că orice act terorist implică autorităţile, ceea ce ar duce la o colaborare strânsă cu acestea, ceea ce ar duce implicit şi la spargerea limitei dintre media şi stat.

Eu ştiu cum s-a întâmplat până la urmă (da, şi ăsta e caz real, s-a întâmplat în America anului 1995). Îţi voi spune după ce primesc răspunsul tău!

Sunt curioasă cum ai proceda tu! Şi mai presus de toate, de ce ai proceda în acel fel?

©2012 Lilişor.net. Toate drepturile rezervate.