Tag Archives: oameni

flori verzi

Oamenii-Pir

Planta asta din poza de mai jos am plantat-o într-un ghiveci acum vreo 2 ani. De atunci s-a înmulțit atât de repede și de mult, încât a apărut în toate ghivecele. E ciudat cum a supraviețuit iernii în jardiniera uitată în balcon, în ger. În toiul iernii, când Oradea era sub zăpadă, planta asta era verde și nu dădea semne că iarna i-ar afecta în vreun fel evoluția.

E doar verde și … atât. Nu produce flori frumoase, nu o pot folosi în vază pentru că se rupe ușor, drept e că dă bine în poze, însă vara produce atât de multă mizerie (când se scutură semințele), încât e enervant să curăț constant balconul.

Partea proastă e că în celelalte ghivece în care a apărut, mi-a ucis alte plante, le-a sufocat în așa fel încât celelalte ierburi n-au mai avut nici apă din sol, nici lumină naturală. Și s-au uscat. În doi ani mi-a distrus fire de roșii, crăițe, câteva brândușe și alte flori de jardinieră.

Cam așa cum fac și unii oameni prea aroganți și prea orgolioși. Distrug totul în jurul lor. Pentru nimic. Doar pentru a se simți superiori, cumva, sau pentru a compensa niște lipsuri majore.

Știu, sunt de admirat persoanele care se adaptează indiferent de situație, însă atunci când totul se reduce la orgolii, proiecte și idei bune pot avea de suferit. Și zău că-i păcat …

Mai sunt și cei care fură de la toți câte puțin, apoi pretind a fi cei mai buni și-i scuipă pe cei de la care au furat. Dar asta-i o altă poveste, pentru o altă poză prost făcută.

p.s: și pe voi v-a prins astenia de primăvară?

flori verzi

Take five!

Nu știu ce-i cu perioada asta (deși pe undeva, nu mai știu unde și când, am citit ceva despre anxietatea cauzată de sărbători), dar observ tot mai multă agresivitate în jur, în oameni, în cuvinte, în idei. Până și eu m-am surprins înjurând de mama focului un … ghem de ață! Cu dumniezăi și draci, cu morți, răniți și pui golași de Transilvania, toate mi-au ieșit pe gură azi dimineață. Pentru un amărât de ghem de ață!

Zece minute mai târziu, când m-am calmat și mi-au trecut dracii aței, am realizat cât de stupidă a fost toată scena. Dacă mie mi s-a părut așa, cum trebuie să i se fi părut unui spectator? Cred că s-ar fi amuzat copios văzându-mă cum mă agit la birou în jurul adunăturii de lână.

Poate mi se pare, dar am observat tot mai multă agresivitate în cuvinte și idei la cei din jur. Mă refer la prieteni și la oamenii din cercurile mele de rețele sociale. Suntem tot mai nemulțumiți, urlăm și încercăm să ne impunem ideile de parcă reușita ne-ar alina nemulțumirea. Parcă ne-am transformat în mâțe furioase și înfoiate, gata să sărim la atac la cel mai mic sunet.

Înainte de a-mi sări în cap, io vă recomand o pauză de 5 minute de muzică. Gândiți-vă dacă merită să vă enervați pentru orice detaliu, pentru orice om pe care nu-l cunoașteți, dar care v-a pus o etichetă negativă. Pentru orice cuvânt nefast rostit într-un moment neprielnic. Pentru orice privire cu subînțeles sau pentru orice mesaj ambiguu.

5 minute de Dave Brubeck

Despre Appreciative Inquiry

Citim zeci de pagini și de cărți despre cum să comunici cu oamenii, cum să te comunici, cum să rezolvăm conflicte și probleme, dar totuși practica ne omoară.

What can be immensely helpful instead, is to view these issues through the lens of what is called Appreciative Inquiry. Simply stated, we look for what is working and grow that, versus only pointing out the negative and attempting to eliminate it. Real progress has been made in terms of how men and women address emotions in their relationships. If we fail to acknowledge that, our actions do little to engage and grow successful trending change. Furthermore, appreciative inquiry teaches us to look for common ground and to be curious about ways we can support each other as we go forward in conversations like this one. de aici

Extrapolez puțin și mă voi referi exclusiv la cum (nu) comunicăm. Una dintre marile mele frustrări în comunicarea cu oamenii e prostul obicei de a reproșa târziu. Adică dacă e o problemă, nu o comunicăm, ci ne enervăm inutil, reproșând ulterior prezența problemei într-un moment total nepotrivit. Când nu se mai poate rezolva ceva.

Ai avut ghinion. Ți s-au rupt pantalonii în fund și n-ai spus nimănui de asta, dar te-ai enervat și te-ai simțit prost toată seara, purtându-te urât cu cei care îndrăzneau să te abordeze? Dacă ai fi spus atunci cuiva, care te-ar fi putut ajuta să-ți schimbi pantalonii, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Dar reproșând a doua zi după petrecere că tu te-ai simțit prost pentru că ți s-au rupt pantalonii, nu ajuți cu nimic. Dimpotrivă! Poate prietenii vor evita să te mai cheme la petrecerile lor pentru că poate ghinionul te va lovi de 2 ori și iarăși îți vei rupe pantalonii. Și nimănui nu-i plac oamenii care constant reproșează lucruri inutile și se plâng din orice.

Revenind la ideea din citat, de-a lungul anilor am renunțat la proiecte și prietenii care scoteau tot ce-i mai negativ din cei din jur. Nu mai pot lucra cu ură, cu reproșuri, cu nervi, cu idei fixe și încăpățânate, cu oameni autosuficienți. Sau poate problema de comunicare e doar la mine. Cei apropiați știu cât de prostovană pot fi când vine vorba de subtilități. Nu le prind și cu asta basta!

Moartea boxelor și circulatul pe stradă

Din ciclul #truestory. Io cu un ghiozdan în spate, căștile în urechi, sunetul la maximum, ciufulită de vântul primăvăratic. Îmi lipsea geaca de blugi decolorată, de pe vremuri. Dar cică-s prea slăbuță și nu se mai fac geci pentru cei juma de buletin, ca mine. Ascultam ultimele secunde din Kiss the rain de Yiruma. Melodie liniștită, relaxantă, pian, numai bună de calmat nervii de femeie care nu și-a primit porția de ciocolată pe ziua respectivă.

Mă opresc la un semafor, undeva prin zona pieței Ferdinand. Lângă mine se aflau un bătrân și-o bătrânică. Amândoi simpatici, înfofoliți bine în geci de iarnă, se țineau de mână. Cam așa aș vrea s-ajung și eu la bătrânețe, de mână cu domnia sa, plimbându-ne câinele Beagle. Zâmbesc politicoasă, stau lângă bătrânică și aștept să se schimbe culoarea semaforului.

Playlistul din telefonul meu e … ciudat. Adică după pianul lui Yiruma, în căști a început să se audă Moartea Boxelor. Dacă-i volumul la maximum la căști (cum am obiceiul să fac), se aude și-n jurul meu. Nici nu începuse bine piesa c-o văd pe băbuță cum tresare dintr-o dată și schimbă locul cu bătrânelul, aruncându-mi priviri nu tocmai drăgăstoase. Bine că n-o fost Chop Suey!

Ceva similar am pățit pe stradă când îmi făceam loc printre 3 femei care nu învățaseră să circule. Toate 3 la braț, ocupau tot trotuarul. Așa au tresărit când am trecut printre ele de zici că le-a băgat cineva un ac în cot. Oameni buni, circulați pe partea dreaptă, partea stângă lăsați-o liberă pentru cei care vin din urmă sau din sensul opus.

În 2012 bătălia se dă pentru dreptul de a folosi contraceptive!

Citez:

It is 2012: Are we still fighting over condoms and the pill? In fact, we are. The score so far: both supporters and opponents of birth control can point to some significant wins, and neither side shows any sign of backing down. ideas.time.com

Unii activişti americani îşi fac griji că ţara lor, care numără peste 312,931,000 de oameni, va dispărea dacă locuitorii folosesc produse contraceptive. În timp ce guvernul lui Obama a insistat ca toate măsurile de contracepţie să fie incluse în planul de sănătate, adică să fie suportate financiar de către companiile de asigurări, cei care se opun contracepţiei susţin că n-ar trebui ca americanii să primească prezervative sau pilule anticoncepţionale gratuite. Şi că oamenii care folosesc aceste metode ucid copiii care ar putea asigura perpetuarea speciei. Că americanii n-ar trebui să decidă singuri (?!) dacă vor să contribuie la repopularea ţării. Ştiam că, într-o democraţie, într-o societate liberă, fiecare om are dreptul de a decide dacă vrea sau nu să devină părinte.

Acum câţiva ani am citit un articol aberant şi foarte religios despre cum pilula contraceptivă ucide. Era genul de articol menit să spele creierele femeilor naive cărora le e lene să gândească şi singure. Despre cum toate femeile care folosesc aceste pilule ucid lunar câte un copil. Da, dacă vorbim abstract, da, fiecare femeie contribuie la dispariţia unui ovul care ar putea deveni o fiinţă umană. Dacă ar fi fecundat!

Şi-apoi se plâng că sunt prea mulţi copii abandonaţi. Că-s prea multe adolescente însărcinate. Că rata divorţurilor creşte exponenţial.

un gard :)

Despre lene şi limite

O mare problemă a omului e că nu vrea sau îi e lene să gândească pentru el. Îi e lene să-şi pună întrebări. Îi e lene să caute informaţia până la sursă. Îi e lene să gândească logic. Ia de bun orice os aruncat de mass media, de prieteni, de rude. Şi pe osul ăla roade până când face spumă la gură. Nu rezolvă ceva, dar măcar s-a agitat și asta-l ajută să doarmă mai liniștit. Roade pentru că nu vrea / nu poate să vadă că există şi altceva, o altă explicație, în afară de osul ăla.

Și aşa se limitează …

Sigur, poate fi și cazul când omului îi e frică de raţiune. Pentru că în ultima perioadă parcă orice acțiune a devenit emoţională, isterică uneori. De la publicitate, la justiţie, totul trece parcă exclusiv prin filtrul emoţiei, ajungând la proporții de isterie-n masă, filtrul raţiunii și-al pragmatismului fiind ignorat. Așa ajunge omul să se scandalizeze pentru fiecare bagatelă, pentru fiecare non-sens care devine o problemă „deosebit de gravă” pentru cel care percepe lumea exclusiv prin filtrul emoțional. Altfel nu-mi pot explica de ce, de exemplu, mișcarea anti-vaccinare a prins o asemenea amploare, de ce cineva ar prefera să asculte de o divă TV în loc de un medic specialist. Doctorul e pragmatic, diva e emoțională.

… și devine agresiv

Baiul e că omul știe să devină violent, rău şi nemernic de fiecare dată când e pus în faţa faptelor prezentate raţional, chiar dacă nu-l afectează direct. Refuză, pur şi simplu, să accepte că osul pe care l-a ros a fost doar o modalitate de a i se distrage atenţia de la întregul ciolan pe care l-ar fi putut avea dacă ar fi deschis ochii. Dacă ar fi pus întrebări.

Şi-apoi plânge că are o viaţă mizerabilă. Că e grele viaţa asta. Că nimeni nu-l iubeşte.

Uneori e greu să faci o schimbare mare-n viaţă. Dar abia după ce faci pasul ăsta realizezi cât de mult aveai nevoie de timpul tău şi de filtrul ăla al raţiunii.

Sau poate doar mi se pare … Pe măsură ce tot citesc cărți despre subiecte diverse, îmi dau seama cât de puține lucruri cunosc cu adevărat.

un gard :)

Aveţi grijă pe unde călcaţi pe str. Mihail Kogălniceanu din Oradea!

Strada Mihail Kogălniceanu din Oradea e relativ în centru. Aici poţi găsi o benzinărie, staţia de pompieri, un liceu, vreo 2 restaurante şi mulţi, mulţi rahaţi de câine!

Hai că până la liceul “Aurel Lazăr” situaţia nu-i aşa dramatică, dar după staţia de pompieri, trebuie să faci slalom printre excrementele de câine. E exact zona unde-s doar case. Deşi la capătul străzii (circa 200 m.) e parcul Nicolae Bălcescu (unde câinii se pot răhăţi în voie), ceva-mi spune că oamenilor le e mai uşor să-şi lase câinii pe stradă. E un brac german care umblă liber şi udă tufele în fiecare zi, dimineaţa şi seara. De ce să lase excremente în curte, când e mai uşor să facă pe stradă?! Şi nu-i singurul câine lăsat să ia pulsul străzii. Dar pe ăsta-l vedeam aproape zilnic. Maidanezi n-am văzut, că de obicei sunt alungaţi de lătrăii de la case, care-şi trasează teritoriile. Maidanezii stau mai mult în zona de blocuri din apropierea Centrului Civic. Acolo-i concurenţa mică! 😀

Ştii care-i ciudăţenia? Tot în zona respectivă (intersecţia cu Micu Klein) e o parcare cu plată. Se dau amenzi pentru parcare, dar al naibii dacă poliţia ar amenda vreodată nenorociţii ăia cărora le pică puţa să se aplece să cureţe după animalele lor. Sunt zile când pute toată strada a rahaţi de câine.

Dacă oamenii ăştia nu pot învăţa de bunăvoie că nu-i civilizat să-şi lase câinii să se răhăţească pe stradă (dacă nu-s deparazitaţi periodic, reprezintă un pericol pentru oameni), ar trebui amendaţi! E mai ieftin să cumperi pungi pentru excrementele câinelui, decât să plăteşti o amendă. Dar până când oamenii ăştia nesimţiti nu vor fi amendaţi, nu cred că se vor învăţa minte!

Vă rog frumos …

… nu mai povestiţi despre cât v-aţi îngrăşat de sărbători. Sau cu orice altă ocazie. E frustrant! De fapt, rectific. E extrem de frustrant pentru cei care nu se pot îngrăşa şi care speră, lună de lună, că vor pune măcar 2 kile. Da, acolo pe fese, să se vadă mai rotunjoare. Sau poate pe obrajori, să pară mai rozalii. Ori poate pe braţe, să pară mai puternice.

La naiba, până şi pisica se îngraşă mai repede decât mine şi ea ronţăie doar cronţănele pentru mâţe fără ovare… 🙁

Aşa că vă rog frumos, se poate să nu mai povestiţi despre cât de mult v-aţi îngrăşat de sărbători şi cum vă chinuiţi să scăpaţi de kilograme înainte să vină căldura? 🙂

Mulţumesc!

Cu drag,

un om care-ar vrea să se îngraşe, dar nu poate, orice şi oricât ar mânca!

Noone remembers your name when you’re strange!

Mai bine ciudat şi fără nume, decât faimos, isteric sau nemernic. De fapt, eşti catalogat ciudat de către marea masă de oameni dacă nu asculţi muzică de tipul bumţi-bumţi,  dacă nu-ţi faci rate ca să-ţi cumperi laptopul ăla foarte mişto, fată!

Eu sunt ciudată că nu descarc filme sau muzică de pe internet, că citesc toată ziua fie articole, fie câteva capitole din diverse cărţi. Sunt ciudată pentru că am pisică, deşi ador câinii, şi că mi-e atât de dragă, încât toată ziua aş pupăci-o între urechi, unde-i blana moale şi curată.

Ah, da, mai sunt ciudată pentru că nu-mi place să mă fotografiez în locurile unde merg. E mai uşor să mă pierd în mulţime şi-n peisaj, să caut acele detalii care reprezintă farmecul local.

De fapt, toţi suntem ciudaţi unii pentru ceilalţi. C-aşa-i în tenis!

“Îi pare rău pentru ce a făcut?” Seriously?!

Asta a fost o întrebare pusă de o jurnalistă unui procuror care l-a audiat pe Şerban Huidu. O întrebare de maaaare angajament! Serios! Dacă faci un accident, indiferent de natura acestuia, ai vreun motiv să nu-ţi pară rău? Ai vreun motiv să te bucuri că 3 oameni au murit în urma unei greşeli, fie ea tehnică sau umană? Conştiinţa nu poate fi curăţată cu radiera!

În altă ordine de idei, omul e linşat mediatic, chit că lucrează în mass media. Adio carieră în faţa camerelor de filmat Cronica. Sigur, e loc în backstage, dar mă îndoiesc tare mult că va mai reuşi să-şi salveze cariera de prezentator TV. Va rămâne cu stigmatul accidentului, indiferent de verdictul judecătorului. Pentru că stigmatul i-a fost pus în momentul în care a devenit ştire şi subiect de toc şou! Iar poporul jubilează la ideea de a vedea un vedet cum merge la închisoare.

E de-ajuns o clipă de neatenţie, un drum cu polei, pietriş, zăpadă şi totul se duce pe apa sâmbetei. Iar bieţii oameni care-au fost victime, odihnească-se în pace! Că n-ai ce altceva să mai spui…