Tag Archives: obiceiuri proaste

vedere-pietrele-boghii

Petele albe de pe trotuar

Mă pierd în gânduri și-n idei. Des. Când merg pe stradă, când tricotez, când ascult muzica potrivită. Plecasem de la șezătoarea din cetate, eram undeva în jurul parcului 1 decembrie. Și cum mergeam agale spre stația de tramvai din centru, într-o seară de miercuri, pierdută-n gânduri despre te miri ce, observ un șablon pe jos. O mulțime de pete albe, de diverse dimensiuni și grosimi. Pac, am călcat o pată albă. Pac, încă una. E distractiv, acum când mă gândesc la asta. Dar în seara aceea mă frustra senzația pentru că pe măsură ce le călcam, tot încercam să-mi dau seama ce sunt. Și le călcam cu scopul de a simți, cumva, prin talpa cizmei, consistența. Cam ca atunci când calci pe o piesă de lego, doar că punctele astea albe sunt una cu asfaltul.

Dar ce-or fi, că par așa de interesante?! Aranjate-n grupuri și grupulețe, în funcție cum a fost asfaltat trotuarul. Lângă un ghioșc unde se vinde mâncare par să se fi aglomerat cele mai multe, în toate formele și culorile. Am văzut chiar și puncte roz! Ha, ce ciudat arată rozul pe asfaltul gri închis.

Să fie mostre că există o altă civilizație care se ascunde printre noi, niște oameni mici, drăguți și buni? Niște ființe care, atunci când sunt în public, arată și se comportă ca noi, oamenii, dar care abia așteaptă să ajungă acasă, să se ascundă după draperii grele și să scape de masca de om? Să fie ei înșiși?

Am urmat punctele albe de pe trotuar până s-au risipit, undeva spre strada Independenței. Apoi le-am regăsit, tot în grupuri și grupulețe la intrarea în pasajul Vulturul Negru. Aha! Deci omuleții aceia stau undeva lângă chioșcul de mâncare de lângă parcul 1 Decembrie și-n fața intrării  din pasaj. Dar dacă sunt deghizați ca oameni, cum îi voi putea recunoaște vreodată?

Și-apoi s-a întâmplat minunea! Am văzut omulețul. Doar că nu era nici mic, nici drăguț și nici bun. Avea o coadă d-aia prinsă în vârful capului, niște blugi rupți pe lungimea coapsei și un cardigan lung, cât un pardesiu. Vorbea la telefon, grăbit și agitat. De-odată-l văd că scuipă pe jos și pleacă mai departe, urlând-i cuiva la telefon. Complicate-s uneori iubirile tinereții …

Lumea mea s-a ruinat.

Vreau să cred că printre noi se ascunde o altă civilizație, dar una care a învățat că guma de mestecat se aruncă la tomberon, nu pe trotuar!

flori-mov

Ia mâna de pe claxon la nuntă!

Dragi miri și nuntași,

sigur că ne bucurăm că v-ați luat de mânuță și că v-ați semnat certificatele de căsătorie. Felicitări, casă de piatră, mulți prunci sănătoși și cu cei 7 ani de acasă s-aveți! Dar nu-i musai să treziți tot orașul doar pentru că v-ați căsătorit. Ați închiriat un local pentru a sărbători cununia? Perfect, urlați acolo cât vă țin plămânii, claxonați în curtea localului. Dar lăsați-ne liniștea-n pace în oraș!

Locuiesc pe-un bulevard circulat, Dacia, în fiecare sfârșit de săptămână când sunt acasă aud claxoanele de la cel puțin 5 nunți. Pentru că, ghinionul meu, locuiesc între 2 biserici. Și când mi-e somnul mai drag, hop bat clopotele.  Apoi vin nuntașii, care nu știu să ia mâna de pe claxon, nici măcar când așteaptă în parcare!

Știți cum e când în curtea blocului e ecou și taman acolo e biserica, de unde bat clopotele și unde opresc nuntașii? No, imaginați-vă că io aud nunțile din toate blocurile din jur. Higheghe, goarnă, alaiuri, urlete, tot tacâmul. Știu când s-a măritat fata din blocul de peste drum. Sau când s-a însurat tipul din blocul din spate. Sau când s-au luat cei doi care locuiesc la 3 scări distanță. Am pierdut șirul nunților care-au trecut pe bulevard, cu tot zgomotul aferent.

Știți de ce claxonatul la nuntă e un obicei urban disprețuit de toți oamenii cu bun simț? Pentru că există unii care n-au învățat că după ce claxonezi o dată, iei mâna de pe claxonul vieții! Mai ales când ești în intersecție, aștepți la semafor sau în curtea blocului. Pe lângă voi doi, în aceeași zi se mai căsătoresc încă 10 cupluri. Și toate trec pe marile bulevarde cu alaiurile lor cu tot. Toți sărbătoresc ziua specială, toți sunt speciali în universul lor.

Dacă-n Ardeal se claxonează la nunți, în sud se claxonează la înmormântări. Așa că pică argumentul că-i tradiție. Vrei nuntă cu alai, claxoane și urlete? Mergi la țară, unde încă-i valabilă tradiția de a petrece pe jos mireasa de acasă până la biserică, în strigăte și urări de bine. E suficientă gălăgie în oraș, chiar e musai să contribuiți la poluarea fonică săptămână de săptămână? Trebuie să faceți zgomot și-n puținele zile când nu-i trafic, iar orașul pare așa de liniștit?

Așa că, mai ușor cu claxonatul la nunți. Restul orădenilor, care nu-s interesați de nunta voastră, s-ar odihni. Petreceți în voie și urlați cât vreți în restaurant, dar nu pe străzi. Că nu-i Vestul Sălbatic!