Tag Archives: romani

Aeriseşte-ţi casa, române!

titic se ascunde sub cearceaf

Cred că şi tu ai astfel de vecini: când deschid uşa apartamentului, împut toată scara. Şi nu mă refer la vecina simpatică de la et. 4 care şi azi mi-a făcut poftă cu ardei umpluţi. Că de la ea din casă ies doar mirosuri apetisante.

În Lugoj aveam câţiva vecini care împuţeau regulat casa scării cu diverse … să le spunem izuri interesante. Nu era nevoie să spionăm vecinii pe vizor că după miros ne dădeam seama cine a intrat în casă şi cam de câte ori.

Cam la fel şi aici, în Oradea. Putoarea rămâne la 2 etaje, pesemne cineva chiar nu cunoaşte avantajele unei locuinţe aerisite.

Simt că mă sufoc în casă dacă nu deschid fereastra, măcar pentru o jumătate de oră. Chiar dacă avem pisică, în apartament nu se simte miros de animal. Curăţ şi dezinfectez casa săptămânal, aerisesc zilnic (vara închidem ferestrele doar când plecăm de acasă, de frică să nu pice pisica de la geam cu tot cu plasă), folosesc un spray organic pt lenjerie şi fotolii şi nu pute în casă.

Aşa că nu-i înţeleg pe românii care nu-şi aerisesc locuinţele. Cum pot trăi în case unde aerul e îmbâcsit?

p.s: spray organic cu lămâie şi grapefruit pt că Laurenţiu face alergie la majoritatea odorizantelor şi spray-urilor din comerţ.
multumesc

Reflexul de a mulţumi

Recent am observat că am reflexul de a mulţumi oricui pentru orice mic ajutor. Dacă ospătarul îmi aduce sucul la masă, îi mulţumesc. Dacă mă întreabă cum mi s-a părut mâncarea, nu uit să-i spun „merci” după ce-mi exprim părerea.

Am realizat că acest obicei de a mulţumi mi-a intrat atât de bine în rutină, încât într-o seară, în baia de la Hotel Ramada, i-am mulţumit aparatului de săpun pentru că mi-a pus săpun lichid în mână înainte să apuc să fac ceva.

Pur şi simplu, din reflex, am spus „mulţumesc!” unui aparat! Abia după vreo 2 minute am realizat cât de ciudat a fost…

Ştii ce e totuşi interesant? Că de puţine ori am avut parte de o servire groaznică, pesemne acel „mulţumesc!”, împreună cu un zâmbet, chiar funcţionează.

Poate că oamenii ar fi mai fericiţi şi mai puţin acri dacă ar proceda la fel. Zic şi io!

multumesc

 

no kiss

Femeile şi pupăturile ca formă de salut

no kissAm o problemă mare cu pupăturile pe obraz, indiferent de persoana străină de la care vin. Am un cerc restrâns de persoane pe care le pup pentru că fie sunt obligată de circumstanţele sociale (diverse rude – excepţie face familia apropiată), fie pentru că sunt persoanele dragi mie şi în care am încredere.

Aşa că mereu încerc să mă feresc de pupăturile de rigoare care apar atunci când sunt în grupuri de multe femei sau la diverse evenimente. Acum, serios, câţi bărbaţi aţi văzut să vină să vă pupe pe obraz ca salut?! Eventual numai prietenii foarte apropiaţi şi indivizii care te-ar f… dar n-au curaj să ţi-o spună. 😛

Da, ştiu că e o formă de salut foarte răspândită în Europa şi ţările latine, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o adopt şi s-o îmbrăţişez cu entuziasm, nu?

Aş putea spune că abia atunci când am ajuns să am încredere în cineva, îi permit accesul în “spaţiul personal”, pentru că şi sărutul pe obraz are un anumit nivel de intimitate. Sunt genul de om care se împrieteneşte uşor (vorbesc al naibii de mult şi râd şi mai mult), dar totuşi reuşesc să ţin oamenii la distanţă pentru că nu-mi place să fiu ca o carte deschisă.

Sigur că tu, cel/cea care-mi citeşti blogul de mult timp, vei crede să ştii totul despre mine. Însă adevărul e că las să se vadă doar o mică parte din ceea ce reprezint. În viaţa reală sunt ceva mai acidă, mai sarcastică şi mai ironică. De fapt, şi mai răutăcioasă, dar de cele mai multe ori nu-mi dau seama de asta pentru că nu prea mă gândesc la ceilalţi atunci când spun diverse lucruri. Egoismul tipic unui leu coleric, nu? (deşi cred că e pleonasm, n-am văzut lei melancolici)

Cineva-mi spunea că par foarte rece pentru că nu las să se apropie prea mult oamenii de mine. Dar de ce aş avea nevoie ca oricine să aibă acces la spaţiul meu privat? În definitiv, prietenii îi alegem în funcţie de acele idei şi trăsături comune.

Concluzia postului? Nu vă mai supăraţi pe mine când vă spun că nu-mi place să fiu pupată. Fiecare om are un anumit nivel de toleranţă, de intimitate. Don’t push it!

sursa foto

Are we there yet?

Silviu Brucan spunea că ne vor trebui 20 de ani până când vom scăpa de comunism şi ne vom redresa. Nu înţeleg de ce credea el că în 20 de ani poporul va fi suficient de matur pentru a o scoate la capăt şi pentru a evolua.

În definitiv, câtă încredere poţi avea într-un tânăr de 20 de ani cu tendinţe compulsiv-obsesive, care şi-a început viaţa cu o crimă?!

Da, nici eu nu ştiu ce-am băut în ultima vreme!

Lugoj – 3 aprilie 2010

În fiecare an când mergem acasă, la Lugoj, facem o grămadă de poze, parcă pentru a aduce înapoi cât mai mult din frumuseţea oraşului. Anul acesta a fost o oarecare excepţie pentru că am vizitat Lugojul înainte de a fi îmbrăcat în straie de vară. Înainte ca oraşul să fie împânzit cu multe flori, de a se reabilita străzile şi de a se vărui bordurile. Până la vară poate se schimbă lucrurile …

Însă gara din Lugoj arată îngrozitor. Dacă până şi vrăbiuţele au ajuns să-şi facă cuib în tabela de Sosiri şi Plecări, e crunt!

Cu manusi – Mihaela Nicola

I love this book! Aşa pot descrie pe scurt cartea “Cu mănuşi” a Mihaelei Nicola. Cred că e o carte ce trebuie citită de orice adolescentă, tânără, copilă sau femeie care doreşte să devină un model pentru ceilalţi.
E un fel de ghid pe care orice femeie ar trebui să-l aibă, să ia aminte la câteva reguli de conduită, măcar din când în când. E o carte dedicată femeilor care vor să inspire respect, să fie respectate,  femeilor ambiţioase.

Totodată, “Cu Mănuşi” poate fi lectura dedicată femeii simple care doreşte să ducă o viaţă liniştită şi civilizată într-o ţară unde expresia “bun simţ” ar fi regula de bază în jurul căreia se derulează viaţa, nu doar un cuvânt uitat în dicţionar.

Tamada.ro

Stilul Mihaelei Nicola e diplomat, dar prietenos în acelaşi timp.  Pe măsură ce avansam cu lectura îmi dădeam seama de cât de simplă ar fi lumea dacă nu ne-am complica inutil cu explicaţii, întrebări indecente sau care n-au nici un rost. Citind-o am realizat cât de multe mai am de învăţat în ceea ce priveşte comportamentul unei doamne. Şi nu numai! A fost una dintre cele mai plăcute lecturi pe care le-am savurat odată cu ceaiul din fiecare dimineaţă.

Vă recomand “Cu Mănuşi” de Mihaela Nicola. Măcar pentru a face o analiză a propriului comportament de zi cu zi …

Carpe, nu oameni!

Îi povesteam lui Laurenţiu de discuţia pe care am auzit-o venind acasă de la serviciu. Încă nu-mi vine să cred că toate zvonurile de turism electoral sunt adevărate. Ştiu, sunt încă un copil prostuţ şi naiv.

Tot mă întrebam cum putem să fim atât de slabi ca oameni, atât de îngăduitori cu astfel de lucruri…

Cum ne putem vinde atât de ieftin?! E crunt! E groaznic pentru că ne vindem onoarea şi demnitatea pe bani mărunţi. carpa murdara

Aseară, la celebra dezbatere politică, Băsescu l-a pus la zid pe Geoană. Încerc pe cât posibil să evit emisiunile cu temă politică, aseară însă am fost  practic forţată să o ascult la radio. (s-a difuzat live la EuropaFm)

Am auzit cum Geoană îşi căuta cu greutate cuvintele, cum a înghiţit în sec şi încerca să nu-şi muşte limba când Turcescu l-a pus să jure că nu a făgăduit beneficii materiale sau de altă natură mogulilor Voiculescu, Patriciu, Vântu.

Băsescu a fost franc, direct, pe placul românului. Dar nu m-a convins. Şi ştii de ce? Pentru că, la fel ca Geoană şi Năstase, doar promite. Plus că stârneşte scandal, circ mediatic. De parcă nu se simte bine în biroul lui de preşedinte fără să stârnească certuri interminabile. De aceea Băsescu nu e preşedintele pe care l-aş alege pentru a mă reprezenta!

Mi-aş dori să spun că mâine voi emigra din ţara asta, că mâine voi pleca în lume şi ca voi scăpa de ura şi pesimismul românului. Dar nu pot face asta. Nu încă!

Dacă vă veţi vinde votul pe bani mărunţi, nu meritaţi să fiţi numiţi oameni. Cârpe e cel mai bun termen pentru a vă caracteriza! Cârpe uzate şi folosite de fiecare dată când se şterge geamul. Din păcate, soluţia de curăţare e mereu aceeaşi.

____________________________________________

sursa imaginii

[Poze] 1 decembrie in Oradea

Prin cartiere, am văzut puține steaguri. Pe ici, pe colo la câte un balcon. Trist!

Citește cum a fost, pe scurt, de 1 decembrie în Oradea. Pentru restul imaginilor, intră în galeria foto. N-am mai pozat și defilările, n-a fost nimic spectaculos la ele. Asta nu înseamnă că nu apreciez munca oamenilor 🙂 dar odată ce ai văzut o defilare și o depunere de coroane, nu mai ai nevoie să vezi același lucru de 10 ori.

În Timișoara însă, lucrurile au stat … altfel!

1 decembrie oradea

steagul romaniei in oradea

patriotism

malul crisului

primaria oradea

adi hadean impartind fasole

fasole cu carnati

1 decembrie in Oradea

Deși anul ăsta aș fi vrut să ajung la Alba Iulia de ziua României, am renunțat la idee când Adi Hădean și-a anunțat intenția de a găti fasole cu cârnați pentru orădeni. Plus că n-am mai avut cu cine merge până-n orașul unirii. Eh, poate anul viitor …

Așa că, după un drum plin de palpitații pentru mine (din nu știu ce motive, inima s-a decis să mă sperie bătând atât de tare încât simțeam că n-am aer), am ajuns și-n centru, lângă Primărie, unde s-a împărțit mâncare pentru cetățenii pofticioși.

Am văzut băbuțe venite să ia fasolea oferită în caserole sau în găletuțe de smântână, moșnegi care așteptau nerăbdători la coadă pentru a-și primi porția cuvenită. Nu-i poți condamna, nici măcar compătimi. A fost una dintre puținele lor șanse de a primi mâncare gătită fără să fie nevoiți să voteze pentru cineva. Iar de oamenii străzii, care săracii s-au bucurat de o masă caldă, nu prea ai ce comenta.

Fasolea gătită de Adi Hădean, la care și-au dat ajutorul câteva cadre militare (mai ales la partea ce a presupus pregătirea materiilor prime, dar despre asta îți va povesti bucătarul mai multe) a fost gustoasă și aromată. Mie-mi place mult mâncarea în care se simte aroma ardeiului.

Câțiva puștani de generală, ce mâncau de zor lângă corturi, s-au strâmbat  când ne-au văzut că facem poze. Le era frică să nu cumva să apară pe internet că mănâncă fasole primită de Ziua Națională a României. De parcă ar fi ceva greșit și rușinos în asta!

Un bătrânel, îmbrăcat la costum și palton, m-a avertizat să nu-i fac poze că dacă văd vecinii că mănâncă fasole la primărie, vor zice că n-are mâncare acasă. Adică, omul a venit din Cluj special pentru a găti pentru orădeni, de 1 decembrie, iar tu te ferești să vadă prietenii și vecinii că mănânci fasolea oferită pentru că ți-e frică de gura lumii?! Mi se pare lipsă de respect!

Florin și Adelina au venit de la Cluj, special pentru o întâlnire cu Adi și Laurențiu.

Poze după ce le prelucrăm.

Intai dam in cap, apoi cerem explicatii!

Îmi amintesc de un curs de la facultate când un profesor ne povestea de responsabilitatea morală a jurnalistului faţă de comunitate.
Ne-a dat ca exemplu povestea lui Rodney King, un afro-american ce a fost bătut crunt de către 6 ofiţeri de poliţie pentru că s-a opus arestării. Povestea lui, din 1992, a făcut valuri şi a iscat scandaluri în Statele Unite ale Americii.violence

Iniţial oamenii au fost şocaţi de violenţa filmului prezentat de televiziunile americane, fără să afle toate informaţiile. Desigur, poliţiştii au făcut abuz în serviciu, nu e nici un dubiu aici, însă felul în care povestea a fost relatată de mass media, a dus la declanşarea unor proteste în care au murit câteva zeci de persoane.

Astfel de cazuri nefericite am văzut şi noi. Povestea lui Mailat, înjunghierea lui Marian Cozma etc., toate sunt reflectate de violenţele, atât verbale cât şi fizice, pe care am ajuns să le vedem din ce în ce mai des mediatizate.

Practic, pe baza unor informaţii prezentate de mass media, unii ajung să-şi dea în cap, fără a verifica acele informaţii sau fără a cunoaşte toate detaliile. Eu te omor pentru că, mi-a spus vecina de la 1, tu mi-ai spart cutia poştală. Nu mai contează că vecina are 80 de ani şi e senilă, eu o voi crede pentru că am nevoie să cred pe cineva care-mi oferă o explicaţie, indiferent de veridicitatea acesteia. Nu mai stau să întreb pe altcineva, nu aştept o explicaţie din partea ta, pur şi simplu vin şi te împuşc. Asta ca să înţelegi cum poate funcţiona uneori mintea umană.

Voi extrapola o idee de mai sus şi o voi aplica unei situaţii pe care, sincer, nu o pot înţelege. În urma unor lucrări la proiectul de care mă ocup, au apărut nişte probleme care au afectat oamenii ce beneficiază de proiect. Unii au fost mai răbdători şi au citit mesajele mele legate de acele lucrări, fără să se îngrijoreze sau să ameninţe cu “nu mă mai joc aşa!”.

Alţii, mai pripiţi, mi-au trimis mailuri după mailuri în care mă acuzau de fraudă, înşelătorie şi, inevitabil, mi-au transmis că nu mai vor să se joace cu mine, pentru că, nu-i aşa?!, “încercaţi să mă fraieriţi, mă furaţi pe faţă”, chiar dacă e vorba de un joc!

Ei bine, în momentul în care le-am răspuns, asigurându-i că nu am favorizat pe nimeni şi că am remediat problema, o singură persoană şi-a cerut scuze pentru că a judecat fără să cunoască toate datele, pentru insultele gratuite şi nemeritate.

Ne e chiar atât de greu să aşteptăm după o explicaţie sau un răspuns? E absolut necesar să recurgem la insulte gratuite fără a cunoaşte toate datele problemei?

Fireşte, mulţi dintre noi ajungem să facem astfel de greşeli, însă în anumite situaţii, greşelile de genul ăsta pot fi fatale şi ireversibile.

_______________________

sursa imaginii