Tag Archives: Personal

flori-lacul-bucura

Rollercoaster 2019

Mă străduiesc să găsesc un termen mai potrivit pentru a descrie anul 2019. „Rollercoaster” e, probabil, cel mai potrivit termen. Deși nu e un cuvânt românesc, exact așa simt că a fost anul ce tocmai se încheie. O avalanșă de evenimente și emoții, pozitive și negaive, care s-au lovit constant, lună de lună, în toate aspectele vieții. N-am avut parte de perioade de respiro, de plictiseală sau de lenevit. Nici acum nu-s sigură dacă e un lucru negativ faptul că am fost mereu activă, în gardă.

Top 5 momente extraordinare din 2019:

  • l-am văzut și auzit pe Eric Clapton în concert, în Berlin. De 20 de ani îmi doream să-l văd în concert, iar în 2019 mi-am împlinit dorința. În timpul pieselor unplugged nu înțelegeam de ce, brusc, plouă în sală și pe obrajii mei. Senzația de calm, de mulțumire și de liniște pe care am simțit-o în timpul concertului m-a menținut pe linia de plutire în lunile când multe lucruri au mers prost. Când m-am lovit din plin de burnout și de senzația că pe umerii mei duc o greutate mult prea mare.
  • împreună am decis că e vremea să ne concentrăm pe noi și pe ceea ce ne dorim să facem mai departe. Adică am început să nu mai amânăm planurile pentru noi din diverse motive pe care nu le putem controla. Așa că, și din punct de vedere legal, în 2020 vom deveni familia K.
  • l-am văzut și auzit pe Elton John în concert, în Praga. Și a fost un concert extraordinar, am plecat de acolo cu un zâmbet până la urechi, țopăind pe stradă. Atât de mult optimism și mulțumire poate transmite un eveniment precum e concertul unui artist cu a cărui muzică am crescut.
  • am făcut școala de șoferi și-am obținut carnetul. Am descoperit că-mi place să conduc mașina, că tot procesul e foarte logic. A fost activitatea care mi-a marcat ultima jumătate de an, când s-a suprapus peste oboseala cronică și sentimentul de singurătate. Experiența cu primul examinator, un individ care a făcut abuz de putere doar pentru că poate, m-a șocat și m-a aruncat într-o stare pentru care nu eram pregătită și nu știam cum s-o gestionez dpdv emoțional. Am realizat, încă o dată, că a trăi într-o bulă nu e ok și că încă nu sunt pregătită pentru a face față măgarilor din sistemul de stat. Din fericire, există și examinatori corecți, care nu-și bat joc de viitorii șoferi doar pentru a se simți superiori. Partea pozitivă din toată experiența cu examenul auto a fost că am avut ocazia de a exersa de 2 ori mai mult pentru a deprinde reflexele necesare șoferiei. Am avut un instructor calm, care a avut grijă să-mi explice pas cu pas tot ce nu știam despre condus și trafic. Datorită lui sunt liniștită la volan, indiferent cât de mult claxonează un șofer nerăbdător. Și consider că, în loc de 30 de ore de condus, cât e minimum în România, ar trebui să fie cel puțin 60 de ore.
  • marea mutare în alt oraș, un nou loc de muncă, 2 nepoți. Sunt 4 momente comasate într-unul pentru că toate sunt la fel de importante și de fericite. Singurătatea din 2019 a fost cauzată, în mare parte, de faptul că am trăit la distanță unul de celălalt. Relațiile la distanță sună romantic în filmele americane, dar sunt foarte greu de dus în viața reală. Iar obținerea unui nou loc de muncă pentru a trăi din nou în aceeași casă, a fost un moment foarte satisfăcător. Procesul de mutare (cu tot ce presupune: sortare, împachetare, aranjare) a fost mai dificil, dar mai ușor de tolerat știind că în sfârșit se încheie un capitol greu din viața noastră. Iar apariția primului nepot, apoi vestea celui de-al doilea, au completat gama de evenimente fericite.

Evenimentele mai puțin pozitive care mi-au marcat anul m-au învățat să găsesc mici supape pentru a le gestiona, sub o formă sau alta. Am reușit să găsesc energia necesară pentru a trece peste o oboseală cronică care risca să mă transforme într-o persoană străină și ciudată, mult mai ciudată de cea care sunt eu, zi de zi.

Cărți care au marcat anul 2019:

  1. Flow, de Mihaly Csikszentmihalyi

Menționată în Sapiens a lui Harari și-n Quiet de Susan Cain. Despre cum să găsești mulțumirea în viața de zi cu zi fără a depinde de factori externi. Mă rog, recitind cele 5 momente frumoase din 2019 pentru mine, ai zice că n-am învățat nimic din carte, cu 1 excepție, toate fiind cauzate de factori pe care nu-i pot controla. Dar nu-i chiar așa. Am învățat că pot fi mulțumită cu ceea ce fac, chiar dacă nu lucrez în condiții ideale. Mi-am găsit ritmul și structura stabilă în zgomotul din jur, fără a fi distrasă. Și cred că asta m-a ajutat să depășesc mai repede oboseala cronică. Faptul că mereu am găsit o anumită satisfacție în activitate și-n rezultatele muncii. Datorită acestei cărți am început să aplic, la alt nivel, principiul de amânare a sentimentului de satisfacție imediată (delayed gratification). Și e motivul pentru care am început să reduc foarte mult consumul de social media, am scăpat de factorii toxici dpdv mental din jur. Mi-am dstrat atenția cu activități care-mi fac plăcere și cu oameni care nu reprezintă o sursă constantă de stres.

 “But having a portable set of rules that the mind can work with is of great benefit even to normal life. People without an internalized symbolic system can all too easily become captives of the media.”

2. Imaginary Friend, de Stephen Chbosky

Mno, cartea asta a fost un adevărat rollercoaster de evenimente. O ficțiune care s-a întins pe zeci de ore de audiobook, cu o sumedenie de aventuri în centrul cărora a fost micuțul Christopher (o referință la Iisus, probabil?). Sunt câteva lucruri care mi-au ridicat semne de întrebare (vorbea prea cursiv pentru un copil de 7 ani, avea o gândire mult prea pragmatică și avansată pentru un copil în clasa 1), dar mi-a plăcut cum a reușit să mă țină-n suspans 90% din carte. Pe cînd credeam că gata, acum se întâmplă minunea, acum se sfârșește lumea, se întâmpla altceva. Un alt personaj își făcea apariția și situația se schimba. Iar concluzia e că aceia care pretind a fi oameni buni pot fi, de fapt, întruchiparea răului. Când am ascultat capitolul despre prima vizită a lui Christopher pe lumea cealaltă, descrierea a fost atât de reușită încât mi s-a făcut pielea de găină.

Imaginary Friend e un amalgam între Stranger Things, nuvelele lui Stephen King și oleacă de C.J Tudor (The Chalk Man e foarte ok, dar se termină ca pixu’ baltă). E cartea de ficțiune a anului pentru mine.

3. Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, de Elena Stancu, Cosmin Bumbut

Pentru anul acesta mi-am propus să citesc mai mult în limba română, pe care am ajuns s-o îmbin prea mult cu limba engleză. Așa că am citit 3 cărți despre poveștile altor oameni. Cireșe Amare de Liliana Nechita, care nu m-a impresionat prin scriitură, dar a reușit să-mi transmită sentimentul de deznădejte în care a trăit; Privind Înăuntru de Petronela Rotar – în care am regăsit atât de multe obiceiuri toxice înrădăcinate în societatea românească. Și Acasă, pe drum. O carte pe care aș recomanda-o oricărui om care consideră că viața e nedreaptă pentru că nu-și permite ultimul model de iPhone / Samsung.

Când am cumpărat-o, nu știam prea multe despre Teleleu. M-a convins descrierea: doi oameni cu experiență în jurnalism scriu despre viața oamenilor așa cum e, călătorind și trăind într-o autorulotă.
Am trecut prin fiecare poveste simțindu-mi stomacul cât un purice. Poveștile sunt relatate cu o simplitate și sinceritate pentru care n-am fost pregătită. Pe care n-o regăsesc în presă. Și care provoacä empatie, furie, înțelegere, apoi nedumerire. Și iar furie. Atât de multe sentimente contradictorii stârnite de poveștile unor oameni pe care nu-i văd în lumea mea de zi cu zi. E atât de ușor să crezi că, aruncând într-o bulă cealaltă parte a societății, nu există. Deci nu te afectează. Și nu are de ce să-ți pese de ea. Că viața, aici în România, bună sau rea, cu plusuri și cu minusuri, la un moment dat, se echilibrează. Dar lucrurile niciodată nu se așază pentru toți, așa cum fiecare și-ar dori. Din poveștile unor oameni obișnuiți am realizat, încă o dată, că suntem ființe care ne lăsăm pradă instinctelor și emoțiilor. Că neîncrederea și optimismul toxic de tipul “trebuie să fie mai bine”, “oriunde e mai bine decât aici”, “așa e obiceiul pe la noi”, atitudinea asta de a spera până la absurd fără a schimba ceva, nu modifică în mai bine o situație grea.

“Acasă, pe drum” e o carte excelentă pentru a observa, de la distanță, cealaltă parte a societății. Cea de care ne e teamă, jenă ori scârbă, uneori, să recunoaștem că există.

4. Nine Pints, de Rose George

Am cumpărat cartea după ce am regăsit-o pe o listă recomandată de Bill Gates, era pusă laolaltă cu Bad Blood, pe care am devorat-o în 2 zile într-o delegație. Pentru că am prostul obicei de a nu citi recenzii despre cărți, inițial am crezut că e o altă carte despre cine știe ce companie care a vrut să dețină monopol pe sânge. Dar m-a surprins cu o istorie fascinantă a prelucrării sângelui, cu preconcepțiile pe care toate societățile le au despre acest lichid vital.

M-a marcat capitolul dedicat sângelui și menstruației. Am aflat că-n multe țări sărace femeile nu-și permit nici măcar un pachet de absorbante sau de vată. Că sunt marginalizate și obligate să trăiască pentru 5 zile între 4 scânduri pentru că sunt considerate murdare. Și-am realizat cât de puține lucruri cunoaștem despre corpul uman, la nivel de societate. Cum ne scandalizăm din orice nimic (cancel culture), dar nici astăzi n-am reușit să producem o soluție eficientă, sănătoasă și economă pentru a ajuta femeile în timpul menstruației. Cât de puține lucruri știam despre transfuzii și sânge, despre legătura dintre boli incurabile și schimbul de fluide.

Recomand cartea dacă vrei să înveți mai multe despre sânge, alte culturi și cum au evoluat societățile moderne în ceea ce privește medicina.

5. Bad Blood, de John Carreyrou

Am găsit-o în aeroport, la o ofertă de 2 cărți la 5 lire, și m-a prins din primele pagini. M-am învârtit prin librărie vreo 15 minute, căutând o altă carte pe care s-o iau pentru a beneficia de ofertă. Am găsit Hello World, despre algoritmi, și-am plecat fericită spre tren. Până am ajuns la destinație, devorasem deja jumătate din Bad Blood. E atât de bine scrisă, ca un reportaj cursiv,  bine scris și documentat. E ca și cum ai ține în mână un ziar din care nu-ți poți dezlipi ochii pentru că mereu intervine ceva în acțiune.

Bad Blood e despre dezastrul Theranos, despre cum deciziile umflate de ego pot pune în pericol viețile a milioane de oameni. Pentru că Theranos trebuia să fie o companie globală, care ar fi oferit analize de sânge oricărei persoane dornice a fi la curent cu starea de sănătate.

Doar că Theranos a fost un miraj susținut de ego și de decizii proaste, de oameni care investesc fără a-și pune semne de întrebare. De avocați agresivi și angajați care nu și-au pus semne de întrebare decât prea târziu. E foarte bună cartea.

2020

Pentru anul 2020 mi-am făcut o listă provizorie de cărți. Voi începe cu When the Body Says No, de Mate Gabor și voi continua cu Behave a lui Robert Sapolsky. Sigur, după ce termin de citit Predictably Irrational de Dan Ariely. Care e o carte foarte bună și foarte utilă pentru cineva care activează în marketing / PR sau publicitate.

Ce-mi doresc de la 2020? Mai multă cumpătare și mai puține isterii în masă. Mai puține scandaluri din nimic și mai multe momente de speranță.

flori-lacul-bucura

peisaj-vladeasa

Am ajuns și la Vlădeasa

Într-o tură lungă, de 3 zile. Pentru că nema mașină, am luat trenul până-n Bologa și de acolo pe jos, cu pauze mici și dese, am ajuns și la Vlădeasa, cândva spre seară. Sigur că se poate ajunge și cu mașina, mai ales dacă automobilul nu reprezintă un membru al familiei după care să plângi la fiecare întâlnire cu un bolovan. Dar e distractiv și pe jos, mai ales că pe măsură ce urci pe munte găsești izvoare cu apă rece și o mulțime de tufe cu zmeură.

Un singur sfat am: nu uita acasă crema de protecție solară. Noi am uitat-o, drept urmare acum năpârlim ca două șopârle triste.

Cazare:

Noi am stat la Cabana Vlădeasa, paturile-s foarte comode și camerele erau încălzite. Iar ciorba de fasole cu afumătură a picat ca o bere rece într-o zi prea călduroasă. Prețurile sunt foarte decente.

Trasee:

Am urcat la Pietrele Albe, iar de acolo, tulai, încă 2 urcări ce par interminabile, taman până la stația meteo. Am scuipat jumătate de plămân pe urcare, am scos o limbă de-un cot, dar măcar am urcat. Iar la coborâre m-am îndopat cu afine și merișoare, pentru că-i plină zona de tufe cu fructe coapte și delicioase.

La plecare am mers pe traseul Vlădeasa – Valea Drăganului, unde te poți pierde foarte ușor. Pentru că traseul nu e marcat bine, în unele porțiuni se pierd semnele și de n-ai hartă ori un om care știe să se orienteze pe munte, ai cam îmbulinat-o. Și noi ne-am învârtit prin niște mărăcini la un moment dat, căutând drumul corect. Dar e un traseu spectaculos, se merge mult pe creastă și priveliștea e superbă. Poate cineva de la Salvamontul Cluj vede articolul și dă o tură pe acolo să vadă că lipsesc marcajele.

Intră-n categoria: ture de vară, deși la Vlădeasa sigur e de mers și iarna, dar cu mașina.

pietrele-albe-de-pe-vladeasa

padure-taiata-vladeasa

Și aici au tăiat brazii 🙁

azorica-din-vladeasa

Azorică e cățelul de la cabană. Ne-a însoțit în toată tura Pietrele Albe – Vârful Vlădeasa. Ba chiar a învățat să mănânce singur afine :))

pisoi-fericit-vladeasa

Motanul cabanei care se bate cu câinii  :))

peisaj-vladeasa

cer-albastru-vladeasa

dimineata-vladeasa vladeasa-dimineata vladeasa

amfiteatrul-boga

Padiș, iulie 2015

O floare văzută pe Valea Galbenei. Mi-am zis că-i bună de afișat pe blog. Deși nu-i nici bine încadrată și nici punctele de focalizare nu-s taman nimerite. Dar când atârni deasupra apei, cu un picior prins de-un lanț, iar cu o mână îmbrățișezi un colț de stâncă, zău că punctele de focalizare nu-s primordiale …

floare-mov-valea-galbenei

 

valea-galbena

Aproape de izbucul Văii Galbene (Padiș), înainte de porțiunea de lanțuri. Ne-am aprovizionat cu apă rece și fără pic de gust de clor. Acum îmi pare rău că am lăsat răul de înălțime să mă cuprindă și n-am făcut o poză cu cele 3 (sau 4?!) marmite uriașe, una sub alta, care se văd când treci printr-o parte îngustă a traseului Văii Galbene. Superb peisajul!

poza-cetatile-ponorului

Poză din Cetățile Ponorului. Nu-i grozavă, dar io m-am simțit nemaipomenit că am reușit să evit mulțimea de pe traseu, coborând ușor și cu grijă printre uriașii bolovani. Nu-mi luați exemplul, io am 50 de kile cu tot cu bocanci și flexibilitatea unei mâțe sălbatice.

Am întâlnit mulți, tare mulți turiști străini. E interesant cum turistul străin (ungur, polonez, american) poate veni echipat în Padiș, cu bocanci și haine sintetice, care se usucă rapid, cu șosete trase peste glezne și o șapcă/pălărie care să-l ferească de soare, cu ghiozdanul în spate și cu bețe de trekking. Însă, cu excepții desigur, turistul român vine-n balerini/sandale/teniși și-n blugi/fustă (?!?), cu poșetuța de piele într-o parte, oripilându-se la văzul traseului. Care traseu marcat, deși nu-i complicat, presupune ceva mai multă dibăcie decât urcarea scărilor rulante din mall.

amfiteatrul-boga

pietrele-boghii

vedere-pietrele-boghii

Ultimele 3 poze sunt făcute din Amfiteatrul Boga sau Pietrele Boghii. Traseu ușor, marcat.

apus la varciorog

Fluierând

Știi senzația aia neplăcută și nedorită când totul în jurul tău pare să se prăbușească și nu știi ce lipici ar trebui să folosești pentru a repara crăpăturile? Când, pentru a zădărnici panica ce s-ar putea instala în orice moment, alegi să fugi de toți, de toate, să te autoizolezi?! Uneori doar așa poți privi lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Ei bine, nu despre senzația aia voi scrie.

Ieri am scos-o pe Puicuțăăă la o tură pe Paleu, ca-ntre fete. Și cum pedalam io liniștită, târâș grăbiș pe serpentine, pierdută-n lumea mea, mă trezește din visul diurn un fluierat.
Depășindu-mă regulamentar prin stânga, un nene de vreo 40 de ani, pedala relaxat pe o bicicletă fără viteze. Cu coarnele înalte, parcă stătea pe scaun.

„-  Servus dragă. Merge treaba, merge?”, mă întreabă și zâmbește. Mergea-n ritm cu mine, dar parcă  lui îi era mai ușor, iar vocea sa nu trăda oboseala ce apare în urma unui asemenea efort.

„- Da, da, încă merge”, îi zic rapid, gâfâind ca un purcel obez.

„- Ține ritmul și ai grijă cum respiri, da? No, drum bun dragă, drum bun”, îmi zice. Când să-i răspund numai ce-l văd cum prinde viteză, urcând parcă și mai ușor pe serpentine.

Fluiera în continuare și pedala lejer, de parcă ar fi levitat. 2 minute mai târziu dispăruse din raza vizuală.

Până-n momentul în care nenea și-a făcut apariția-n stânga mea, eram tare mândră de mine și de performanța mea. Mă gândeam la cât de mult evoluasem față de acum 2 ani, când mă chinuiam să urc serpentinele în cea mai mică viteză, iar ieri am urcat în viteza cu care circul prin oraș pe drum drept. Mno, lasă că mă fac io mare …

Sâmbătă voi avea ocazia de a-mi întări rezistența fizică într-o tură lungă până în Vârciorog, la peștera Osoi – să fie vreo 45 km până acolo?! Plecarea-i dimineață la ora 9.30 din parcarea de pe str. Independenței.

apus la varciorog

pe Paleu in jos

Cușca imaginară

Zilele trecute am găsit bani în buzunarul gecii de piele. Nu știu cum au ajuns acolo, nu știu dacă erau ai mei. Dar m-am bucurat că i-am găsit. Așa cum se bucurau odinioară pruncii de acadelele din zahăr ars. Cocoșei, parcă se numeau.
Azi mi-a zis vecina că trebuie să-mi dea bani. Aparent am fost cuminte, merit.

Aștept ziua când va ploua torențial cu bancnote. Așa aș simți că munca mea e valorificată și de vreun zeu ascuns, care stă cuminte și care chiar își face apariția atunci când ai mai mare nevoie de un sprijin. Sigur, citatele motivaționale sunt interesante, dar podul mi-e plin de mulțumiri, cuvinte de laudă și de lingușeli.

În altă ordine de idei, am nevoie de-o ieșire cu bița. Un traseu mai lung. Sau de o coborâre pe Paleu. Mi-s ca un leu într-o cușcă veche și ruginită din fosta grădină Zoo din Oradea (care, apropo, s-a modernizat și va fi inaugurată în 1 mai!). Mă mișc într-una, n-am stare să aștept, n-am răbdare să urlu ca să audă toată jungla. Mi-e dor să cobor dealul ăla cu viteză (mă rog, viteză pentru mine, pentru un biciclist experimentat io-s înceată), să aud vântul șuierându-mi în urechi, înțepându-mi fața, iar presiunea ochelarilor să-mi apese pe nas.

Dora, Alex, Laura, Radu? Pe Laurențiu îl urnesc eu, cumva. 😀

pe Paleu in jos

ploaie in luna lui marte

Alinierea planetelor în lumea mea

Fiecare dintre noi trăiește într-o mică lume a sa, proprie și personală (sic!) pe care n-o împarte cu ceilalți. Nici cu părinții, nici cu marea iubire a vieții. Nici măcar cu pisica, deși mâța te studiază și te analizează și învață lucruri despre tine pe care apoi le folosește în favoarea ei. Iar lumea asta mică a fiecăruia se izbește mereu de alte lumi. De alte idei. De alte obiceiuri. Uneori ciocnirile sunt benefice pentru toate părțile (bre, nu te gândi la prostii!), alteori apar scântei, iar în cazuri grave apar adevărate catastrofe.

Saturn, Uranus, Neptun, Pluto sunt planete grele, zic astrologii. O fi, nu mă pasionează domeniul. În ultima vreme cred că planetele astea grele s-au aliniat pentru a-mi pune piedici și pentru a-mi demonstra că-s mică precum un pisoi plăpând și plângăcios ce-și caută mama în imensul grajd. Mi-au întins nervii la maximum, m-au făcut să mă îndoiesc de mine și să regret toate lucrurile bune pe care le-am făcut vreodată. Și, cea mai gravă lovitură, mi-au stricat somnul …

Din fericire, nu cred în astrologie. Nici în vreo religie/instituție anume. Dar cred în karma. Cred în „never say never” pentru că de prea multe ori am ajuns să fac exact ceea ce nu credeam vreodată că voi face. Nu mai visez cu ochii deschiși de la 15 ani. Dar știu că întotdeauna lucrurile bune sau rele se întorc înzecit, într-o formă sau alta. E aberant, știu.

Și totuși nu știu cum să interpretez karma din ultimele zile (yup, it really is a bitch!). De o săptămână telefonul meu e … mort. Blocat. Acum 2 zile a murit Thunderbird, deci nema email. M-am obișnuit atât de ușor cu thunderbird încât am și uitat că pot oricând să verific mailul în browser. Azi dimineață a început să plouă la 2 minute după ce-am ieșit din bloc și la 1 minut după ce-am intrat în casă s-a dezlănțuit furtuna cu grindină. Măcar n-am fost pe afară când natura și-a făcut de cap …

ploaie in luna lui marte

creanga de brad

Iarnă la Cavnic 2013

Mai știți când mă miorlăiam că vreau un concediu de antisocial, că vreau să beau vin fiert într-o cabană la munte, să citesc o carte bună și să-mi pârlesc șosetele de teracota fierbine? Ei bine, dorința mi-a fost îndeplinită (thnx Dani, Otilia & Anca!). În prima zi de vacanță am fost un mic zombie de la medicamentele care previn răul de mașină. Mi-era greu să pronunț toate silabele din numele meu, darămite să întrețin o conversație coerentă. Dezavantajul de a fi femeie sensibilă! Nici măcar murăturile delicioase ori mâncarea excelentă, gătită de gazde, nu m-au ajutat să-mi revin. Așa că prima zi de vacanță am dormit-o din plin.

Hoinărind prin pădure, la „pozat” de pomi, frunze și vulpițe (nu le-am găsit, firește, la cât sunt de gălăgioasă) am dat de-o porțiune unde zăpada era neatinsă, așezată-n valuri ca o plapumă rece și pufoasă.  „Stai că verific eu cât e de mare zăpada, că io am cizme. Sigur nu trece de marginea cizmei”, am strigat și dusă am fost. Am reușit să înaintez 2 metri și m-am prăbușit. Măcar am învățat să „înot” în stratul de omăt. Și-o fost atât de bine, c-aș mai repeta experiența. Desigur, condiția fiind ca sub plapuma de zăpadă să nu fie o vale adâncă.

Despre celelalte zile nu vă povestesc, ce se întâmplă-n Cavinc, rămâne-n Cavnic! Dar vă arăt câteva poze drăguțe:

cavnic 2013

Da, acum am descoperit ramele în Photoscape și, momentan, am dat în microbul ramelor și-al filtrelor.

Nu-i tocmai bine încadrată imaginea de mai jos, dar mi-a fost atât de drag poneiul ăsta, încât a fost musai să-l „trag în poză”. Ne-am salutat respectuos, io l-am mângâiat pe cap și el mi-a mirosit palma. A considerat că-i mai gustos fânul uscat decât degetele mele, lucru pe care-l apreciez. Io aș fi fost prea … crocantă pentru gusturile sale rafinate.

ponei cu sania

o sticla de palinca

iarna la cavnic

creanga de brad

Și cam atât pentru azi. Voi ce-ați făcut prin vacanța de iarnă?

Prima rezoluție de an nou

De Anul Nou toată lumea-și face planuri: voi munci mai mult, voi fi mai calm, voi avea răbdare, voi investi mai înțelept în proiecte etc. Ca tot omul, și io mi-am propus niște lucruri. Mărunte, că io consider că e mai frumos să trăiești viața în pași mici şi precauţi decât să faci hopuri uriașe și să pierzi toată distracția şi satisfacţia unui lucru bine făcut.

Acum 2 ani, de Anul Nou, am ciobit un pahar de suc. Nu l-am observat aşa că atunci când l-am spălat, am reuşit să mă tai la deget. Deşi eram calmă şi lucidă, de îndată ce am văzut sângele curgând şiroaie în palmă undeva în mintea mea s-a auzit un click, iar 10 secunde mai târziu Laurenţiu mă culegea de pe podeaua bucătăriei. Făcusem un atac de panică la vederea sângelui şi leşinasem puţin, cam aşa cum s-a dus să moară puţin Shakespeare al lui Marin Sorescu.

Anul acesta am reuşit performanţa să ciobesc o farfurie. Am observat când am spălat-o pentru că, nu-i aşa?!, iarăşi m-am tăiat la deget. De data asta n-am mai leşinat. Calmă şi liniştită, privind sângele cum pulsa din degetul arătător, am ajuns la baie unde am spălat rana cu dezinfectant şi, la fel de calmă, i-am sugerat lui Laurenţiu că ar fi bine să-mi înfăşoare un plasture peste tăietură. N-am mai leşinat, n-am mai făcut vreun atac de panică.

Deci prima mea realizare din 2013 e deosebit de importantă: am reuşit să nu leşin la vederea sângelui. Despre celelalte rezoluţii nu vă voi povesti, nu de alta, dar io nu cred în ideea “de mâine”, ci acţionez atunci când simt nevoia unei schimbări.

Pam-pam!

apus pe malul crisului

colaj lilisor

De 6 ani :)

Acum 6 ani am părăsit Timișoara pentru Oradea. Și acum 6 ani am început să scriu pe acest blog. Nu mi-am dorit Lilișor.net, dar pentru că Lili.ro și Lili.com sunt domenii irosite (unul e redirecționat către un portal românesc, altul era „parcat”, acum de vânzare pentru o sumă exagerată), am acceptat și domeniul acesta. Oricum toată lumea mă alintă cu „Lilișor” pentru că-s mică. Dar cresc io mare. Sper!

În primii 2-3 ani de blog nu aveam un scop, nu știam ce vreau să obțin din blog, nu-mi imaginam că aș putea câștiga bani din activitatea asta. Așa că datorită blogului am început să învăț singură html la nivel de începător (bibilind tema pe principiul „dacă șterg asta, ce se întâmplă”, notând fiecare cod într-un .txt pentru a repara greșelile făcute intenționat, învățând să fac coduri de banner și să le pun pe blog, să folosesc anumite plugin-uri, am aplicat niște noțiuni de SEO etc). Am mai învățat că, cel puțin pentru mine, WordPress e o platformă muuult mai user friendly decât Joomla (pe care o urăsc din tot sufletul!).

Practic blogul e locul unde-mi permit să testez noțiuni pe care nu le pot aplica la serviciu/clienților.  Și ăsta-i unul dintre cele mai importante roluri ale unui blog personal: mi-a oferit ocazia și locul de a învăța o mulțime de lucruri, sub supravegherea lui Laurențiu firește.

Un alt avantaj al blogului? Am descoperit multe informații valoroase de la voi, cei ce comentați, din argumentele voastre, din ideile voastre.

De la un blog cu refulări și frustrări …

Spuneam că am pornit la drum fără a avea un scop. Am trecut prin toate fazele prin care trece un blogăr amator: entuziasm, apoi frustrare urmată de o stare de apatie și, în cele din urmă, i-am găsit blogului (zic io!) un rost. La început era la modă să te plângi pe blog. E interesant cum reușim noi, oamenii, să facem din țânțar un armăsar pentru a avea un  motiv ca să ne plângem de milă. Am trecut și prin faza asta. Am învățat că nu-i deloc productivă și că nu mă ajută la ceva.

Consider că sunt mai câștigată dacă scriu despre lucruri și evenimente utile. Despre ceea ce-mi place mie să fac: să citesc, să merg la teatru, la concerte, să gătesc.

… la un blog de gospodină modernă 🙂

Sigur că o mai iau pe arătură, sigur că mai am momente când scriu și prostii. Și asta pentru că încă mai învăț cum să-mi canalizez energia și ideile, să filtrez ce e important pentru public și ce nu, cum să abordez anumite situații și ce merită să apară pe blogu-mi. Dar, mai presus de toate, încă mai lucrez la un stil de a scrie. Și vreau ca blogul să rămână acel loc unde pot învăța din munca mea și din greșelile mele.

În ultimul an am participat la foarte multe evenimente, m-am implicat în diverse proiecte și de fiecare dată am căutat să anunț cât mai mulți orădeni despre acestea. Și asta pentru că am auzit de multe ori expresia „În Oradea nu se întâmplă nimic”, deși nu e tocmai adevărat. Numai în Moszkva sunt organizate concerte aproape în fiecare sfârșit de săptămână, iar piesele de teatru de pub au devenit din ce în ce mai populare și mai numeroase. Și pentru că mereu cer feedback după un eveniment, mi-aș dori să-mi scrieți părerile voastre despre evenimentele orădene la care vă invit.

Spre exemplu, Ioana Orțan (pe care unii dintre voi o cunoașteți de la Gala Traficantului de Cultură), mi-a scris câteva rânduri despre spectacolul „Lumină Lină”, de la Toamna Orădeană:

 Lumină lină este un spectacol care m-a impresionat profund. A-l asculta pe Victor Rebengiuc interpretând poezii este un privilegiu, iar modul în care Grigore Leșe ne-a cântat sufletul a lasat o amprentă asupra mea. Interpretarea celor doi a introdus publicul într-o capsulă în ca nu există timp și spațiu. Mi-ar placea să revăd acest spectacol.

Iar pe Bogdan Pater l-am rugat să-mi scrie despre piesa de balet „Don Quijote”, pusă-n scenă de trupa teatrului „Oleg Danovski” din Constanța, tot la Toamna Orădeană:

Foarte simpatici și eleganți dansatorii de la Oleg Danovski. Au reușit să pună în scenă un spectacol antrenant și amuzant, dar mai ales foarte grațios. Nu mă așteptam să îmi placă așa mult baletul, dar le mulțumesc că mi-au oferit ocazia să descopăr baletul.

Întâmplarea face ca ambele opinii să fie pozitive. Dacă voi aveți alte păreri despre spectacolele pe care vi le-am recomandat în 2012, vă rog să-mi scrieți fie în comentarii, fie pe e-mail. Voi publica ce-mi trimiteți dacă sunt păreri argumentate, dar nu accept texte cu atacuri la persoane și injurii nefondate. Că nu mai avem de 14 ani, da?

Obiceiuri bune 🙂

De ce insist cu teatrul, de ce tot recomand cărți ori vă îndrum să mergeți la diverse evenimente culturale? Nu pentru că m-aș considera un om cult și foarte inteligent, pentru că nu-s. Dar sunt conștientă că dacă eu nu învăț constant, nimeni n-o va face pentru mine. Și mai știu că-s curioasă ca o mâță, că-s atât de multe lucruri interesante pe lumea asta, încât e păcat să trăiesc fără a le cunoaște. Că nu întotdeauna ignorance is bliss.

Apropos de cărți, în ultimele zile am ascultat un audiobook, The Power of Habit: Why We Do What We Do, and How to Change, de Charles Duhigg. Am cumpărat versiunea audiobook pt. că aveam prea multe credite strânse pe audible.co.uk. :D. Printre altele, cartea descrie cum suntem dominați de obiceiuri bune sau rele și cum ne pot influența viața. Nu e genul de self help book – că nu dă sfaturi mură-n gură-, ci mai degrabă prezintă niște fapte pe baza unor studii realizate pe cazuri reale, umane. Firește că fiecare cititor/ascultător trage propriile concluzii.

No bun, după atâta amar de scris, care-i concluzia acestui articol?

Că blogul Lilișor.net a împlinit 6 ani. Anul viitor îl dau la școală, poate învață să facă bastonașe și liniuțe!

colaj lilisor

lectura de concediu

Concediul unui antisocial

Atunci când te implici cu drag în proiecte după proiecte, oboseala pare să se evapore. Sau poate că am ignorat-o, așa cum fac cu multe lucruri indezirabile.

Însă după 2 ani fără concediu, simt nevoia să mă retrag, pentru câteva zile, într-o cabană caldă pe-un vârf de munte, fără să fiu nevoită să mai aud gândurile unora, ideile altora, presupunerile tuturora. Să șed singură, cu ceaiul cald și să citesc. Să dorm cât și unde vreau. Sau să mă pierd prin Oradea, pe străduțe umbrite de castani.

Nu putem fi cu toții perfecți, cu umorul lui George Carlin, zâmbetul de Colgate, trupul de zeu și înțelepciunea lui Ghandi sau Confucius. Mai avem nevoie și de iarbă, nu doar de gazon ideal!

Mi-s dragi toate proiectele la care am lucrat în ultimii 2 ani. Mi-au rămas dragi mulți dintre oamenii cu care am lucrat și cu care lucrez. Adevărul e că nu-s tocmai o persoană ușor de tolerat, nu știu să fac glume bune și scot destui „porumbei” pe gură atunci când sunt epuizată psihic. Iar uneori orgoliile complicate și frustrările pe care alții le aruncă pe umerii celor din jur pot fi mai extenuante decât munca fizică.

Mi-e dor să gătesc ceasuri întregi. Mi-e dor să fiu antisocială. Așa că de azi intru într-un concediu de … lectură și gătit. O carte e doar o carte, n-are cum să fie (sau să pretindă că e) altceva, la fel cum o cină pregătită cu drag e … doar o cină delicioasă!

lectura de concediu