Tag Archives: Personal

peisaj-vladeasa

Am ajuns și la Vlădeasa

Într-o tură lungă, de 3 zile. Pentru că nema mașină, am luat trenul până-n Bologa și de acolo pe jos, cu pauze mici și dese, am ajuns și la Vlădeasa, cândva spre seară. Sigur că se poate ajunge și cu mașina, mai ales dacă automobilul nu reprezintă un membru al familiei după care să plângi la fiecare întâlnire cu un bolovan. Dar e distractiv și pe jos, mai ales că pe măsură ce urci pe munte găsești izvoare cu apă rece și o mulțime de tufe cu zmeură.

Un singur sfat am: nu uita acasă crema de protecție solară. Noi am uitat-o, drept urmare acum năpârlim ca două șopârle triste.

Cazare:

Noi am stat la Cabana Vlădeasa, paturile-s foarte comode și camerele erau încălzite. Iar ciorba de fasole cu afumătură a picat ca o bere rece într-o zi prea călduroasă. Prețurile sunt foarte decente.

Trasee:

Am urcat la Pietrele Albe, iar de acolo, tulai, încă 2 urcări ce par interminabile, taman până la stația meteo. Am scuipat jumătate de plămân pe urcare, am scos o limbă de-un cot, dar măcar am urcat. Iar la coborâre m-am îndopat cu afine și merișoare, pentru că-i plină zona de tufe cu fructe coapte și delicioase.

La plecare am mers pe traseul Vlădeasa – Valea Drăganului, unde te poți pierde foarte ușor. Pentru că traseul nu e marcat bine, în unele porțiuni se pierd semnele și de n-ai hartă ori un om care știe să se orienteze pe munte, ai cam îmbulinat-o. Și noi ne-am învârtit prin niște mărăcini la un moment dat, căutând drumul corect. Dar e un traseu spectaculos, se merge mult pe creastă și priveliștea e superbă. Poate cineva de la Salvamontul Cluj vede articolul și dă o tură pe acolo să vadă că lipsesc marcajele.

Intră-n categoria: ture de vară, deși la Vlădeasa sigur e de mers și iarna, dar cu mașina.

pietrele-albe-de-pe-vladeasa

padure-taiata-vladeasa

Și aici au tăiat brazii 🙁

azorica-din-vladeasa

Azorică e cățelul de la cabană. Ne-a însoțit în toată tura Pietrele Albe – Vârful Vlădeasa. Ba chiar a învățat să mănânce singur afine :))

pisoi-fericit-vladeasa

Motanul cabanei care se bate cu câinii  :))

peisaj-vladeasa

cer-albastru-vladeasa

dimineata-vladeasa vladeasa-dimineata vladeasa

amfiteatrul-boga

Padiș, iulie 2015

O floare văzută pe Valea Galbenei. Mi-am zis că-i bună de afișat pe blog. Deși nu-i nici bine încadrată și nici punctele de focalizare nu-s taman nimerite. Dar când atârni deasupra apei, cu un picior prins de-un lanț, iar cu o mână îmbrățișezi un colț de stâncă, zău că punctele de focalizare nu-s primordiale …

floare-mov-valea-galbenei

 

valea-galbena

Aproape de izbucul Văii Galbene (Padiș), înainte de porțiunea de lanțuri. Ne-am aprovizionat cu apă rece și fără pic de gust de clor. Acum îmi pare rău că am lăsat răul de înălțime să mă cuprindă și n-am făcut o poză cu cele 3 (sau 4?!) marmite uriașe, una sub alta, care se văd când treci printr-o parte îngustă a traseului Văii Galbene. Superb peisajul!

poza-cetatile-ponorului

Poză din Cetățile Ponorului. Nu-i grozavă, dar io m-am simțit nemaipomenit că am reușit să evit mulțimea de pe traseu, coborând ușor și cu grijă printre uriașii bolovani. Nu-mi luați exemplul, io am 50 de kile cu tot cu bocanci și flexibilitatea unei mâțe sălbatice.

Am întâlnit mulți, tare mulți turiști străini. E interesant cum turistul străin (ungur, polonez, american) poate veni echipat în Padiș, cu bocanci și haine sintetice, care se usucă rapid, cu șosete trase peste glezne și o șapcă/pălărie care să-l ferească de soare, cu ghiozdanul în spate și cu bețe de trekking. Însă, cu excepții desigur, turistul român vine-n balerini/sandale/teniși și-n blugi/fustă (?!?), cu poșetuța de piele într-o parte, oripilându-se la văzul traseului. Care traseu marcat, deși nu-i complicat, presupune ceva mai multă dibăcie decât urcarea scărilor rulante din mall.

amfiteatrul-boga

pietrele-boghii

vedere-pietrele-boghii

Ultimele 3 poze sunt făcute din Amfiteatrul Boga sau Pietrele Boghii. Traseu ușor, marcat.

apus la varciorog

Fluierând

Știi senzația aia neplăcută și nedorită când totul în jurul tău pare să se prăbușească și nu știi ce lipici ar trebui să folosești pentru a repara crăpăturile? Când, pentru a zădărnici panica ce s-ar putea instala în orice moment, alegi să fugi de toți, de toate, să te autoizolezi?! Uneori doar așa poți privi lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Ei bine, nu despre senzația aia voi scrie.

Ieri am scos-o pe Puicuțăăă la o tură pe Paleu, ca-ntre fete. Și cum pedalam io liniștită, târâș grăbiș pe serpentine, pierdută-n lumea mea, mă trezește din visul diurn un fluierat.
Depășindu-mă regulamentar prin stânga, un nene de vreo 40 de ani, pedala relaxat pe o bicicletă fără viteze. Cu coarnele înalte, parcă stătea pe scaun.

„-  Servus dragă. Merge treaba, merge?”, mă întreabă și zâmbește. Mergea-n ritm cu mine, dar parcă  lui îi era mai ușor, iar vocea sa nu trăda oboseala ce apare în urma unui asemenea efort.

„- Da, da, încă merge”, îi zic rapid, gâfâind ca un purcel obez.

„- Ține ritmul și ai grijă cum respiri, da? No, drum bun dragă, drum bun”, îmi zice. Când să-i răspund numai ce-l văd cum prinde viteză, urcând parcă și mai ușor pe serpentine.

Fluiera în continuare și pedala lejer, de parcă ar fi levitat. 2 minute mai târziu dispăruse din raza vizuală.

Până-n momentul în care nenea și-a făcut apariția-n stânga mea, eram tare mândră de mine și de performanța mea. Mă gândeam la cât de mult evoluasem față de acum 2 ani, când mă chinuiam să urc serpentinele în cea mai mică viteză, iar ieri am urcat în viteza cu care circul prin oraș pe drum drept. Mno, lasă că mă fac io mare …

Sâmbătă voi avea ocazia de a-mi întări rezistența fizică într-o tură lungă până în Vârciorog, la peștera Osoi – să fie vreo 45 km până acolo?! Plecarea-i dimineață la ora 9.30 din parcarea de pe str. Independenței.

apus la varciorog

pe Paleu in jos

Cușca imaginară

Zilele trecute am găsit bani în buzunarul gecii de piele. Nu știu cum au ajuns acolo, nu știu dacă erau ai mei. Dar m-am bucurat că i-am găsit. Așa cum se bucurau odinioară pruncii de acadelele din zahăr ars. Cocoșei, parcă se numeau.
Azi mi-a zis vecina că trebuie să-mi dea bani. Aparent am fost cuminte, merit.

Aștept ziua când va ploua torențial cu bancnote. Așa aș simți că munca mea e valorificată și de vreun zeu ascuns, care stă cuminte și care chiar își face apariția atunci când ai mai mare nevoie de un sprijin. Sigur, citatele motivaționale sunt interesante, dar podul mi-e plin de mulțumiri, cuvinte de laudă și de lingușeli.

În altă ordine de idei, am nevoie de-o ieșire cu bița. Un traseu mai lung. Sau de o coborâre pe Paleu. Mi-s ca un leu într-o cușcă veche și ruginită din fosta grădină Zoo din Oradea (care, apropo, s-a modernizat și va fi inaugurată în 1 mai!). Mă mișc într-una, n-am stare să aștept, n-am răbdare să urlu ca să audă toată jungla. Mi-e dor să cobor dealul ăla cu viteză (mă rog, viteză pentru mine, pentru un biciclist experimentat io-s înceată), să aud vântul șuierându-mi în urechi, înțepându-mi fața, iar presiunea ochelarilor să-mi apese pe nas.

Dora, Alex, Laura, Radu? Pe Laurențiu îl urnesc eu, cumva. 😀

pe Paleu in jos

ploaie in luna lui marte

Alinierea planetelor în lumea mea

Fiecare dintre noi trăiește într-o mică lume a sa, proprie și personală (sic!) pe care n-o împarte cu ceilalți. Nici cu părinții, nici cu marea iubire a vieții. Nici măcar cu pisica, deși mâța te studiază și te analizează și învață lucruri despre tine pe care apoi le folosește în favoarea ei. Iar lumea asta mică a fiecăruia se izbește mereu de alte lumi. De alte idei. De alte obiceiuri. Uneori ciocnirile sunt benefice pentru toate părțile (bre, nu te gândi la prostii!), alteori apar scântei, iar în cazuri grave apar adevărate catastrofe.

Saturn, Uranus, Neptun, Pluto sunt planete grele, zic astrologii. O fi, nu mă pasionează domeniul. În ultima vreme cred că planetele astea grele s-au aliniat pentru a-mi pune piedici și pentru a-mi demonstra că-s mică precum un pisoi plăpând și plângăcios ce-și caută mama în imensul grajd. Mi-au întins nervii la maximum, m-au făcut să mă îndoiesc de mine și să regret toate lucrurile bune pe care le-am făcut vreodată. Și, cea mai gravă lovitură, mi-au stricat somnul …

Din fericire, nu cred în astrologie. Nici în vreo religie/instituție anume. Dar cred în karma. Cred în „never say never” pentru că de prea multe ori am ajuns să fac exact ceea ce nu credeam vreodată că voi face. Nu mai visez cu ochii deschiși de la 15 ani. Dar știu că întotdeauna lucrurile bune sau rele se întorc înzecit, într-o formă sau alta. E aberant, știu.

Și totuși nu știu cum să interpretez karma din ultimele zile (yup, it really is a bitch!). De o săptămână telefonul meu e … mort. Blocat. Acum 2 zile a murit Thunderbird, deci nema email. M-am obișnuit atât de ușor cu thunderbird încât am și uitat că pot oricând să verific mailul în browser. Azi dimineață a început să plouă la 2 minute după ce-am ieșit din bloc și la 1 minut după ce-am intrat în casă s-a dezlănțuit furtuna cu grindină. Măcar n-am fost pe afară când natura și-a făcut de cap …

ploaie in luna lui marte

creanga de brad

Iarnă la Cavnic 2013

Mai știți când mă miorlăiam că vreau un concediu de antisocial, că vreau să beau vin fiert într-o cabană la munte, să citesc o carte bună și să-mi pârlesc șosetele de teracota fierbine? Ei bine, dorința mi-a fost îndeplinită (thnx Dani, Otilia & Anca!). În prima zi de vacanță am fost un mic zombie de la medicamentele care previn răul de mașină. Mi-era greu să pronunț toate silabele din numele meu, darămite să întrețin o conversație coerentă. Dezavantajul de a fi femeie sensibilă! Nici măcar murăturile delicioase ori mâncarea excelentă, gătită de gazde, nu m-au ajutat să-mi revin. Așa că prima zi de vacanță am dormit-o din plin.

Hoinărind prin pădure, la „pozat” de pomi, frunze și vulpițe (nu le-am găsit, firește, la cât sunt de gălăgioasă) am dat de-o porțiune unde zăpada era neatinsă, așezată-n valuri ca o plapumă rece și pufoasă.  „Stai că verific eu cât e de mare zăpada, că io am cizme. Sigur nu trece de marginea cizmei”, am strigat și dusă am fost. Am reușit să înaintez 2 metri și m-am prăbușit. Măcar am învățat să „înot” în stratul de omăt. Și-o fost atât de bine, c-aș mai repeta experiența. Desigur, condiția fiind ca sub plapuma de zăpadă să nu fie o vale adâncă.

Despre celelalte zile nu vă povestesc, ce se întâmplă-n Cavinc, rămâne-n Cavnic! Dar vă arăt câteva poze drăguțe:

cavnic 2013

Da, acum am descoperit ramele în Photoscape și, momentan, am dat în microbul ramelor și-al filtrelor.

Nu-i tocmai bine încadrată imaginea de mai jos, dar mi-a fost atât de drag poneiul ăsta, încât a fost musai să-l „trag în poză”. Ne-am salutat respectuos, io l-am mângâiat pe cap și el mi-a mirosit palma. A considerat că-i mai gustos fânul uscat decât degetele mele, lucru pe care-l apreciez. Io aș fi fost prea … crocantă pentru gusturile sale rafinate.

ponei cu sania

o sticla de palinca

iarna la cavnic

creanga de brad

Și cam atât pentru azi. Voi ce-ați făcut prin vacanța de iarnă?

Prima rezoluție de an nou

De Anul Nou toată lumea-și face planuri: voi munci mai mult, voi fi mai calm, voi avea răbdare, voi investi mai înțelept în proiecte etc. Ca tot omul, și io mi-am propus niște lucruri. Mărunte, că io consider că e mai frumos să trăiești viața în pași mici şi precauţi decât să faci hopuri uriașe și să pierzi toată distracția şi satisfacţia unui lucru bine făcut.

Acum 2 ani, de Anul Nou, am ciobit un pahar de suc. Nu l-am observat aşa că atunci când l-am spălat, am reuşit să mă tai la deget. Deşi eram calmă şi lucidă, de îndată ce am văzut sângele curgând şiroaie în palmă undeva în mintea mea s-a auzit un click, iar 10 secunde mai târziu Laurenţiu mă culegea de pe podeaua bucătăriei. Făcusem un atac de panică la vederea sângelui şi leşinasem puţin, cam aşa cum s-a dus să moară puţin Shakespeare al lui Marin Sorescu.

Anul acesta am reuşit performanţa să ciobesc o farfurie. Am observat când am spălat-o pentru că, nu-i aşa?!, iarăşi m-am tăiat la deget. De data asta n-am mai leşinat. Calmă şi liniştită, privind sângele cum pulsa din degetul arătător, am ajuns la baie unde am spălat rana cu dezinfectant şi, la fel de calmă, i-am sugerat lui Laurenţiu că ar fi bine să-mi înfăşoare un plasture peste tăietură. N-am mai leşinat, n-am mai făcut vreun atac de panică.

Deci prima mea realizare din 2013 e deosebit de importantă: am reuşit să nu leşin la vederea sângelui. Despre celelalte rezoluţii nu vă voi povesti, nu de alta, dar io nu cred în ideea “de mâine”, ci acţionez atunci când simt nevoia unei schimbări.

Pam-pam!

apus pe malul crisului

colaj lilisor

De 6 ani :)

Acum 6 ani am părăsit Timișoara pentru Oradea. Și acum 6 ani am început să scriu pe acest blog. Nu mi-am dorit Lilișor.net, dar pentru că Lili.ro și Lili.com sunt domenii irosite (unul e redirecționat către un portal românesc, altul era „parcat”, acum de vânzare pentru o sumă exagerată), am acceptat și domeniul acesta. Oricum toată lumea mă alintă cu „Lilișor” pentru că-s mică. Dar cresc io mare. Sper!

În primii 2-3 ani de blog nu aveam un scop, nu știam ce vreau să obțin din blog, nu-mi imaginam că aș putea câștiga bani din activitatea asta. Așa că datorită blogului am început să învăț singură html la nivel de începător (bibilind tema pe principiul „dacă șterg asta, ce se întâmplă”, notând fiecare cod într-un .txt pentru a repara greșelile făcute intenționat, învățând să fac coduri de banner și să le pun pe blog, să folosesc anumite plugin-uri, am aplicat niște noțiuni de SEO etc). Am mai învățat că, cel puțin pentru mine, WordPress e o platformă muuult mai user friendly decât Joomla (pe care o urăsc din tot sufletul!).

Practic blogul e locul unde-mi permit să testez noțiuni pe care nu le pot aplica la serviciu/clienților.  Și ăsta-i unul dintre cele mai importante roluri ale unui blog personal: mi-a oferit ocazia și locul de a învăța o mulțime de lucruri, sub supravegherea lui Laurențiu firește.

Un alt avantaj al blogului? Am descoperit multe informații valoroase de la voi, cei ce comentați, din argumentele voastre, din ideile voastre.

De la un blog cu refulări și frustrări …

Spuneam că am pornit la drum fără a avea un scop. Am trecut prin toate fazele prin care trece un blogăr amator: entuziasm, apoi frustrare urmată de o stare de apatie și, în cele din urmă, i-am găsit blogului (zic io!) un rost. La început era la modă să te plângi pe blog. E interesant cum reușim noi, oamenii, să facem din țânțar un armăsar pentru a avea un  motiv ca să ne plângem de milă. Am trecut și prin faza asta. Am învățat că nu-i deloc productivă și că nu mă ajută la ceva.

Consider că sunt mai câștigată dacă scriu despre lucruri și evenimente utile. Despre ceea ce-mi place mie să fac: să citesc, să merg la teatru, la concerte, să gătesc.

… la un blog de gospodină modernă 🙂

Sigur că o mai iau pe arătură, sigur că mai am momente când scriu și prostii. Și asta pentru că încă mai învăț cum să-mi canalizez energia și ideile, să filtrez ce e important pentru public și ce nu, cum să abordez anumite situații și ce merită să apară pe blogu-mi. Dar, mai presus de toate, încă mai lucrez la un stil de a scrie. Și vreau ca blogul să rămână acel loc unde pot învăța din munca mea și din greșelile mele.

În ultimul an am participat la foarte multe evenimente, m-am implicat în diverse proiecte și de fiecare dată am căutat să anunț cât mai mulți orădeni despre acestea. Și asta pentru că am auzit de multe ori expresia „În Oradea nu se întâmplă nimic”, deși nu e tocmai adevărat. Numai în Moszkva sunt organizate concerte aproape în fiecare sfârșit de săptămână, iar piesele de teatru de pub au devenit din ce în ce mai populare și mai numeroase. Și pentru că mereu cer feedback după un eveniment, mi-aș dori să-mi scrieți părerile voastre despre evenimentele orădene la care vă invit.

Spre exemplu, Ioana Orțan (pe care unii dintre voi o cunoașteți de la Gala Traficantului de Cultură), mi-a scris câteva rânduri despre spectacolul „Lumină Lină”, de la Toamna Orădeană:

 Lumină lină este un spectacol care m-a impresionat profund. A-l asculta pe Victor Rebengiuc interpretând poezii este un privilegiu, iar modul în care Grigore Leșe ne-a cântat sufletul a lasat o amprentă asupra mea. Interpretarea celor doi a introdus publicul într-o capsulă în ca nu există timp și spațiu. Mi-ar placea să revăd acest spectacol.

Iar pe Bogdan Pater l-am rugat să-mi scrie despre piesa de balet „Don Quijote”, pusă-n scenă de trupa teatrului „Oleg Danovski” din Constanța, tot la Toamna Orădeană:

Foarte simpatici și eleganți dansatorii de la Oleg Danovski. Au reușit să pună în scenă un spectacol antrenant și amuzant, dar mai ales foarte grațios. Nu mă așteptam să îmi placă așa mult baletul, dar le mulțumesc că mi-au oferit ocazia să descopăr baletul.

Întâmplarea face ca ambele opinii să fie pozitive. Dacă voi aveți alte păreri despre spectacolele pe care vi le-am recomandat în 2012, vă rog să-mi scrieți fie în comentarii, fie pe e-mail. Voi publica ce-mi trimiteți dacă sunt păreri argumentate, dar nu accept texte cu atacuri la persoane și injurii nefondate. Că nu mai avem de 14 ani, da?

Obiceiuri bune 🙂

De ce insist cu teatrul, de ce tot recomand cărți ori vă îndrum să mergeți la diverse evenimente culturale? Nu pentru că m-aș considera un om cult și foarte inteligent, pentru că nu-s. Dar sunt conștientă că dacă eu nu învăț constant, nimeni n-o va face pentru mine. Și mai știu că-s curioasă ca o mâță, că-s atât de multe lucruri interesante pe lumea asta, încât e păcat să trăiesc fără a le cunoaște. Că nu întotdeauna ignorance is bliss.

Apropos de cărți, în ultimele zile am ascultat un audiobook, The Power of Habit: Why We Do What We Do, and How to Change, de Charles Duhigg. Am cumpărat versiunea audiobook pt. că aveam prea multe credite strânse pe audible.co.uk. :D. Printre altele, cartea descrie cum suntem dominați de obiceiuri bune sau rele și cum ne pot influența viața. Nu e genul de self help book – că nu dă sfaturi mură-n gură-, ci mai degrabă prezintă niște fapte pe baza unor studii realizate pe cazuri reale, umane. Firește că fiecare cititor/ascultător trage propriile concluzii.

No bun, după atâta amar de scris, care-i concluzia acestui articol?

Că blogul Lilișor.net a împlinit 6 ani. Anul viitor îl dau la școală, poate învață să facă bastonașe și liniuțe!

colaj lilisor

lectura de concediu

Concediul unui antisocial

Atunci când te implici cu drag în proiecte după proiecte, oboseala pare să se evapore. Sau poate că am ignorat-o, așa cum fac cu multe lucruri indezirabile.

Însă după 2 ani fără concediu, simt nevoia să mă retrag, pentru câteva zile, într-o cabană caldă pe-un vârf de munte, fără să fiu nevoită să mai aud gândurile unora, ideile altora, presupunerile tuturora. Să șed singură, cu ceaiul cald și să citesc. Să dorm cât și unde vreau. Sau să mă pierd prin Oradea, pe străduțe umbrite de castani.

Nu putem fi cu toții perfecți, cu umorul lui George Carlin, zâmbetul de Colgate, trupul de zeu și înțelepciunea lui Ghandi sau Confucius. Mai avem nevoie și de iarbă, nu doar de gazon ideal!

Mi-s dragi toate proiectele la care am lucrat în ultimii 2 ani. Mi-au rămas dragi mulți dintre oamenii cu care am lucrat și cu care lucrez. Adevărul e că nu-s tocmai o persoană ușor de tolerat, nu știu să fac glume bune și scot destui „porumbei” pe gură atunci când sunt epuizată psihic. Iar uneori orgoliile complicate și frustrările pe care alții le aruncă pe umerii celor din jur pot fi mai extenuante decât munca fizică.

Mi-e dor să gătesc ceasuri întregi. Mi-e dor să fiu antisocială. Așa că de azi intru într-un concediu de … lectură și gătit. O carte e doar o carte, n-are cum să fie (sau să pretindă că e) altceva, la fel cum o cină pregătită cu drag e … doar o cină delicioasă!

lectura de concediu

salman rushdie

Mi-am pierdut inspirația. O declar nulă!

De 4 zile mă urmăresc furtunile. Sâmbătă noapte în Oradea, duminică noapte în Timișoara, ieri și azi în Oradea. Am ieșit din casă ca să lucrez din Moszkva azi. M-am gândit că, fiind într-un loc unde sunt singură printre străini, voi găsi o fărâmă de inspirație pentru a-mi termina cele 3 texte pe care mă strofoc să le scriu de vreo săptămână. Dar nu. Când eram la vreo 20 de metri de Moszkva a început ploaia. Și mai apoi s-a dezlănțuit potopul.

Dacă mai continuă furtunile astea, risc să mă transform în versiunea Lili macabră, bacoviană și deprima(n)tă. Și zău că nu-i faină versiunea aia. E dureros de sarcastică, cinică și de ironică. Și răutăcioasă!

Iar starea s-ar transmite prin tot ceea ce scriu, tot ceea ce spun și, implicit, prin munca pe care-o fac.

Partea bună e că poate, profitând de starea asta, voi găsi un film care să mă facă să plâng. Pentru prima dată în viața asta. Recomandări?

 

 

Update: tot dispărută e inspirația. Așa că am început s-o caut în diverse părți. Am început cu Versetele Satanice

salman rushdie