În Glăvoi, Padiș. Dacă ignori porțiunea până-n Beiuș – Sudrigiu, care-i un mare șantier în lucru, drumul până la Glăvoi e bun. Mai ales porțiunea cu serpentinele. De fapt, serpentinele alea sunt atât de bine făcute încât orice om cu rău de mașină le va blestema. Am ajuns în Glăvoi amețită, confuză și cu senzația că am înghițit un balon uriaș de plumb. Da, e atât de cumplit să ai rău de mașină!

Din Glăvoi am plecat, ca ostașii curajoși, spre Avenul Acoperit (-35m), care face parte din rețeaua Lumea Pierdută din Padiș. Am ajuns la timp pentru a vedea cum se echipează un traseu de coborâre. Băieții (și Ema :D) făceau exerciții pentru Școala de Speologie care va avea loc la sfârșitul lunii. O săptămână de antrenament intensiv în Padiș. Îi invidiez pentru că știu că eu n-aș fi în stare de așa ceva, nu acum la 28 de ani,  când mă miorlăi ca un prunc de țâță când simt că se învârte coarda cu mine de 2 ori.

Coborârea-n aven a fost ușoară, acompaniată de solfegii specifice mie. Adică, na, io-s aia care cântă, râde, glumește, urlă, înjură și face haz de necaz atunci când e scoasă din zona de confort. Îmi exprim vocal emoțiile, pentru că-i singura formă prin care mă pot adapta la condiții care-i transmit creierului meu „fugi, bagă-te sub pat, nu sta acolo, femeie, că-i periculos!”.

Urcarea-n aven a fost mai anevoioasă. Prima fracționare a mers ca unsă, adică m-am folosit din plin de stâncă pentru a urca ușor. Apoi a urmat chinul. Pentru că-n loc să-mi folosesc puterea picioarelor (după 15 ani de mers exclusiv pe jos și pedalat sute de km, picioarele mi-s mult mai antrenate decât bețele ce-mi servesc drept brațe), mi-am forțat mâinile. Și așa am ajuns, pe la jumătatea ultimei fracționări, să fac pauză din 20 în 20 cm. Când am zărit un prag, pe care mă puteam așeza-n fund, mai aveam puțin și pupam coarda minunată. Cu ultimele grame de energie am urcat atât cât să pot participa la o mică șezătoare cu stânca.

Pe pragul mult dorit ședeau, ca babele la o bârfă mică, 2 pietricele. Mici, drăguțe, cizelate de mii de ani de „peștereală”. Și cum m-au văzut, parcă mi-au și strigat: „eliberează-ne, eliberează-ne”. Io nu le-am auzit, dar cred că fundul meu a empatizat cu ele, pentru că după ce m-am ridicat de pe prag, și-au luat zborul spre adâncul avenului. Cu un mic pit stop pe nasul lui Vlad, care aștepta după mine. Căzute de la o distanță de 10 metri, și cele mai mici pietre se transformă-n agenți kamikaze care-s în stare să nimicească și cel mai voinic speolog.  (el e Vlad, a se observa rana mică de pe nas, provocată de piatra kamikaze. sorry, Vlad!)

Niciodată nu mi s-a părut mai gustoasă ciocolata ca atunci când am ieșit din aven. Parcă mâncam cel mai bun desert inventat vreodată, o banală bucățică de ciocolată avea proprietăți magice, neștiute și nebănuite până-n acel moment.

Concluzia: până și-n peșteră, atârnată de-o coardă, o femeie te poate distruge! :)))) (nu te obosi să comentezi dacă nu știi ce-i ăla sarcasm!)

Și o ultimă poză drăguță, făcută prin Glăvoi: