Tag Archives: oameni

pink elephant

De ce-i validezi complexele?!

Acum câțiva ani a trecut printr-o perioadă grea. Își pierduse afacerea, divorțase, se simțea singur și izolat, vorba lui „m-am simțit ca prostul satului, care nu-i în stare să țină o nevastă ori un butic sătesc”. Și, pentru a scăpa de starea de nesiguranță, se refugiase-n rețele de socializare. Se apucase de sală, apăreau tot mai des mesaje și poze cu el la sala de sport, ba chiar și selfiurile începuseră să-i fie tot mai ușor de făcut. Îi lipseau citatele motivaționale, alea cu peisaje „fotoșopate” peste care cineva a aruncat niște texte trunchiate prin care sugerezi că ești o ființă superioară folosind expresii prin care te victimizezi, dar omul ăsta nu căzuse chiar atât de rău în rahatul validării vanității.

Numărul de prieteni de pe FB creștea, like-urile curgeau gârlă. Doar că omul se simțea tot singur. N-o zic eu, o zice el, acum când a analizat situația după ce-a trecut peste.

Și-ntr-o zi, văzând aprecierea mea la poza unei cunoștințe comune, mă întreabă: „Bă, te știam femeie pragmatică, de ce-i validezi complexele? Tu nu vezi că fata asta e nesigură pe ea și că n-o ajuți cu un like?”. Și-atunci n-am știut cum să-i răspund decât cu „dar poate o ajută să vadă că nu e singură, că frumusețea-i apreciată?!”. Intenția mea era sinceră, îmi plac oamenii frumoși și zâmbitori. But I was wrong! Pentru că intențiile nu sunt la fel interpretate pe rețelele de socializare, de fapt, când cuvintele lipsesc, e ușor să interpretezi niște iconițe în felul care ți-e mai favorabil.

Omule, mai ții minte când m-ai certat pt likeul ăla? Yes, dude, you were right! Nu știu de ce continuăm să validăm complexele, chiar nu știu. Poate pt că ne-am obișnuit atât de mult cu fluxul social media, încât unii oameni nu concep o prietenie/relație fără a o valida pe rețelele de socializare? Drept e că, pe vremea când Twitter era mai popular (mai ții minte?! zici c-ar fi trecut un secol de atunci), nu-mi amintesc să fi existat vreo nevoie de validare a prieteniei.

Să știi că de când m-ai certat, mi-am filtrat atât de mult fluxul de pe FB, încât aproape doar mesaje cu și despre tricotat și fire colorate mai văd. Și pisici, desigur. Nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar e mai liniște. Și mai puțină dramă. Mă rog, mai multă dramă pisicească, mai puțină dramă umană. You know what I mean 🙂

Între timp, omul a trecut cu brio peste perioada grea, n-a renunțat la social media, dar nici nu-și validează prieteniile, vanitatea și relațiile prin intermediul FB. Poate ne-om vedea cândva la cafeaua aia de care tot vorbim de atâția ani :))

 

(merci!)

pink elephant

Ce caută lumea:

  • carti elefant ro oameni feruciti vb si bea cafea
don't feed the dictator

Leadershipul vieții.

Într-o perioadă erau foarte populare (probabil că încă mai sunt, dar am ascuns toate reclamele care nu mă interesează și-am setat să nu mai fie afișate) cursurile de leadership. N-am fost vreodată curioasă ce presupune un asemenea curs, așa că nu știu să-ți spun ce se învață acolo, dar presupun că se discută inclusiv despre asumarea responsabilității? Despre diplomație? Despre maniere în afaceri?

E bizar că-n vremuri cu atât de multe cursuri de leadership și atât de multe cărți despre subiectul acesta suntem conduși (nu mă refer doar la români) taman de cei mai iresponsabili oameni, lipsiți de diplomație și tact, de maniere.

Dragnea, Trump sunt doar două exemple.

pod-metal-suncuius

Piramida priorităților

În România anului 2017 oamenii au mai mare încredere într-un popă pedofil, fiind dispuși să meargă până-n pânzele albe pentru a-l apăra, în ciuda dovezilor de pedofilie. Dar nu au încredere în doctori, aruncând constant cartea aia cu „e o conspirație mondială a corporațiilor farmaceutice care vor să ne îmbolnăvească pentru a se îmbogăți pe spinarea noastră”. Dar asta nu ne oprește din a consuma tone de gel și săpun antibacterial sau antibiotice după ureche, la fiecare răceală ce ne incomodează existența. Și că tot vorbim despre medicamente, norocul omenirii că mai există cercetare-n domeniu, că altfel riscăm să ne autodistrugem prin automedicație și imunitatea bacteriilor la antibiotice. În altă lume, cu alte priorități, americanii au ajuns la concluzia că o copilărie fără microbi duce la o viață de adult bântuită de probleme de sănătate.

Tot aceiași români simt nevoia să intervină în viețile oamenilor, impunând cine cu cine ar trebui să se iubească. Pentru că prioritatea nu e bunăstarea pruncilor din familii abuzive („sigur au făcut ei ceva prostii și merită o palmă ca să nu și-o ia în cap”), nici măcar ajutorarea femeilor traumatizate de soți violenți („asta le trebuie  dacă nu-și pot ține gura, nu pot sta acasă cu ‘ăi mici, ce atâtea pretenții?!”), important e să le spunem noi femeilor că le e interzis să iubească alte femei, iar bărbaților le e interzis să pupe alți bărbați. Nici nu-i nevoie să ne uităm prea departe prin Europa, să vedem că-ntr-o țară democratică, unde besericile nu-s stăpâni pe moșie, lucrurile au evoluat firesc, chiar dacă Angela Merkel are alte opinii.

E bizar cum oamenii nu dau 2 bani pe părerea medicilor sau pe organizațiile de sănătate, însă ridică la rang de adevăr inepțiile unei pseudo-vedete de televiziune traumatizată de o nefericire în familie. În timpul ăsta, în UK, un bucătar îndeamnă la moderație și echilibru în dietă, o atitudine atât de puțin populară într-o lume aflată constant între extreme.

Românilor le e frică de aerul condiționat, pentru că-i vinovatul suprem pentru orice boală de pe lumea asta. Dar în același timp se îndoapă cu chimicale, energizante și tot felul de ape cu microbi „buni”, pentru că, nu-i așa?!, de unde trăiesc broaștele, pot bea și oamenii. În Oradea sunt oameni dispuși să meargă săptămânal în Tinca (aprox. 40 km) pentru apa „binefăcătoare” cu microbi, dar fug, ca mâțele de lămâie, de apa de la robinet, pentru că n-ar fi suficient de potabilă. În altă lume, peste iaz, Amazon lucrează intens la a deschide magazine fără stoc fizic și fără casieri.

Am văzut atât de multe mașini noi de 20-30.000 euro care circulau cu geamurile deschise, ceea ce înseamnă că nem io aer condiționat. Când afară sunt peste 35 de grade Celsius, trebuie să-ți fie mai frică de AC decât de moarte, de vreme ce preferi geamurile deschise.

Bine, nici cu prioritățile mâțelor nu mi-e rușine. Bestia mea, spre exemplu, mai degrabă ar băuna constant și enervant decât să mănânce alea 20 de bucățele de hrană rămase-n bol. Îi e mai simplu să cerșească atenție și mâncare decât să aștepte cuminte ora mesei.

Și bonus un articol prea bun pentru a nu-l citi!

Paianjen

Social rant

Ne plângem că rețelele de socializare ne iau mințile și cuvintele atunci când afirmăm că am vrea să comunicăm mai mult cu oamenii care contează.

Generalizăm că vremurile astea sunt de rahat, că generațiile noi sunt vai de steaua lor pentru că se joacă mai mult decât ne-a fost nouă permis. Ridicăm “misepare-ul” la rang de înțelepciune urbană pentru că noi am crescut fără tehnologie ori acces la internet.

Oftăm din greu aducând în față “alte vremuri”, mai bune desigur, nostalgice și cu iz de fericire organică, nu artificială ca cea de azi. Asta în timp ce, pe aceleași rețele de socializare, distribuim toate tâmpeniile de care ne plângem. Și dăm lecții, pentru că ne pricepem la a le impune altora cum ar trebui să-și conducă afacerile ori viețile.

Fascinanți sunt aceia care distribuie articole despre viața sănătoasă, sport și meditație, având grijă să-ți arate și detaliile picante din ultimul scandal al “vedetelor” locale. E ca și cum ar mânca o savarină bună, gătită cu ingrediente proaspete, peste care ar adăuga și o lingură de rahat moale de mâță, pentru un adaos de aromă.

Uneori îmi displace internetul pentru că nu aduce bun simț la pachet cu oferta de internet. Ori un pic, doar un pic de simț al ridicolului.  Parcă trăim doar în era șocantului și senzaționalului, unde simplitatea și plictiseala nu au ce căuta…

/Rant over, mă întorc la andrelele mele.

Paianjen

cat-under-blanket

oumaigad, mă plictisești!

Când vine vorba de-un subiect serios abordat pe rețelele de socializare, tendința e de a răbufni c-un tradițional „oumaigad, mă plictiseeeeești!”. Și-i dai unfollow omului care-a distribuit o știre legată de alte impozite/ legi stupide / reportaje sociale/ articole despre cum să fii mai productiv. Pentru că unfriend e prea vizibil și, cine știe, poate mai ai nevoie de ajutorul acelui om, cândva.

La șoping lumea e mai roz …

Așa că, pentru a nu-i răni orgoliul și pentru a-i lăsa impresia că-ți pasă, îi dai unfollow și-ți continui discuțiile despre lucruri mult mai importante pentru statutul social: mașini, rochii/costume și papioane, vacanțe în locuri exotice, seriale ori filme de duzină. Plus bârfa clasică despre un coleg / un vecin / un prieten care are alte valori față de tine și grupul cu statut social superior din care consideri că faci parte. Din când în când mai distribui un articol despre viața sănătoasă, despre mersul la sală și mâncarea bună fără chimicale. Pentru că în felul acesta cei din jur vor rămâne cu impresia că ești o persoană bună și serioasă, care-și prețuiește corpul și vrea să le arate și celorlalți cât de important e un stil sănătos de viață. Iar viața sănătoasă nu include și subiecte serioase de discuție, pică greu la digestie. Iar cărțile provoacă mici crize de alergie, se știe, care se tratează cu o sesiune de șoping la mall!

Ocazional mai discuți articolele scandaloase pe subiecte serioase, pentru că uneori sunt atât de vizibile, încât nu le poți ignora. Dar nu te strofoci să le verifici autenticitatea. Nu e treaba ta, sunt pe internet, trebuie să aibă o sămânță de adevăr, așa-i? Și dacă au ajuns chiar și la tine, om care și-a filtrat cu mare grijă bula în care trăiește, sigur sunt adevărate.

Nu-i nimic rău în a te înconjura de lucruri care te fac fericit(ă), dar nici ignorarea unor probleme reale nu-i cea mai bună soluție. Pentru că așa ajungem la a trata totul cu superficialitate, valorile morale sunt bune dacă sunt cool și la modă. Ne închidem în bula comercială în care totul e bine și frumos, toți oamenii gândesc ca noi, iar lumea e un loc minunat. Orice om care nu gândește ca noi e excomunicat din minunata lume pozitivă.

Minunata bulă nouă …

Și apoi, când scoatem căpșorul din bula creionată după bunul nostru plac, ne lovim de griul societății, unde omul, care câștigă salariul minim pe economie, e acru și amărât, nu are timp să-ți asculte povețele despre cum ar putea ieși din sărăcie dacă-și dorește suficient de tare. Sau te lovești de facturile pe care trebuie să le plătești, pentru că și creditul trebuie plătit la un moment dat. Ori te trezești că dintr-o dată nu mai ajunge doar să gândești pozitiv, să glumești pe teme banale ori să te refugiezi în șoping la mall (deși, recunosc, în zilele nasoale, așa de bine ridică moralul o prăjitură cu ciocolată servită lângă un ceai cald, în timp ce discuți banalități cu un prieten).

Pe de altă parte, nu susțin nici cealaltă extremă, când oamenii prea serioși își impun ideile în grupurile de prieteni, pentru a-i forța să adere la aceleași valori. Pentru că se ajunge la derapaje de genul dacii au fost primii oameni pe lume sau a teoriilor conspiraționiste, care ne arată că extratereștii sunt printre noi și ne vor mânca sufletele dacă nu consumăm quinoa de 3 ori pe săptămână.

Dar ce știu io despre treburile astea? Merg să-mi mai tricotez o pereche de ștrimfi, am înțeles că va fi o iarnă rece, iar mâța cere de mâncare!

Sau poate lumea chiar e minunată și frumoasă, iar eu n-o văd de ochi. Și poate-ar trebui să nu mai citesc articole ca ăsta sau ăsta.

cat-under-blanket

pisica-in-copac

O lume minunată

În care totul pare să clocotească. Care formează o presiune incredibilă pe psihicul uman. Azi dimineață am descoperit un comentariu agresiv în moderare, la un articol de acum 5 ani. O agresivitate pe care n-am mai văzut-o pe blog de mult timp. L-am dezbătut cu prieteni apropiați și l-am ignorat. Probabil e cea mai sănătoasă abordare, uneori ignorance is bliss.

Apoi am descoperit o rețea de socializare unde rusoaicele distribuie gratuit și fără jenă tutoriale plătite, create de designeri de renume din domeniul croșetatului. Ce drepturi de autor? Ce bun simț? M-am întrebat dacă mai are vreun sens să mai fac ceva, dacă mai are vreun rost să mai creez ceva. Apoi am văzut știrea cu accidentul patronului Hexi Pharma.

Mă țin departe de teoria conspirației – în definitiv, nu-s criminalist, nici măcar nu cunosc informațiile de la sursă, ci prin prisma filtrului mass media – însă uneori lucrurile se așază într-un fel. Ironic, nu cred în zei și religii, dar consider că există un fel de karma, o modalitate prin care universul are grijă să așeze cumva lucrurile. Cred că am văzut prea mult Fringe. :))

Aș crede că oamenii sunt din ce în ce mai agresivi și mai răi, dar cred că-i doar o idee de moment. Fiecare simte presiunea într-un fel sau altul și răbufnește în felul său. Unii răbufnesc prin agresivitate, alții prin pasivitate sau miorlăindu-se pe „interneți”.

În ceea ce mă privește, contracarez răutatea cu poze. Spre exemplu, sâmbătă am văzut un cuplu ce-și plimba pisica prin parc. Firește că n-am rezistat tentației și-am fotografiat felina. Iar azi dimineață, când am prelucrat câteva imagini, am descoperit macii și mâța. Și parcă presiunea aceea, cauzată de agresivitatea din jur, s-a mai domolit.

Ce-aș fi vrut să înțelegi citind articolul e că dacă n-ai cum să aduci un ton pozitiv discuției, mai bine uită-te la poze cu pisici. Pentru că uneori pisicile-s mai interesante decât teoriile și conspirațiile de care te lovești pe internet.

cetatea-oradea

floare-de-mac

pisica-in-copac

pisoi-in-copac

pisica-la-panda

Voi deschideți ușa oricui?

Vorbesc despre ușa de la intrarea în bloc, în situația în care aveți interfon. Cu excepția prietenilor, care, înainte de a suna la interfon, mă întreabă ce număr să formeze, întotdeauna întreb cine e.

Dacă sună interfonul și nu răspunde nimeni, nu deschid ușa. Dacă nu cunosc persoana care răspunde, nu deschid. E atât de simplu.

În decembrie m-am trezit la ușă cu un grup de țigănuși care voiau să colinde. Acum 2 zile m-a speriat un individ care voia să-mi vândă o pilotă. Azi m-a deranjat un individ cu o șapcă de hipster care voia bani pentru un caz umanitar.

Probabil că nu m-ar irita atât de tare indivizii ăștia dacă s-ar oferi să-mi ducă gunoiul. Sau să-mi aducă o pită de la magazin. Dar nu, întotdeauna vor să-mi vândă ceva sau să le dau bani.

În astfel de cazuri zău că tare mult mi-ar plăcea să am un câine în casă, să sperie străinii. Deși, la fel de utilă ar fi o aplicație care, după sunetul soneriei, ar emite un sunet de câine furios care alergă și mârâie. Pentru că oricum doar străinii sună la sonerie.

Dar întrebarea rămâne: voi deschideți ușa de la bloc oricui?

culori curcubeu

Eticheta #7daysofbitching

Etichetele ne ajută să catalogăm obiectele pentru a fi mai ușor de arhivat, căutat, aranjat. Atunci când sunt folosite exclusiv pentru obiecte, etichetele sunt nemaipomenite.

Problema e că ne-am obișnuit să le aplicăm oamenilor, de cele mai multe ori cu tentă negativă. Spun „ne-am” pentru că, spre rușinea și nesimțirea mea, și eu mai încadrez oamenii în categorii necorespunzătoare. Am crescut și m-am dezvoltat într-o societate unde ești încurajat să pui etichete altor oameni care sunt diferiți de tine.

Ești femeie, ai peste 30 de ani și nu te-ai măritat? O etichetă de „carieristă fără suflet, necruțătoare – heartless bitch” ți-este lipită pe spate imediat ce ai precizat funcția pe care-o ocupi într-o firmă.

Ai 30 de ani și ai vrea să-ți întemeiezi o familie cu bărbatul lângă care trăiești de ceva vreme? Ți se aplică aproape imediat eticheta de „femeie proastă care nu-i în stare să facă nimic altceva cu viața ei, așa că vrea să toarne un plod ca să aibă un motiv de laudă în fața prietenelor nemăritate”.

Știu, sunt etichete crude, nemiloase și, de multe ori, fără un gram de adevăr, dar le-am auzit și citit de atâtea ori încât am dezvoltat o oarecare imunitate la reacțiile astea. De obicei sunt folosite pe post de „argumente” atunci când nu știm cum altfel să dominăm o conversație. Ne lăudăm în grup atunci când ne înțelegem glumele banale, ne bârfim reciproc în fața celor dispuși să ne asculte frustrările și judecăm oamenii după cât de multe au în comun cu noi. Introvertiții sunt cei mai nefericiți.

Trasăm prea puține limite în ceea ce privește viața personală, ne lăudăm cu nimicuri, ne vindem afecțiunea și încrederea pe mărunți și lăsăm orgoliile copilăroase să distrugă prietenii.

Și ca să nu las cu o impresie negativă despre cele scrise mai sus, iată o poză cu nuanțele curcubeului.

See the rainbow, follow the rainbow …

culori curcubeu

ploaie in luna lui marte

Dacă știi că un om a furat …

… și a mințit, ai mai face afaceri cu acel om? Dacă ai informații reale (cu dovezi) despre o persoană care ar fi furat, ar fi „orchestrat” câteva înșelăciuni (financiare sau în bunuri materiale) ai mai colabora cu acea persoană?

De ce ai accepta să lucrezi cu un om despre care știi că a înșelat cu bună știință o companie? Nu mă refer la mărunțișuri (de genul, a listat 2 cărți la imprimanta firmei, folosindu-se în scop personal de tușul și hârtia companiei), ci la sume imense, de ordinul zecilor și sutelor de mii de euro.

E o întrebare ce mă bântuie de mult timp. Cam de când am aflat de escrocheriile la care unii oameni, pe care îi credeam onești, au apelat pentru a-și rotunji buzunarele.

Voi ce ați face? Cu argumente, vă rog!

tășad bihor

Câte șanse îi poți acorda unui om?

De câte ori poți să-i acorzi o „a doua șansă” unui om care promite că se implică, promite că va duce la bun sfârșit un proiect, dar n-o face din motive de lene/comoditate/aroganță, și apoi își plânge de milă că nimeni nu-l(o) ajută?

De câte ori să ajuți un om care se consideră mai presus de oricine, cu un ego uriaș și nociv? Ego-ul uriaș poate și fi benefic atunci când e creativ.  De câte ori să tolerezi un om frustrat, care nu se simte bine în pielea sa dacă nu-i critică și judecă pe cei din jur, distrugându-le încrederea de sine?

Io renunț după a 3-a șansă. Sunt tolerantă, știu.

p.s: evident că poza n-are legătură cu textul. mă gândeam că impactul psihologic va fi mai puțin negativ dacă alăturez o poză cu un peisaj drăguț.

tășad bihor