De ceva vreme încoace mă tot frământă întrebarea asta: Cât ești de sincer?

Spun asta pentru că, în lumea oamenilor mari, sinceritatea e mai degrabă un defect, un act de iresponsabilitate, „un atentat la viața civilizată”. Exagerez putin, desigur.

Recunosc spășită că am prostul obicei de a spune tot ce-mi trece prin cap. Dacă nu-mi place de o persoană, voi lăsa acest lucru să se vadă. Dacă nu-mi place ce am făcut, întotdeauna voi spune asta și voi încerca să schimb cumva. De altfel, lucrul ăsta se poate observa și pe blog. Deși sunt afirmații pe care nu le-aș mai face…

Ei bine, sinceritatea asta totală e chiar aiurea, mai ales când ești într-un grup de oameni. Nu-i poți spune lui X că se comportă precum un copil răzgâiat pentru că, nu-i așa?!, o lady nu critică vreodată. Plus ca sunt situații în care trebuie să ții pentru tine anumite observații.

N-ai voie să-i spui lui Y că a greșit pentru că oricum toți greșim. Iar de tu vei greși, Y aflând de acest lucru, nu va ezita să anunțe acest lucru cu surle și trâmbițe. Dar tu nu ai voie să fi la fel de sincer pentru că … nu e etic!

Autocenzura asta nu e un fel de ipocrizie impusa? Deși, dacă toată lumea ar fi sinceră, cred că multe războaie nu s-ar fi sfârșit nici până astăzi. Și asta pentru că, pe de-o parte, ne e foarte greu să acceptăm și alte opinii, iar pe de altă parte, sinceritatea asta e foarte subiectivă.

Într-o oarecare ordine de idei, admir persoanele care reușesc să-și modereze gândurile. E și asta o artă. Sau poate un semn al maturității. Poate când voi crește mare, voi reuși să-mi stăpânesc mai bine gândurile și ideile …

Cu întârziere de „doar” vreo câteva săptămâni, Alina, cu scuzele de rigoare, abia acum îți răspund lepșei adresate: „Cum trebuie să te prezinți la prima întâlnire?”.

De la prima întâlnire cu Laurențiu imediat se fac 4 ani frumoși. Desigur, țin minte ziua destul de bine pentru că a fost a doua vizită în Oradea și … era să mă pierd prin oraș. Dar asta e o altă poveste, mai puțin interesantă pentru neavizați.

Așa că hai să-ți spun cum mi-ar plăcea să se prezinte partenerul la prima întâlnire.

Îmbrăcăminte: fără chestii sclipicioase, fără tricou cu D&G sau De Puta Madre, fără tone de gel în păr (dacă ai păr frumos, e păcat să-l încarci cu muci cosmetizat!), fără costum la 4 ace! Ideal ar fi ceva cât mai lejer, de sezon (adică în toiul iernii să nu vii îmbrăcat în tricou subțire doar pentru a-ți scoate bicepșii în evidență. dacă ești deștept, vei știi când e cazul să-i scoți la înaintare!), de bun gust, eventual pantalonii să nu fie prea strâmți pe fund.

Când alegi localul, asigură-te că e o ceainărie, un restaurant decent dar nu prea aglomerat, sau o coferărie. De altfel, cofetăriile de astăzi nu prea mai au aerul acela sobru și comunist, cum se întâmpla în anii 90, ci au devenit localuri cochete, intime, unde ți-e mai mare dragul să stai la o cafea.

Nu începe să discuți despre femei și bărbați. Mai ales dacă nu știi cât de cât ce fel de persoană e partenerul de discuție. Nu aborda subiecte de fizică, mecanică ori teorii conspiraționiste. Îmi plac oamenii optimiști, deschiși, zâmbitori. Nu aduce vorba de problemele de la serviciu sau de cum te-a înșelat fosta prietenă. Niciodată n-am știut cum să reacționez la astfel de discuții, așa că de multe ori fac haz de necaz ori aprob tot ceea ce spune interlocutorul.

Și pentru că majoritatea comentatorilor sunt bărbați, ia spuneți voi: cum ar trebui să se îmbrace și să se comporte partenera la o primă întâlnire?

Leapșa e la liber, cine dorește poate să o preia.

*foto

De câteva săptămâni bune încerc să renunț la cafea. Evident că, asemenea unui fumător înrăit sau poate asemenea unui dependent de droguri, dorința de a renunța la cafea a fost dominată de pofta pentru o ceașcă ce conține lichidul „vital”.

După câteva încercări eșuate, în care am apelat la pliculețe de Jacobs 3 în 1, am decis că e vremea pentru o altă strategie: ceaiul. Așa că dulapul din bucătărie s-a umplut de cutii cu diverse sortimente de ceai. Negru, alb, de fructe, de mentă, Earl Grey, Fares ori Pickwick, am adunat o varietate mare pentru a înlătura nevoia de cafeină.

Dacă dimineața beau o ceașcă de ceai verde sau negru, seara ne lăsăm seduși de ceaiul de cirește și alte fructe pe care îl fierb. Nu are cafeină iar aroma delicioasă se împrăștie în tot apartamentul. Adormim învăluiți de mireasma cireșelor, a portocalelor și a altor fructe delicioase.

Mi-ai dus dorul, știu. Au trecut nici nu mai știu câte zile de când n-am mai dat pe blog și deja au apărut ferestrele din YM! care-mi aduc mesaje prin care sunt întrebată dacă mai respir, dacă sunt bine și dacă n-am luat-o razna.

Sunt bine, mersi de întrebare. Doar obosită. Foarte obosită. Am ajuns să visez cu rapoarte în excel, drumuri înzăpezite și pustii în Ungaria, articole prost scrise, ba chiar am ajuns să am coșmaruri legate de un anumit individ cam urât și arogant (prietenii știu de ce!)…

Nu știu cum reușesc unii oameni să facă toată ziua fișiere excel, să stea 9 ore cu „ochii în calculator”. După 2 ore, io nu-mi mai simt gâtul. Apoi îmi înțepenește spatele și după încă 3 ore, nu-mi mai simt fundul. Nu știu cine zicea că munca la birou e cea mai mișto. Cred că habar nu avea ce înseamnă să înțepenești pe un scaun incomod! Măcar nu muncim într-o casă bântuită în care intră crivățul pentru că nu sunt ferestre! (am fost destul de subtilă, Niculiță maică?). De când majoritatea băieților s-au mutat în alt birou, pauzele de țigară s-au transformat într-o singură pauză scurtă de ciocolată. Nu prea le ducem dorul (băieților, that is!) dar era o atmosferă interesantă, cu tatonări uneori ciudate și râsete înfundate urmate de izbucniri în hohote.

Am rămas în urmă și cu posturile despre ultimele cărți citite. După Yakuza Moon m-am delectat cu Doctorul de Victor Hip (trebuie să o citești! n-am mai citit de mult ceva la fel de relaxant și amuzant), Pacientul Englez și Dintre Sute de Clișee de Radu Paraschivescu, o carte care m-a dezamăgit. Mă așteptam la ceva mai cuprinzător.

Gata, s-au dus cele 10 minute pe zi alocate blogului. Mă retrag la pacientul englez care mă așteaptă să descopăr tainele vieții alături de asistenta de 20 de ani. (nu te gândi la prostii, săracul om nu mai are față!)

Îmi place să gătesc. Asta o știți și voi că nu degeaba salivați la pozele cu mâncare pe care le public. Îmi place să mănânc sănătos (excepție făcând tocănița asta de cârnaț proaspăt pe care o gătesc o dată pe an ) iar Laurențiu e încântat de fiecare dată când îi gătesc ceva nou, ba chiar e mai dornic să dea o mână de ajutor.

Read the rest of this entry »