Lilişor.net » oameni

În 2012 bătălia se dă pentru dreptul de a folosi contraceptive!

lilisor — Mon, 30 Jan 2012 18:09:40 +0000

Citez:

It is 2012: Are we still fighting over condoms and the pill? In fact, we are. The score so far: both supporters and opponents of birth control can point to some significant wins, and neither side shows any sign of backing down. ideas.time.com

Unii activişti americani îşi fac griji că ţara lor, care numără peste 312,931,000 de oameni, va dispărea dacă locuitorii folosesc produse contraceptive. În timp ce guvernul lui Obama a insistat ca toate măsurile de contracepţie să fie incluse în planul de sănătate, adică să fie suportate financiar de către companiile de asigurări, cei care se opun contracepţiei susţin că n-ar trebui ca americanii să primească prezervative sau pilule anticoncepţionale gratuite. Şi că oamenii care folosesc aceste metode ucid copiii care ar putea asigura perpetuarea speciei. Că americanii n-ar trebui să decidă singuri (?!) dacă vor să contribuie la repopularea ţării. Ştiam că, într-o democraţie, într-o societate liberă, fiecare om are dreptul de a decide dacă vrea sau nu să devină părinte.

Acum câţiva ani am citit un articol aberant şi foarte religios despre cum pilula contraceptivă ucide. Era genul de articol menit să spele creierele femeilor naive cărora le e lene să gândească şi singure. Despre cum toate femeile care folosesc aceste pilule ucid lunar câte un copil. Da, dacă vorbim abstract, da, fiecare femeie contribuie la dispariţia unui ovul care ar putea deveni o fiinţă umană. Dacă ar fi fecundat!

Şi-apoi se plâng că sunt prea mulţi copii abandonaţi. Că-s prea multe adolescente însărcinate. Că rata divorţurilor creşte exponenţial.

Despre lene şi limite

lilisor — Sun, 29 Jan 2012 22:03:28 +0000

O mare problemă a omului e că nu vrea sau îi e lene să gândească pentru el. Îi e lene să-şi pună întrebări. Îi e lene să caute informaţia la sursa originală. Îi e lene să gândească logic. Ia de bun orice os aruncat de mass media, de prieteni, de rude. Şi pe osul ăla roade până când face spumă la gură. Roade pentru că nu vrea să vadă că există şi altceva în afară de osul ăla jegos.

Practic aşa se limitează…

Sau îi e frică de raţiune. Căcat, totul a devenit emoţional. De la publicitate, la justiţie, totul trece prin filtrul emoţiei, cel al raţiunii fiind ignorat.

Ştie să devină violent, rău şi nemernic de fiecare dată când e pus în faţa faptelor prezentate raţional, chiar dacă nu-l afectează direct. Refuză, pur şi simplu, să accepte că osul pe care l-a ros a fost doar o modalitate de a i se distrage atenţia de la întregul ciolan pe care l-ar fi putut avea dacă ar fi deschis ochii. Dacă ar fi pus întrebări.

Şi-apoi plânge că are o viaţă mizerabilă. Că e grele viaţa asta. Că nimeni nu-l iubeşte.

Uneori e greu să faci o schimbare mare-n viaţă. Dar abia după ce faci pasul ăsta realizezi cât de mult aveai nevoie de timpul tău şi de filtrul ăla al raţiunii.

Sau poate mi se pare …

Aveţi grijă pe unde călcaţi pe str. Mihail Kogălniceanu din Oradea!

lilisor — Wed, 18 Jan 2012 14:17:05 +0000

Strada Mihail Kogălniceanu din Oradea e relativ în centru. Aici poţi găsi o benzinărie, staţia de pompieri, un liceu, vreo 2 restaurante şi mulţi, mulţi rahaţi de câine!

Hai că până la liceul “Aurel Lazăr” situaţia nu-i aşa dramatică, dar după staţia de pompieri, trebuie să faci slalom printre excrementele de câine. E exact zona unde-s doar case. Deşi la capătul străzii (circa 200 m.) e parcul Nicolae Bălcescu (unde câinii se pot răhăţi în voie), ceva-mi spune că oamenilor le e mai uşor să-şi lase câinii pe stradă. E un brac german care umblă liber şi udă tufele în fiecare zi, dimineaţa şi seara. De ce să lase excremente în curte, când e mai uşor să facă pe stradă?! Şi nu-i singurul câine lăsat să ia pulsul străzii. Dar pe ăsta-l vedeam aproape zilnic. Maidanezi n-am văzut, că de obicei sunt alungaţi de lătrăii de la case, care-şi trasează teritoriile. Maidanezii stau mai mult în zona de blocuri din apropierea Centrului Civic. Acolo-i concurenţa mică!

Ştii care-i ciudăţenia? Tot în zona respectivă (intersecţia cu Micu Klein) e o parcare cu plată. Se dau amenzi pentru parcare, dar al naibii dacă poliţia ar amenda vreodată nenorociţii ăia cărora le pică puţa să se aplece să cureţe după animalele lor. Sunt zile când pute toată strada a rahaţi de câine.

Dacă oamenii ăştia nu pot învăţa de bunăvoie că nu-i civilizat să-şi lase câinii să se răhăţească pe stradă (dacă nu-s deparazitaţi periodic, reprezintă un pericol pentru oameni), ar trebui amendaţi! E mai ieftin să cumperi pungi pentru excrementele câinelui, decât să plăteşti o amendă. Dar până când oamenii ăştia nesimţiti nu vor fi amendaţi, nu cred că se vor învăţa minte!

Vă rog frumos …

lilisor — Wed, 11 Jan 2012 23:13:51 +0000

… nu mai povestiţi despre cât v-aţi îngrăşat de sărbători. Sau cu orice altă ocazie. E frustrant! De fapt, rectific. E extrem de frustrant pentru cei care nu se pot îngrăşa şi care speră, lună de lună, că vor pune măcar 2 kile. Da, acolo pe fese, să se vadă mai rotunjoare. Sau poate pe obrajori, să pară mai rozalii. Ori poate pe braţe, să pară mai puternice.

La naiba, până şi pisica se îngraşă mai repede decât mine şi ea ronţăie doar cronţănele pentru mâţe fără ovare…

Aşa că vă rog frumos, se poate să nu mai povestiţi despre cât de mult v-aţi îngrăşat de sărbători şi cum vă chinuiţi să scăpaţi de kilograme înainte să vină căldura?

Mulţumesc!

Cu drag,

un om care-ar vrea să se îngraşe, dar nu poate, orice şi oricât ar mânca!

Noone remembers your name when you’re strange!

lilisor — Thu, 08 Dec 2011 11:41:22 +0000

Mai bine ciudat şi fără nume, decât faimos, isteric sau nemernic. De fapt, eşti catalogat ciudat de către marea masă de oameni dacă nu asculţi muzică de tipul bumţi-bumţi, dacă nu-ţi faci rate ca să-ţi cumperi laptopul ăla foarte mişto, fată!

Eu sunt ciudată că nu descarc filme sau muzică de pe internet, că citesc toată ziua fie articole, fie câteva capitole din diverse cărţi. Sunt ciudată pentru că am pisică, deşi ador câinii, şi că mi-e atât de dragă, încât toată ziua aş pupăci-o între urechi, unde-i blana moale şi curată.

Ah, da, mai sunt ciudată pentru că nu-mi place să mă fotografiez în locurile unde merg. E mai uşor să mă pierd în mulţime şi-n peisaj, să caut acele detalii care reprezintă farmecul local.

De fapt, toţi suntem ciudaţi unii pentru ceilalţi. C-aşa-i în tenis!

“Îi pare rău pentru ce a făcut?” Seriously?!

lilisor — Mon, 17 Oct 2011 11:34:22 +0000

Asta a fost o întrebare pusă de o jurnalistă unui procuror care l-a audiat pe Şerban Huidu. O întrebare de maaaare angajament! Serios! Dacă faci un accident, indiferent de natura acestuia, ai vreun motiv să nu-ţi pară rău? Ai vreun motiv să te bucuri că 3 oameni au murit în urma unei greşeli, fie ea tehnică sau umană? Conştiinţa nu poate fi curăţată cu radiera!

În altă ordine de idei, omul e linşat mediatic, chit că lucrează în mass media. Adio carieră în faţa camerelor de filmat Cronica. Sigur, e loc în backstage, dar mă îndoiesc tare mult că va mai reuşi să-şi salveze cariera de prezentator TV. Va rămâne cu stigmatul accidentului, indiferent de verdictul judecătorului. Pentru că stigmatul i-a fost pus în momentul în care a devenit ştire şi subiect de toc şou! Iar poporul jubilează la ideea de a vedea un vedet cum merge la închisoare.

E de-ajuns o clipă de neatenţie, un drum cu polei, pietriş, zăpadă şi totul se duce pe apa sâmbetei. Iar bieţii oameni care-au fost victime, odihnească-se în pace! Că n-ai ce altceva să mai spui…

Invidia la locul de muncă

lilisor — Mon, 03 Oct 2011 06:59:25 +0000

Oriunde am fost angajată până acum, mereu s-a ivit un coleg invidios pe alt coleg sau, şi mai grav, pe toţi ceilalţi.
Să zicem că şeful îţi dă libertatea de a-ţi alege programul de muncă: ori lucrezi de la 8 la 17, ori de la 9 la 18. Şi să zicem că ai ales prima variantă, să ajungi acasă niţel mai devreme, să mai prinzi vreo casierie de furnizor deschisă.

Ei bine, după primele zile invidiosul va începe să comenteze de faţă cu ceilalţi colegi că nu-i corect ca unii să plece de la birou la ora 17, iar alţii la ora 18. Chiar dacă în birou fiecare are altceva de făcut, activitatea lui nu depinde de cea a celorlalţi colegi, întotdeauna invidiosul va comenta pe marginea subiectului ăstuia.

Şi nu se va linişti până când nu-i va atrage atenţia şefului asupra “nedreptăţii” pe care o trăieşte la birou. Ca la grădiniţă: “doamnaaaa, să ştiţi că Vlad (nume generic) n-a păpat tot din farfurie. Eu am păpat. Doamnaaaaa, să ştiţi că Ghiţă nu desenează cu toate culorile, doar cu 2 creioane.”

Interesant e că de obicei invidioşii ăştia sunt fie bărbaţi, fie ţaţe. Grow up!

p.s: postul ăsta e vechi de vreo 3 ani, face parte din posturile din draft programate să apară la un moment dat. nu mai faceţi legătura cu actualul meu loc de muncă pentru că nu există. ))

De ce sunt oamenii atât de pesimişti?

lilisor — Mon, 27 Jun 2011 05:18:22 +0000

De felul meu, sunt o persoană optimistă. Excepţie fac momentele acelea, specifice femeilor, când totul prinde o nuanţă întunecată în juru-mi. Dar şi momentele alea-s cam scurte, slavă harului, că altfel mi-aş fi blăstămat zilele şi nopţile plângând ca un emo. De fapt, cred că dacă n-ar fi fost inventat curentul emo, l-aş fi inventat io. Că aşa-s când sunt supărată şi ofuscată: atâta mă miorlăi, dar mai pe ascuns, să nu vadă orişicine, până-mi dau 2 palme în gând şi-mi dau seama că-s o fraieră că tot mă miorlăi, în loc să „grow some balls!”, cum ar zice americanul.

Na, mă rog, mie nu-mi cresc proverbialele ouţe ale locuitorului de peste ocean, dar brusc, îmi dau seama că plângerea de milă nu mă ajută să reuşesc să duc ceva la bun sfârşit. Ştiu, e frumos să vedem cum cei din jur ne compătimesc, ne simţim mai bine pe moment, dar dacă stai 5, 10, hai şi 30 de minute (poate eşti blond, ca mine!) şi te gândeşti obiectiv la situaţia ta, îţi dai seama că nu-i Dracu atât de roşu. Sau negru!

Ştii care e cea mai proastă parte? Când am mintea atât de liberă (cam trasă de păr exprimarea, dar na, repet, sunt mai blondă de felu-mi!), văd lucrurile atât de simple şi de practice, încât simt că mâine, dacă l-aş vedea pe Johnny Depp pe stradă, m-aş duce la el şi i-aş spune: „Tăticuleeeee!!!”. Nu se va întâmpla asta vreodată, da’ na, zic şi io. Ei, şi dintr-o dată, nu ştiu cum, mă trezesc înconjurată de tot felul de oameni, unul mai pesimist şi mai acrit de viaţă decât altul.

Şi într-o clipă, cam cât durează sexul dintre o furnică şi-un furnicuţoi, nivelul meu de optimism scade brusc. De la 1000% cât era, ajunge la 80% şi, pe măsură ce rămân în preajma pesimiştilor, scade la -25%. Că doară nu-s Andreea Marin să zâmbesc şi să-mi crească stima de sine după ce aud necazul omului.

Şi degeaba, că un pesimist va rămâne pesimist orice i-ai spune. Orice soluţii i-ai propune! Dacă nu-i dai totul mură-n gură, nu va crede că Obama e negru şi e preşedintele Statelor Unite ale Americii, ci o va ţine pe-a lui cu „’tu-i-n **** să-i mut, că ăştia mi-au furat ţara şi mi-au f***t nevasta şi porcul din coteţ”.

No, şi singura soluţie de Doamne-ajută e să spui „Da, băi, aşa e, ce futerea-i şi cu viaţa asta?!” Îi mai cânţi în strună vreo juma’ de oră, cât să simtă că-i eşti coleg de suferinţă, şi-apoi fugi cât vezi cu ochii! Şi nu te mai întorci până nu-l vezi zâmbind larg şi invitându-te la un vin demisec roşu. Sau orice băutură te va ajuta să uiţi de necaz, fireşte!

Aşa ar putea un pesimist să devină un optimist după câteva sticle de vin. Sau de bere, că tot e aliment pentru unii…

Sau ştii tu vreo altă soluţie? Una care nu implică distrugerea ficatului şi a organelor vitale în procesarea hrănii?

Respectul faţă de ceilalţi oameni

lilisor — Tue, 07 Jun 2011 20:31:47 +0000

Zilele trecute am fost să mă interesez de fizioterapie. Ajung în spitalul care arăta ca şi cum ar fi trecut prin câteva războaie mondiale şi încă vreo 10 revolte ale talibanilor. Mă aşez pe-un scaun şi aştept să vină tanti doctora. În faţa mea 3 persoane: o pensionară, un nene de vreo 40 de ani şi-un pensionar. Ah, înainte de a ajunge la cabinet, am primit un bilet de ordine de la recepţia spitalului. Aveam numărul 3. Un fleac, mi-am zis. Va merge rapid, în 10 minute am scăpat.

Ştii cum e vorba aceea cu ce-ai gândit tu şi ce-au gândit alţii? Păi, nu prea se potrivesc! Tanti pensionara, deşi stătea la rând, nu avea număr de ordine. După ce-a ajuns doctora la cabinet, ţuşti şi tanti, rapid în picioare, să intre prima.

Nenea de 40 de ani, care avea numărul 2, o întreabă, aşa subtil, că sigur îi era frică să nu-i provoace gura femeii, dacă are numărul 1. Ce crezi că zice tanti?

„Ah, păi n-am luat bilet. Stau şi aştept aici de juma de oră, am fost prima. Oricum intru doar la consultaţie!”.

Bine, zice nenea, şi scoate telefonul să-şi sune şeful, să-l anunţe că întârzie la serviciu. Că tanti pensionară, deşi o avut timp toată ziua să-şi mişte toate cele până la recepţie, n-o binevoit s-o facă. Aşa că s-o băgat în faţa noastră, a celor 3 care ne-am luat bilet şi care tot la consultaţie am venit. De ce ar respecta ceilalţi pacienţi aşteptându-şi rândul?!

Mai trebuie să spun că am stat aproape 40 de minute după femeia care intrase doar la consultaţie?! Să mai zic că mi-o urcat brusc tensiunea când am auzit-o că n-a avut timp să-şi ia număr de ordine pentru că o fost ocupată să aştepte la coada unde numai ea era?!

Şi aici vine treaba cu respectul faţă de cei din jur. Dă-i naibii pe ceilalţi pacienţi, să aştepte după curul tău!

p.s: nu e un post împotriva pensionarilor, în locul femeii putea fi oricine. dar e vorba de un pic de respect pe care îl pretindem, dar pe care nu-l aplicăm atunci când vine rândul nostru.

Cea mai stupidă întrebare

lilisor — Thu, 28 Apr 2011 06:00:25 +0000

De când românul a descoperit televizorul, a devenit mai înţelept. A început să cunoască lumea din jur, să observe tipologii de oameni, a descoperit, în sfârşit, cum vin pe lume copiii şi cât de curat e un nou născut la 2 secunde după ce iese de unde iese.

Şi pentru că românul s-a săturat de atâtea noutăţi, a descoperit telenovelele. Pe care apoi le-a aplicat în viaţa personală. La televizor a aflat că dacă o femeie leşină sau vomită, e neapărat gravidă! Mâncate-ar purecii, Esmeralda, că din cauza ta nu mai poate o femeie să vomite liniştită fără să nu fie întrebată:

Eşti gravidă?!

Da, ficatul meu e gravid şi tocmai naşte toţi puii de ceapă pe care îi găseşte în mâncare.

Sau, şi mai tâmpită situaţie: ţi se face rău când ţi se recoltează sânge pentru analize. Fiind fată sensibilă, cu o fobie cruntă pentru ace, evident că leşini pe scaunul ăla. Cea mai idioată întrebare pe care o poţi pune în acel moment e: să nu-mi spui că eşti gravidă?!

E chiar atât de greu să vă abţineţi din a mă întreba dacă sunt gravidă de fiecare dată când mi-e rău? Dacă va fi să procreez vreodată, promit să răspândesc vestea cu viteza luminii. Dar până atunci, lăsaţi-mă în agonia ficatului leneş şi nesimţit…