Tag Archives: romani

Paianjen

De unde să știm?!

Dintr-un material din Dilema Veche, mi-am adus aminte de-o întâmplare de acum vreo 7-8 ani:

 În ce țară din lumea liberă atît de mulți oameni acceptă pasiv noua ordine națională a rețelelor de fraudă financiară, intelectuală și morală? În care țară o întreagă populație se mulțumește cu atît de puțin cînd ar avea atît de mult de cîștigat?

Eram în mașină, întorcându-ne dintr-o excursie lungă și obositoare. Cred că aveam vreo 25 de ani, terminasem facultatea de 2 ani și-ncercam să-mi dau seama pe ce cale s-o apuc din punct de vedere profesional. Muzica fadă și obositoare, care se repeta prea des la radio, începuse să irite, așa că povestea fiecare despre te miri ce.

La un moment dat șoferul povestește despre experiența unui anumit loc de muncă și cât de mulțumit a fost, pe atunci, de salariul mare – mare chiar și pentru capitală. Dar care salariu ajunsese să nu-i mai fie suficient după 4-5 luni de muncă. Pentru că pretențiile și aspirațiile  crescuseră. Treptat a realizat că poate face mai multe, poate să-și îndeplinească mai multe dorințe, pofte, idei. M-am minunat, atunci, că un salariu uriaș nu-i ajunsese, ba chiar m-a uimit când a povestit că taman ambiția de a câștiga mai bine l-a împins să caute un alt loc de muncă, mai bine plătit.

Iar reacția lui visavis de mirarea mea mi-a rămas adânc întipărită în memorie: „n-ai cum să știi cum e să câștigi atât de bine și cât de ușor se duc banii aceia, de vreme ce niciodată nu i-ai avut. N-ai cum să știi cum e să ai mai mult, dacă n-ai fost niciodată în acea situație!”.

Și extrapolez replica șoferului la situația noastră. Cum să știm cum e să trăiești mai bine, liniștit și civilizat, când generațiile de azi nu mai țin minte cum e să trăiești fără frica zilei de mâine? Ai să spui că înainte de ’85 oamenii trăiau bine și liniștit (până l-a apucat pe Nea Nicu să înfometeze o țară pentru a-și plăti datoriile), dar ai să greșești. Pentru că nici atunci n-am trăit bine, liberi și liniștiți. Am trăit constant cu frica unei securități agresive, cu lipsa tehnologiilor și-a libertății de expresie. Am trăit cu speranțele deșarte și ideile false induse de istoria modificată de sovietici și comuniști. De câteva săptămâni citesc „Cortina de Fier” de Anne Applebaum, o carte excelent scrisă despre cum a nimicit un regim totalitar o mare parte din Europa. O recomand cu drag și căldură oricui vrea să cunoască mai multe despre ce înseamnă, de fapt, comunismul.

Cum să știe românul de rând cum e să trăiești mai bine, liber și civilizat, când el n-a ieșit din țară și n-a cunoscut vreodată o altă cultură, decât prin prisma televizorului?

nori-furtuna

Vrem schimbare, dar numai dacă alții se schimbă!

Pentru că ambrozia e-n floare și pentru că în august pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am dormit o noapte întreagă, fără a mă trezi speriată că mă sufoc, am ajuns la o tanti alergolog. Cabinet privat. Tânără, drăguță, înțelegătoare, mi-a explicat una-alta, m-a consultat pentru a fi sigură că simptomele mele sunt de alergie, nu de o sinuzită.

Mi-a recomandat un tratament și ne-am despărțit cu gândul că ne-om revedea peste o lună, după ce voi trece peste perioada aceasta. Am plecat cu optimism și cu zâmbetul pe buze din cabinetul doctoriței. Prin felul său cald mi-a transmis că e o soluție pentru problema mea și că nu-i cazul să disper. Numai cine suferă de câte o boală cronică ori de-o alergie agresivă poate înțelege cât de liniștitor e gândul că ești tot mai aproape de o soluție permanentă.

Optimismul meu s-a diminuat pe măsură ce intram în farmacii pentru a-mi procura medicamentele. Am intrat în 8 farmacii diferite, în fiecare găseam ori câte un medicament, din cele 4 de pe rețetă, sau o doză incompletă. Din fericire, și farmacistele au fost amabile și înțelegătoare și-au avut grijă să mă îndrume către farmaciile unde anumite medicamente erau pe stoc. Și apreciez nespus de mult ajutorul unor străini empatici. Într-un final, după o oră de căutat și alergat prin oraș, am reușit să cumpăr toate medicamentele prescrise. Iar portofelul meu s-a ușurat de vreo 250 lei. Dar abilitatea de a respira pe nas, de a scăpa de senzația de sufocare, e neprețuită. 

Răbdare, că ajung și la atitudinea care m-a făcut să scriu articolul acesta.

Pentru a ajunge la birou în timp util, am urcat în primul taxi pe care l-am găsit în stație. City Taxi. Un Logan roșu condus de un nene trecut binișor de 55 de ani. Genul de om care, din scaunul de șofer de taxi, le știe pe toate. Și e mare naționalist, mare justițiar, ba chiar e un fan înfocat al lucrurilor bine făcute de către românii viteji ai acestei țări. Îi spun adresa unde trebuie să ajung și, nici nu apuc să-mi trag sufletul pe banchetă, începe nenea să vocifereze teoria aia stupidă a românilor sclavi la ei acasă. Redau cât mai rețin din dialog:

– El: „Ce treabă-i asta, să ajungem noi după atâția ani de la revoluție, să fim sclavi la noi în țară? Unde-n lumea asta mai găsești așa ceva?! Noi mergem la ei să-i facem sclavii noștri?! Nu mergem! De ce vin ei aici?! Că suntem fraieri, d-asta, vă spun io, domnișorică!”

– Eu: „De ce spuneți că suntem sclavi?”

– El: „Că toate companiile astea vin și ne iau toate resursele, ne dau de lucru pe salarii de nimic și apoi pleacă la ei în țară bogați. Ne fură munca și viețile, că și așa suntem vai de steaua noastră. Da, de aiasta vin ăștia, străinii la noi, că suntem ieftini și niciun politician nu le zice nu, ba chiar le și pupă picioarele. Ia să fi fost un premier hotărât, să zică „valea!” și hai să facem noi, câte s-ar mai fi făcut în țara asta. Ohoo! Că suntem bogați, avem de toate. Dar n-are cine, că politicienii ăștia români mai degrabă fură decât să facă ceva bun, ceva de viitor…”

– Eu: „Și dacă nu ar fi companiile din afară, ce-ar trebui să facă toți oamenii care au locuri de muncă în parcul industrial?”

– El: „Să lucreze la români! Că de aia trăiesc aici, pe pământul ăsta românesc! Păi, ce, noi nu știm să facem d-astea? Păcat că ne jecmănesc ăștia, politicienii, că de nu, luam noi fața Europei cu bogățiile noastre. Dar nu mai are cine să facă muncă. Bătrânii nu mai pot, iar tinerii … ehe, tineretu’ aiestea numa’ păcănele, telefoani scumpe și salariu de menejer ar vrea. Dar să nu muncească.”

Mi-am ținut părerile pentru mine, pentru că mi-era clar că omul nu înțelege un argument rațional ori economic. E cam trist când tâmpeniile antenelor și-ale realităților paralele cu realitatea țin loc de argumente. Mă rog, în taxi sunt amuzante, dar când aceleași inepții se repetă pe micile ecrane și sunt vândute sub denumirea de „adevăr”, parcă nu mai e așa de hilar.

Ajungem în parcarea firmei, și-l aud pe șofer: „iote la ăștia, ce parcare lojică și-or tras, fain așe! Iote, au și loc de taxi, pot opri aci fără să deranjez pe cineva”. Mi-a cerut 20 lei pe o cursă care-ar fi undeva la 16-17 lei, nu mi-a dat bon. Probabil pentru că am venit să lucrez la japonezi!

Ca șoferul de taxi, care visează schimbare și o viață mai bună, sunt mulți alții. Vrem infrastructură, vrem parcări și parcuri, vrem industrie și comerț, dar parcă e mai comod să ocolim regulile. Să se schimbe alții și poate atunci vom începe să umblăm și noi la atitudine. Până atunci ne miorlăim că nu ne convine când se lucrează pe stradă, pentru a se îmbunătăți sistemul de termoficare, ne isterizăm când ni se cere să plătim parcarea, ori devenim agresivi când ni se atrage atenția că nu e voie să parcăm pe locurile destinate persoanelor cu handicap. Pentru că suntem români, ce pana noastră, noi ne pricepem la orice!

N-am nicio concluzie, voiam doar să scriu articolul acesta ca peste 10-15 ani să pot observa dacă se schimbă ceva sau ba.

nori-furtuna

pod-metal-suncuius

Piramida priorităților

În România anului 2017 oamenii au mai mare încredere într-un popă pedofil, fiind dispuși să meargă până-n pânzele albe pentru a-l apăra, în ciuda dovezilor de pedofilie. Dar nu au încredere în doctori, aruncând constant cartea aia cu „e o conspirație mondială a corporațiilor farmaceutice care vor să ne îmbolnăvească pentru a se îmbogăți pe spinarea noastră”. Dar asta nu ne oprește din a consuma tone de gel și săpun antibacterial sau antibiotice după ureche, la fiecare răceală ce ne incomodează existența. Și că tot vorbim despre medicamente, norocul omenirii că mai există cercetare-n domeniu, că altfel riscăm să ne autodistrugem prin automedicație și imunitatea bacteriilor la antibiotice. În altă lume, cu alte priorități, americanii au ajuns la concluzia că o copilărie fără microbi duce la o viață de adult bântuită de probleme de sănătate.

Tot aceiași români simt nevoia să intervină în viețile oamenilor, impunând cine cu cine ar trebui să se iubească. Pentru că prioritatea nu e bunăstarea pruncilor din familii abuzive („sigur au făcut ei ceva prostii și merită o palmă ca să nu și-o ia în cap”), nici măcar ajutorarea femeilor traumatizate de soți violenți („asta le trebuie  dacă nu-și pot ține gura, nu pot sta acasă cu ‘ăi mici, ce atâtea pretenții?!”), important e să le spunem noi femeilor că le e interzis să iubească alte femei, iar bărbaților le e interzis să pupe alți bărbați. Nici nu-i nevoie să ne uităm prea departe prin Europa, să vedem că-ntr-o țară democratică, unde besericile nu-s stăpâni pe moșie, lucrurile au evoluat firesc, chiar dacă Angela Merkel are alte opinii.

E bizar cum oamenii nu dau 2 bani pe părerea medicilor sau pe organizațiile de sănătate, însă ridică la rang de adevăr inepțiile unei pseudo-vedete de televiziune traumatizată de o nefericire în familie. În timpul ăsta, în UK, un bucătar îndeamnă la moderație și echilibru în dietă, o atitudine atât de puțin populară într-o lume aflată constant între extreme.

Românilor le e frică de aerul condiționat, pentru că-i vinovatul suprem pentru orice boală de pe lumea asta. Dar în același timp se îndoapă cu chimicale, energizante și tot felul de ape cu microbi „buni”, pentru că, nu-i așa?!, de unde trăiesc broaștele, pot bea și oamenii. În Oradea sunt oameni dispuși să meargă săptămânal în Tinca (aprox. 40 km) pentru apa „binefăcătoare” cu microbi, dar fug, ca mâțele de lămâie, de apa de la robinet, pentru că n-ar fi suficient de potabilă. În altă lume, peste iaz, Amazon lucrează intens la a deschide magazine fără stoc fizic și fără casieri.

Am văzut atât de multe mașini noi de 20-30.000 euro care circulau cu geamurile deschise, ceea ce înseamnă că nem io aer condiționat. Când afară sunt peste 35 de grade Celsius, trebuie să-ți fie mai frică de AC decât de moarte, de vreme ce preferi geamurile deschise.

Bine, nici cu prioritățile mâțelor nu mi-e rușine. Bestia mea, spre exemplu, mai degrabă ar băuna constant și enervant decât să mănânce alea 20 de bucățele de hrană rămase-n bol. Îi e mai simplu să cerșească atenție și mâncare decât să aștepte cuminte ora mesei.

Și bonus un articol prea bun pentru a nu-l citi!

Paianjen

Social rant

Ne plângem că rețelele de socializare ne iau mințile și cuvintele atunci când afirmăm că am vrea să comunicăm mai mult cu oamenii care contează.

Generalizăm că vremurile astea sunt de rahat, că generațiile noi sunt vai de steaua lor pentru că se joacă mai mult decât ne-a fost nouă permis. Ridicăm “misepare-ul” la rang de înțelepciune urbană pentru că noi am crescut fără tehnologie ori acces la internet.

Oftăm din greu aducând în față “alte vremuri”, mai bune desigur, nostalgice și cu iz de fericire organică, nu artificială ca cea de azi. Asta în timp ce, pe aceleași rețele de socializare, distribuim toate tâmpeniile de care ne plângem. Și dăm lecții, pentru că ne pricepem la a le impune altora cum ar trebui să-și conducă afacerile ori viețile.

Fascinanți sunt aceia care distribuie articole despre viața sănătoasă, sport și meditație, având grijă să-ți arate și detaliile picante din ultimul scandal al “vedetelor” locale. E ca și cum ar mânca o savarină bună, gătită cu ingrediente proaspete, peste care ar adăuga și o lingură de rahat moale de mâță, pentru un adaos de aromă.

Uneori îmi displace internetul pentru că nu aduce bun simț la pachet cu oferta de internet. Ori un pic, doar un pic de simț al ridicolului.  Parcă trăim doar în era șocantului și senzaționalului, unde simplitatea și plictiseala nu au ce căuta…

/Rant over, mă întorc la andrelele mele.

Paianjen

turnul primariei oradea

Little boxes

E bizar că deși trăim în vremuri cu informația la un click distanță, ne închidem în cutii de prejudecăți și ignoranță. Pentru că e mai simplu. E mai interesant un motan Scottish Fold care se aruncă într-o cutie ca un elefant între porțelanuri decât minciunile unui lider de partid majoritar. În ambele situații poți urmări cursul întâmplărilor, dar măcar prima te amuză, cealaltă îți crește tensiunea sau ți-e indiferentă.

Calea cea mai simplă nu-i mereu cea mai bună. E simplu să-l urăști pe cel care câștigă mai bine decât tine, pe cel care are o casă plătită și amenajată, spre deosebire de tine, cel care te gândești cu groază la următorii 30 de ani de rate. E simplu să-l detești pe cel care-a votat altfel decât tine. Și e atât de simplu să-l disprețuiești pe cel care preferă să se uite la Antena 3, unde totul îi e servit mură-n gură, în loc să caute informații care echilibrează lucrurile și opiniile.

E atât de simplu să instigi oamenii la ură, să-i împarți în caste și să-i lași să se autodistrugă. Responsabilitate e un cuvânt prea complex pentru meseria de politician. Pentru că ar însemna să-ți pese de consecințele acțiunilor și faptelor tale ca om politic. Oamenii politici se apără cu limbaj de lemn, aruncă argumentul democrației și cu asta încearcă să închidă gura omului implicat civic. L-am auzit pe Tăriceanu spunând că nimeni n-are dreptul să ne spună nouă cum și când să facem legi, ori parcă într-o democrație transparența și claritatea sunt principii care n-ar trebui aplicate selectiv, doar când ne convine nouă.

Partidul majoritar caută să sădească sămânța naționalistă în român, că au văzut în America, la Trump, că a funcționat. Și oamenii leneși mușcă momeala și chiar cred că vin străinii să ne fure țara, că Soros e tătucul răutăților occidentale și că dacă nu-i dăm afară pe străini, noi n-o să putem trăi bine. Și-i învățăm pe oameni rugăciunea aia cu „Să ni se dea”, că e dreptul nostru. Să ni se dea, să ni se facă. Că doar e mai simplu să conduci un popor care așteaptă să-i pice para-n gură decât unul care pune umărul la treabă. E complicat cu omul activ, vrea drepturi, vrea să se implice, vrea să respecte niște standarde mereu, nu doar atunci când ne convin.

Așa că e mai simplu să arunci câte un os – niște măriri de salarii, niște măriri de pensii, tăieri de taxe, să înfierezi o anumită clasă mai citită – ca oamenii să se urască între ei, bogații și săracii, condamnații și necondamnații, cei care gândesc rațional și pragmatic și cei care tratează viața prin prisma experiențelor personale și-a credinței. Populismul e atât de nociv, atât de greșit într-o lume echilibrată pentru că dezbină societatea.

E greu să echilibrezi. E greu să mobilizezi și să crești spiritul civic, mai ales în Oradea. Aici se iese în stradă pentru a limita drepturile altor oameni, nu pentru a-i trage de mânecă pe aleși că nu-i normal ca omul care fură și abuzează de poziția sa să scape fără pedeapsă.

Sper să prind momentul când românul va scăpa de prejudecăți și de lăcomie.

Și sper ca orădenii să iasă-n stradă în număr cât mai mare pentru a arăta că Oradea nu-i un oraș de oameni cu capul plecat!

turnul primariei oradea

capra

Coalițiile, familiile și valorile morale

La sfârșit de săptămână am fost la munte, la răcoare. Am scos cortul, sacul de dormit și salteaua la aer. Am ajuns pe Valea Boiului, că există tren din Oradea până-n Bratca. După ce-am văzut că peste tot e plin de oameni, am ales să ne oprim undeva deasupra văii, destul de aproape de cascade. Jos erau câteva familii, care tocmai se instalau. 3 sau 4 familii cu copii.

Ne-am gândit că-i mai liniște să campăm aproape de familii cu prunci decât lângă adolescenți sau studenți. Greșit! Nu doar că familiile s-au comportat ca niște maimuțe abia căzute din copac, au făcut un tărăboi toată noaptea. Pentru că de aia au murit oamenii la revoluție, ca unii să-și permită mașini cu boxe din care să urle-n toată valea manele!

Era un cer senin, plin de stele, răcoare afară, o atmosferă excelentă. Până s-a trezit maimuța șef din tribul familiilor să dea mai tare la muzică, să scoată laserul verde și să chiuie.

Familia și valorile morale

De dimineață citeam despre Coaliția pentru Familie, ăia de urlă că un prunc poate crește doar într-o familie formată dintr-o femeie și-un bărbat, căsătoriți. Ăia de urlă că asistăm la degradarea valorilor morale și familiale. Nu contest necesitatea unor valori morale într-o familie, contest faptul că acestea chiar există în multe uniuni familiale. Pentru că, de fiecare dată când ies din bula mea, mă lovesc și de oameni care par crescuți în copac.

De la ce mi-a crescut însă tensiunea? De la asta: „Statutul căsătoriei să fie întărit prin nerecunoașterea formelor alternative de conviețuire, precum concubinajul („uniunile civile”). Creșterea și educarea copilului într-un mediu familial complet și stabil, cu o mamă și un tată, să fie întotdeauna prioritatea politicilor publice și a legislației din domeniu. Știm cu toții că familia, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie, este singura relație interumană ce asigură mediul ideal nașterii, creșterii și educației copiilor.” Zău că pasajul de mai sus sugerează că ne întoarcem în trecut, când femeile văduve erau marginalizate, iar tații cu prunci erau stigmatizați. Mai lipsește să aruncăm cu pietre în cei care nu-s blonzi și cu ochi albaștri și e pachetul complet!

Sunt curioasă de ce uniunile civile nu pot transmite valori morale și familiale, mai ales în cazuri în care oamenii locuiesc împreună, se înțeleg, nu urlă la copil, nu se bat, nu se ceartă ca la ușa cortului. Un simplu act semnat de ambele părți nu transferă valorile morale și familiale, dar poate deveni un uriaș motiv de frustrare pentru cei care s-au căsătorit sub presiunea socială.

Educație

Îmi și imaginez câte valori morale și-au asimilat pruncii din cele 4 familii care-au venit la munte să facă scandal, la fel ca pruncii ce vin din familii unde e la modă să-ți bați odrasla pentru orice mică tâmpenie sau precum copiii care vin din familii creștine unde alcoolul e la fel de important ca pita zilnică.

N-ar fi mai util să punem accent pe educarea tinerilor, că violența n-are ce căuta într-o familie – și asta pentru că în România încă e mișto să te lauzi că-ți bați nevasta – că oamenii pot avea orientări sexuale diferite cu care se nasc și care nu sunt contagioase, că o mamă singură nu e o stricată?

Mă mir că încă nu s-a trezit o minte creață să amendeze femeile care au trecut de 30 de ani și încă n-au prunci. Sau să arunce cu pietre în femeile care nu vor prunci. Oh, wait, asta oricum se întâmplă, virtual sau verbal. Aparent e o crimă dacă o tipă singură sau măritată declară că nu-și dorește copii.

De ce unele organizații irosesc energia pe proiecte stupide, când ar putea să pună mai mult accent pe educație?

capra

fire de crosetat

„Pfoai, dar nu se merităăă!”

Când am început Atelierul, am mers pe ideea: „make it and keep it fun”. Dacă lucrez la ceva ce-mi place, nu renunț ușor și mă zbat să reușesc. Însă tot atunci când am început proiectul mai multe voci mi-au spus „nu se merită, munca manuală nu-i nici apreciată și nici răsplătită în România”. Românii nu apreciază calitatea, românii vor doar ieftin, rapid și excelent, românii-s așa și pe dincolo. De parcă românii ar fi cei mai mari zmei de pe lumea asta …

Acum vreo 2-3 săptămâni mă „miorlăiam” pe Facebook despre cât de mult mă irită mentalitatea de tipul „Nu/Nu se poate/Nu pot/Sper că nu/Nu se merită” etc.  Probabil pentru că-s foarte încăpățânată de fiecare dată când cineva-mi spune „nu se poate”, eu încerc să găsesc o cale pentru a demonstra opusul. E mai greu să schimbi mentalitatea negativă a omului decât să dresezi o pisică!

Am continuat proiectul și m-am bucurat de fiecare mică victorie: o comandă, un mesaj de încurajare, o întrebare din partea unui client curios, un comentariu pe site, un link de la un necunoscut. Din 5 oameni câți eram inițial în proiect, am rămas cu o singură colegă pe care mă puteam baza pentru a ne împărți munca.

Am auzit de atâtea ori „Nu se merită” încât am ajuns să-mi pun întrebări: Dar dacă, într-adevăr, nu merită să-mi bat capul cu asta? Dacă munca noastră nu va avea rezultatele pe care le urmăresc? Dacă n-o să reușim vreodată să creștem proiectul ăsta așa cum îmi doresc?

La un moment dat mi-era din ce în ce mai greu să fac față atât volumului imens de muncă pentru clienții care mă angajaseră pentru comunicare/SEO, cât  și proiectului de croșetat. Colega era în ultimele luni de sarcină, eu mă simțeam copleșită de muncă, ai mei mă întrebau ocazional „și, ia zi, mai croșetezi sau te-ai convins că nu merită?”.

Revin mâine cu detalii și vă povestesc ce-am făcut, momentan sunt la un curs de marketing online …

fire de crosetat

Cât de mult îți prețuiești munca?

Dacă întrebi un străin (englez, american, australian etc) despre un proiect la care a lucrat, străinul îți va începe un mic discurs cu o propoziție pozitivă, care îți va întări încrederea în acel proiect.

„It was aswesome, amazing. We worked really hard, it was so much work but it was all worth it. I’ve had a good team, we’ve had our ups and downs, our little arguments, but the result was all that mattered and we are so grateful for every support we got”.

Propoziția de la început, pozitivă și încărcată de emoție, descrie cât de entuziasmat e omul de acel proiect, câtă încredere are în munca sa și în rezultate. Deși sunt sigură că în spatele aparențelor s-a confruntat cu tot felul de probleme, de lipsuri, la final omul scoate în evidență doar ce-i mai bun din proiect. Și-ți transmite mesajul că a făcut o treabă bună, că are încredere în experiența și munca sa.

Dacă întrebi un român (generalizez pt că m-am lovit prea des de mentalitatea asta la români) despre un proiect la care a lucrat, îți va răspunde sub forma:

„Vai, cât am lucrat și ne-am spetit. N-am dormit o săptămână, ne-am bătut capul cum să facem, apoi nu știu care din echipă s-a tras pe cur, și noi am muncit să-l acoperim, atât de mult am lucrat încât acum nu mai suntem buni de nimic. Sper să le placă și oamenilor ce am făcut, că am muncit foarte mult.”

Răspunsurile sub forma asta nu-mi transmit deloc încredere în proiect. Nici în munca ta. Dacă alegi să te plângi că ai muncit, în loc să-ți lauzi proiectul, ceva-mi spune că tu nu ai încredere în proiect. Spune-mi cât de entuziasmat ești de acel proiect, spune-mi cât de mult contează pentru tine, în loc să te plângi că ai avut mult de muncă.

Sau nu? 🙂

rosii jardiniera

Ai provizii de mâncare în cămară?

rosii jardinieraProbabil rămânând cu sechele după lipsa alimentelor din anii ’80 și din cauza prețurilor care creșteau constant în perioada de tranziție din anii ’90, ai mei au avut grijă ca an de an să aibă rezerve de mâncare pentru iarnă în cămară și-n beci. Mă refer la compoturi, murături, zacuscă și diverse legume păstrate la temperaturi scăzute și la loc uscat.

Au un petec de pământ unde cultivă legumele necesare traiului: roșii, castraveți, ardei, ceapă, morcovi, cartofi, dovlăcei, varză, fasole, spanac și altele. Carnea însă au cumpărat-o mereu, iar peștele de apă dulce era constant pe masă. Tati are un hobby productiv: e pescar!

De-a lungul anilor s-au confruntat cu destui hoți la grădină, că așa-i românul isteț și bețivan care-a primit totul de la stat, n-ar pune mâna să sape decât dacă-i rost de scos din pământ și băgat în traistă. Dacă-ar fi furat ca să ducă acasă la copii, ar fi fost una, dar fura ca să vândă la piață, să aibă bani de țigări și de rom. E frustrant să vezi cum un nemernic își bate joc de munca ta.

Ei bine, deși noi am plecat din casa părintească, ai mei au rămas cu obiceiul îngrijirii grădinii de legume. Sigur, au mai plantat și niște flori și pomi fructiferi, să aibă o ocupație dacă nu mai au prunci în grijă. Cât am fost acasă m-am îndopat cu dulceață de prune sau de măceșe făcută de mami, compot din nu știu câte fructe, făcut tot de mami, zacuscă de vinete homemade, bulion delicios 100% din roșii. Ar fi fost în stare să mă trimită înapoi la Oradea cu 3 sacoșe pline de diverse bunătăți pregătite pentru iarnă.

Ai zice că stau la țară, la casă, că au o gospodărie mare și multe animale. De fapt, părinții mei locuiesc la oraș, într-un apartament cu 2 camere. Ce-i drept, trăiesc într-un cartier mai mărginaș ceea ce le permite să țină o grădină la 10 minute de casă. O țin din plăcere, nu din nevoie. Taică-meu e genul de om care n-are stare, își face mereu de lucru și se mândrește cu roadele muncii lui!

Îmi povestea că la țară sătenii au început să cumpere pâine de la brutarul din sat și legumele de la fosta cooperativă, acum magazin alimentar. Din grajdul de unde odinioară se auzeau caii, vacile și vițeii (uneori și caprele), se mai aude o vacă anemică, secătuită de lapte dimineața și seara. Bunica avusese 7 cai în tinerețe, acum nu mai are vreunul! Are însă un tractor care stă frumos în șură! Iar purceii, gălăgioșii purcei pe care-i mângâiam pe burtică pentru a-i adormi, au dispărut de mulți ani. Acum mergi la târg să cumperi 2 porci pe care-i îngrași cât mai bine până de Crăciun. Găinile nu mai clocesc ouăle, ci puii congelați se cumpără direct de la aprozar.

Tot de la buticul din sat cumperi fructele exotice și mere de import, pentru că cele românești se coc doar vara sau toamna. Nu mai are rost să te chinui să pui compoturi, murături și alte cele pentru iarnă, că oricum le găsești la butic. Asta aud din ce în ce mai des de la unii și de la alții. Dar mâncarea aia de la butic n-are aroma produselor naturale, fără E-uri și zeci de conservanți. Bulionul de la magazin are o concentrație de 28% de pastă de roșii, nu e 100% făcut din roșii grăsane și suculente. Zacusca sau tocătura de legume cumpărată de la butic e apă de ploaie în comparație cu cea făcută în casă.

Practic, mai multă mâncare pentru iarnă au ai mei, locuind la bloc, decât unii săteni care au pământuri și grădini. N-au nevoie de pământuri și de subvenții pentru a se bucura de bucate naturale și proaspete! A nu se înțelege că noi, toți românii ăștia tineri, ar trebui să ne apucăm de grădinărit, Doamne ferește! Dar dacă viața ți-a dat lămâi, apăi fă și tu dulceață de lămâie, șerbet, compot și limonadă. Că limonada de la magazin e plină de chimicale și n-are gust!

Și-acum să revin la întrebarea din titlu: tu, omul simplu fără responsabilități de manager, îți pui provizii de mâncare pentru iarnă? (nu, nu mă refer la grădinărit, ci la a pune murături, compoturi etc)

caine rau

De ce să-ţi laşi câinele pe străzi?

caine rauÎn zona unde lucrez sunt multe case. Dacă românul stă la casă, inevitabil are cel puţin un câine. Partea proastă e că de multe ori românul ăsta care îşi permite să locuiască la casă, dă drumul câinelui pe străzi. Să colinde, să scape de dorinţa arzătoare de a se împerechea. Sau pentru că “mi-e milă să-l ţin doar în curte, uite, săracul, cum plânge după ceilalţi căţei”.

Problema e că orice câine e teritorial. Şi dacă se întâmplă să treci pe trotuar prin faţa casei pe care o apără, sunt mari şanse să te mârâie sau să te muşte. În cel mai bun caz te latră sau te ignoră.

Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia care-şi lasă câinii să iasă din curte. Mai ales pe cei care locuiesc la oraş. Da, pe tine, ca proprietar te ascultă, dar dacă mă muşcă pentru că am trecut prin faţa casei tale, în drum spre serviciu, fără a-i face vreun rău? Dacă nu-i place că am o plasă în mână şi crede că-s hoţ şi sare la mine? (sunt câini care sar la orice persoană care are capul acoperit sau o geantă masivă)

Oameni buni, nu vă mai lăsaţi câinii pe străzi. Pe lângă faptul că reprezintă un risc pentru oameni, pot fi accidentaţi de maşini (majoritatea câinilor latră după maşini, biciclişti sau motociclişti).

Eu umblu cu un pepper spray în geantă. Nu mi-e frică să-l folosesc, mai ales dacă integritatea mea corporală e ameninţată de colţii unei potăi.

foto: flickr.com