volkswagen-polo-2020-confortline

Cum să cumperi o mașină când nu știi mai nimic despre mașini?

În România am impresia că toată lumea se pricepe la politică, fotbal și mașini. Eu nu mă pricep la vreuna dintre cele 3. Politica mi se pare o horă în care ajungi să dansezi cu oameni parveniți și egoiști, mânați de dorința de a avea un statut. Fotbalul nu m-a pasionat vreodată, iar mașinile îmi plac, dar pentru că în familia noastră se circula cu bicicleta, mai multe știu despre biciclete decât automobile.

Așa că da, atunci când am decis să ne cumpărăm mașină, am pornit de la zero, dar domnul meu e pasionat de mașini, așa că ne-am echilibrat.  În timpul școlii de șoferi am învățat noțiuni teoretice despre mașini, despre cum se verifică uleiul la mașină, ce semnifică luminile din bord sau ce înseamnă culoarea fumului din toba de eșapament. Iar în timpul orelor de condus am învățat despre diferitele motorizări și cutii de viteze (aproape la fiecare sesiune de condus chestionam instructorul despre tipurile de mașini și motoare).

Înainte de a lua decizia viitoarei achiziții, ne-am pus câteva întrebări:

Care e scopul mașinii? Pentru ce avem nevoie de mașină?

Când locuiam în Oradea n-aveam nevoie de mașină pentru a ne deplasa prin oraș. Locuiam într-o zonă bună, la 20 de minute de mers pe jos de centru, iar mijloacele de transport în comun funcționează destul de bine. Pentru drumețiile la munte urcam în tren până la Bratca / Șuncuiuș / Valea Drăganului.

Însă de când ne-am mutat în Timișoara ne-am dat seama că avem nevoie de un mijloc de transport pentru a ieși din oraș. După 9 luni de locuit aici ne-am dat seama că în weekend nu prea ai ce face, în afară de a bea bere. Vrei să te relaxezi la iarbă verde? Albina e la o aruncătură de băț, dar tot ai nevoie de mașină. Vrei să te scalzi în Timiș? Mașină. Vrei să vizitezi o podgorie/ să urci pe un deal ? Mașină!

Așa că scopul principal al mașinii pentru noi e acela de a ne ajuta să ieșim din oraș în weekend.

Mașină nouă sau mașină second-hand?

Inițial ne-am gândit „hai să luăm ceva ieftin, maxim 3000 euro, să exersez cât mai mult în primul an”. La fel ca mulți alți români, ne-am zis „n-are rost să cumpărăm o mașină nouă, că-și pierde valoarea cum iese din parcarea dealerului”, ceea ce e o prostie. Pentru că, în cazul nostru, mașina are scopul de a ne ajuta să ieșim din oraș, nu vrem s-o vindem peste 2 ani pentru un model mai nou.

Am căutat mult timp mașini second-hand pe autovit și mobile.de. Oscilam între Opel Corsa, Ford Focus și Sandero de maximum 10 ani. Un Volkswagen de 10 ani, chiar și second hand, era mult peste buget. Dar neștiind nimic despre mașini, mi-era teamă că voi alege doar vizual, fără a observa defectele tehnice. Plus că nici eu, nici domnul soț nu avem răbdare pentru a negocia cu un samsar.

Așa că ne-am îndreptat atenția spre mașini noi, prin programul Rabla (aveam în familie o mașină veche, care nu mai trecea ITP-ul în veci). Cu o mașină nouă, șansele să iei țeapă sunt mai mici. Prin toamna anului trecut am văzut o reclamă pentru o Dacia Sandero. Prețul începea de la vreo 6-7000 euro prin programul Rabla. La banii ăștia, parcă se justifică să cumperi o mașină nouă pe care s-o folosești ani buni, ne-am zis. După ce ne-am jucat cu acel configurator de pe siteul Dacia (apropo, jos pălăria pt siteul Dacia/Renault, foarte bine pus la punct) ne-am dat seama că mașina dorită ar ajunge pe la 12-14k euro. Dublu față de reclama care ne-a setat niște așteptări.

Cutie manuală sau cutie automată?

Am învățat să conduc pe o mașină cu o cutie de viteză manuală. Când am urcat la volan prima dată, mi se părea că n-am suficiente mâini și că sunt prea multe procese care se derulează în același timp, mult prea repede pentru a avea timp de reacție. Pe toate le gândeam într-o ordine logică, așa cum învățasem la prima oră, fără a avea vreun reflex format.

În timp, datorită cursurilor și instructorului, am reușit să-mi formez câteva reflexe de bază și unele mișcări le făceam inconștient (semnalizarea sau schimbarea vitezei la cedarea priorității de trecere, spre ex.). Însă traficul zilnic din Oradea și Timișoara poate fi obositor (toată ziua stai cu piciorul pe ambreiaj), așa că o cutie automată ni s-a părut o alegere mult mai potrivită, deși e mai scumpă cu cel puțin 1000 euro.

Alegând tipul de cutie, am ales implicit și mașina nouă. Pentru că n-am încredere să cumpăr o mașină second hand cu o cutie automată din România. Și așa ne-am reorientat spre Skoda și Volkswagen, pentru că Opel și Ford erau inaccesibile dpdv al bugetului.

Liste, liste și iar liste

În bunul stil corporatist, în timp ce căutam modele și oferte, am făcut o listă cu echipările „must-have” pe care le dorim într-o mașină mică:

  • automată pe benzină
  • motor de 1L cu cel mult 100 CP pentru că amândoi suntem kezdő sofőr,
  • scaune încălzite pentru că mmm, nice hot ass, A.C. pentru că nu suportăm căldura excesivă,
  • senzori de parcare și cameră pe spate, pentru că încă nu stăpânesc parcarea laterală
  • navigație și infotainment, pentru că nu mă încântă ideea de a avea suport de telefon pe bord,
  • sistem prindere isofix, pentru viitorii moștenitori
  • brand: popular și cu întreținere decentă, cu acoperire națională în caz de service (îmi povestea un fost coleg despre problema service-ului pentru Mazda, de ex.)
  • buget maxim: 16k.

Nu ne-a interesat tipul de jante, materialul tapiseriei, culoarea mașinii ori tipul de volan.

În decembrie și ianuarie am studiat oferta de auto automate de la Volkswagen, Opel, Skoda, renunțând la ideea unui Sandero nou cu o cutie manuală la ~ 12-14k euro.

Ne-am orientat spre Volkswagen, găsind câteva oferte de mașini automate, care depășeau bugetul cu doar vreo 200 euro. După o vizită la un dealer din Timișoara și mai multe conversații cu distribuitori din alte orașe, am primit o ofertă care se potrivea 99% cu ceea ce ne doream, având și alte opțiuni utile: volan de piele, Front Assist și Autonomus Emergency Braking, Pedestrian monitoring, încărcare telefon fără cablu, hill assist, start-stop și multe altele. Îmi place tare mult aplicația WeConnect care a venit la pachet, pentru cineva pasionat de statistici și date, e tare interesantă.

Din cauza pandemiei, livrarea mașinii a întârziat 8 săptămâni. Așa că am primit-o la fix de ziua mea, la final de iulie. De atunci, adică de vreo 2 luni, am condus-o peste 2500 km, în tot felul de scenarii: serpentine, curbe strâmte cu ceață și ploaie măruntă, drum în lucru cu pietroaie și gropi pe toate părțile, drum de țară proaspăt turnat cu piatră, autostradă. Mașina e minunată, se comportă impecabil, iar cutia automată a fost o alegere excelentă.

Concluzie?

Am scris articolul acesta pentru că sunt sigură că nu-s singura care a fost bombardată cu informații confuze din toate părțile. Românul e maestru în a-și impune opiniile în fața oricui și poate părea mai ușor să accepți părerea celei mai zgomotoase voci doar pentru a o face să tacă. Dacă te gândești să cumperi o mașină / casă / teren, gândește-te întâi la nevoie tale și la bugetul disponibil, ignorând ideile celor care fie au primit lucrurile de-a gata, fie nu înțeleg care e scopul tău. Fă-ți liste, prioritizează nevoile și ia decizia în cunoștință de cauză, eliberat de presiunea socială.

TL;DR: când nu știi nimic despre mașini, te informezi cât mai mult din surse diferite și asculți de cealaltă jumătate a familiei.

sofer incepator in romania

Șofer începător în Timișoara: mea culpa!

Din seria ”șofer începător în România”. Conducem* prin Timișoara de vreo 2 săptămâni. Fiind începătoare, am „lămâile” vizibil lipite atât în față, cât și-n spate. Mașină nouă, automată, mai inteligentă decât mulți participanți la trafic (myself included).

Zilele trecute conduceam în Timișoara spre Moșnița. Adică eram în oraș, conducând cu viteza regulamentară (numai eu cunosc stresul prin care-am trecut pentru a obține permisul, așa că nu vreau să rămân fără el). Într-o intersecție semaforizată am văzut un bătrân care, din refugiu, se apropia repejor către trecerea de pietoni, pe sensul meu de deplasare. Am luat piciorul de pe accelerație și-am frânat ușor, neștiind dacă bătrânul se va opri la semafor sau nu. Observând apoi semaforul lui, am accelerat și-am plecat. 2 secunde a durat, cred, toată sperietura.

Da, m-am speriat oleacă pentru că văzând pasul repejor al pietonului, nu eram sigură că bătrânul va respecta semaforul pentru pietoni. În școală am fost învățată să am cea mai mare grijă la pietoni, pentru că nu știi niciodată când pot sări pe trecerea de pietoni și reprezintă categoria vulnerabilă în trafic.

Sperietura asta, care a dus la încetinit și frânat ușor (chiar a fost frânare ușoară, nu-s brutală în gesturi în trafic), a fost greșeala mea, pentru că pietonul avea roșu la semafor, iar eu aveam verde.

Șoferul din spate, un nene cu un Audi, s-a agitat. A claxonat agresiv și îndelung, apoi m-a urmărit până-n următoarea intersecție unde a dat geamul jos și-a început să urle niște lucruri, gesticulând obsesiv și obscen. Mi-a umplut frigiderul, cum s-ar zice. Sper totuși că doar de carne ușoară, că de la carnea roșie fac indigestie.

Nu contest faptul că am greșit, mea culpa, mi-am învățat lecția. Dar nu am înțeles atitudinea șoferului din Audi. Să mă urmărești până-n următoarea intersecție (eu pe banda 1, ca începătorii, el pe-a doua), să gesticulezi obscenități și să urli, ca să ce? Să timorezi și mai tare un șofer începător?! Mă rog, nu-i cazul meu, pentru că l-am ignorat cu grație, dar cred că atitudinea asta ar intimida alți începători mai sensibili.

Conduită în trafic

Dacă nu mă înșel, în decretul rutier se specifică foarte clar că în trafic șoferul trebuie să aibă o conduită politicoasă, fără a vocifera obscenități la adresa altor participanți la trafic și să fie atent la toți participanții. Mai ales la șoferul începător, care, de exemplu, se poate speria de un bătrân care se avântă spre trecerea de pietoni pe sensul său de deplasare.

Azi am văzut exact același scenariu, un alt șofer (care nu avea semnul începătorului), într-o mare intersecție semaforizată, la viraj de stânga și 2 pietoni care așteptau culoarea verde în refugiu. Probabil șoferul s-a speriat că cei 2 pietoni vor trece pe culoarea roșie, așa că a oprit pentru 2 secunde, apoi a plecat după ce a văzut culoarea semaforului pentru pietoni. Doi șoferi nerăbdători din spate au început să claxoneze agresiv.

Sfat pentru șoferii începători:

Dacă ești șofer începător, sfatul meu e să accepți că:

  • vei face și greșeli
  • să înveți ceva din ele
  • să-ți păstrezi calmul, chiar dacă ai greșit. remediază problema și liniștește-te, pentru că altfel riști să faci alte greșeli
  • să ignori șoferii agresivi care te urmăresc pentru a te înjura în următoarea intersecție.

Nu te lăsa intimidat de un nebun care n-are răbdare și care a uitat că și el a fost un începător pe care-l treceau toate apele (asta dacă nu cumva era cu chilotul ud) prin intersecții.

* domnul soț e cel mai bun copilot pe care l-aș putea avea lângă mine.

Avem nevoie de mai multă răbdare

Aproape 60 de zile am stat în casă, ieșind o dată pe săptămână la cumpărături. Am făcut sport acasă, am cultivat roșii în ghiveci, am gătit nenumărate mese și mi-am tricotat o rochie minunată pentru cununie.

Aș vrea să spun că a fost ușor, dar aș minți.

N-a fost ușor pentru că locuim într-un apartament. Și pentru că în scară locuiesc oameni care se ceartă și se înjură la orice oră. Iar pe bancă, în fața blocului, se adună unii și alții care se distrează ascultând manele la telefon, cu volumul la maximum. La ore nepotrivite.

A fost incomod să completez câte o cerere de fiecare dată când am ieșit din casă. Dar am respectat regulile pentru că știam că toate aceste restricții sunt pe termen scurt. Știam că scopul acestora a fost de a respecta dreptul celor vulnerabili la o șansă în caz de infectare.

Nu m-a deranjat nici faptul că la cununie am purtat mască. Putem spune chiar că tema cununiei noastre a fost “The Silence of the Lambs” :))

Abia am așteptat măsurile de relaxare. Pentru că mi-am dorit să pot ieși din casă fără a completa o declarație. Mi-am dorit să ne plimbăm liniștiți prin parc fără a ne face griji că putem lua o amendă. Mi-a fost dor de o excursie la munte, unde-am topit clisă pe pâine și-am dormit la umbră. Mi-era dor de liniștea pădurii și de aerul curat.

Așa că nu mă deranjează faptul că trebuie în continuare să port mască în autobuz/tren, în magazin ori când intru într-o instituție publică. Nu mă deranjează nici faptul că la Lidl cineva îmi ia temperatura.

Dar!

Mă deranjează atotcunoscătorii. Mă deranjează oamenii care consideră că sunt mai speciali pentru că ei nu cred în virus și aleg să împrăștie cu venin în toate părțile. E dreptul tău de a nu crede în virus, la fel cum e dreptul meu de a crede că acesta există.

E dreptul meu de a mă proteja, atât pe mine, cât și pe cei dragi. Nu vrei să porți mască? Foarte bine, e dreptul tău. Dar te rog să ții părerile și ideile anti-covid pentru tine. Așa cum eu nu-ți impun să porți mască, la fel mă aștept să nu mă jignești pentru că aleg să mă protejez.

Poate un pic mai multă înțelegere și mai multă toleranță ar ajuta mai mult decât discursuri agresive, de ambele părți.

floare-suculenta

Conversații și discuții

Am ezitat să-mi dau cu părerea despre ultimele scandaluri care au „oripilat” opinia publică în România. Și asta pentru că mi se pare că se merge prea mult în direcția „conversații” – adică doar enunțăm idei, aruncăm cu teorii și acuzații – și prea puțin în direcția unor „discuții” – în urma cărora să și facem ceva pentru a schimba în bine ceea ce contravine unor valori comune.

Dacă în statele occidentale (mă uit la SUA, de ex.) conversațiile se transformă în discuții și-n acțiuni concrete (vezi trendul diversity & inclusion), în România pare-se că ne învârtim în cerc. Cu fiecare scandal efectiv ne învârtim în cerc. Conversăm, ne dăm cu părerea, bifăm niște subiecte pentru a arăta că ne pasă, punem etichete și aruncăm cu acuzații-n sus și-n jos, fără a obține vreo schimbare reală.

Parcă suntem niște cocoși pitici, care ne umflăm în pene când vedem ditamai gânsacul peste gard, dar ne desumflăm rapid când gânsacul dispare din raza vizuală.

Băgați vlogărul în dubă …

Cel mai bun exemplu e cel al vloggerului care a emis idioțenia despre fetele care poartă fustă scurtă și care merită (ah, ce cuvânt nepotrivit) să fie violate. Rapid s-a umflat orezu-n opinia publică. La aproape 2 ani de la apariția clipului. Au curs râuri de texte, unele mai dramatice decât altele. Omul a ajuns la poliție, e sub control judiciar și nu mai are voie să posteze vloguri și nimic online.

WOW! Gata, am rezolvat problema! De acum înainte bărbații din România nu vor mai crede că o fată îmbrăcată în fustă scurtă cere să fie violată pentru că vlogărul minune nu mai are voie să posteze nimic online. Ce simplu a fost, nu-i așa?!

Problema era vlogărul, nu faptul că atitudinea lui e adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă. Nu-i iau apărarea omului. E un pas înainte faptul că autoritățile s-au sesizat, iar omul a plătit pentru prostia sa. Dar! Asta nu schimbă problema. Doar o zgârie un pic la suprafață.

Educație și respect

În timp ce o parte din opinia publică diseca vlogărul vieții, cealaltă se lupta pentru un proiect de educație sexuală în școli. Nici în această privință n-au fost prea multe discuții, ci multe conversații. În mare parte conversațiile au fost între creștini (care „luptă” pentru inocența copiilor) și oameni care înțeleg de ce educația e mai importantă decât dogma religioasă. Pentru că educația sexuală nu e despre sex, ci e despre grija față de propria persoană. Despre îngrijire, igienă și comportament decent.

Citeam un raport al Uniunii Europene despre violența în funcție de gen (Gender Based Violence) și nu stăm deloc bine. Da, raportul e din 2016, dar ceva-mi spune că în 4 ani nu s-au schimbat multe lucruri. În continuare românii cred că o femeie merită bătută în anumite circumstanțe (idee perpetuată foarte mult și-n mediul online), că „cere” să fie violată dacă se îmbracă într-un anumit fel sau dacă consumă băuturi alcoolice.

More than one in four respondents think sexual intercourse without consent can be
justifiable.

Overall, 27% say sexual intercourse without consent may be justified in at least one of the
situations proposed.

Respondents in Romania and Hungary are consistently amongst the most likely to say each situation may be a justification for sex without consent, while those in Sweden and Spain are consistently amongst the least likely to say so.

Tineri, neliniștiți și prost educați

Acum câteva seri am aniversat prima lună de căsnicie la un pahar de ceva, la o terasă. Cu toate măsurile de distanțare socială. La o altă masă se așezaseră 3 băieți, probabil studenți. După prima bere l-am auzit pe unul spunând, cu voce tare, „bă, aia și-o merită, ea e de vină, bă. io n-am încredere în nicio femeie, aia și-o merită.”. Sigur, vei zice că am scos lucrurile din context. Probabil. Dar ce pretext găsești pentru a justifica „o merită” și „n-am încredere în nicio femeie”?

În cultura românească se găsesc justificări pentru nenumărate comportamente greșite, mai ales dacă victima e femeie sau copil. Și nu cred că vom putea schimba cultura dacă un vlogăr nu mai poate face vloguri. Da, e un început, dar fără a continua cu educație și a plusa pe respect, mă tem că lucrurile vor denatura și mai mult în viitor.

pisica-lenevind-in-soarele-amiezii

Șezi blând și … șezi

Am crescut cu ideea că timpii morți, în care doar stai și „meditezi” la nemurirea sufletului, echivalează cu lenea. Și cu lenevitul. Cine are timp să șadă când e prea ocupat să trăiască pentru a munci?! Am învățat foarte devreme, de la bunica paternă, că o femeie are timp să se odihnească duminica, după ce vine de la biserică și după ce a pus masa de prânz pentru familie. Pentru că asta era viața ei, asta ne-a transmis și, sub o formă sau alta, asta ne-a impus.

Cum să stai în timp ce alții muncesc?! 

Genul acesta de comportament, a sta și a nu face nimic, mi-a fost (și încă îmi e, recunosc) greu de învățat, de adoptat. Să stau în timp ce el gătește prânzul mi se părea de neconceput. Acum mi se pare perfect normal.

Să-l privesc în timp ce spală vasele? Să croșetez în timp ce el dă cu mopul prin casă? Pfu, ce m-ar mai spurca bunica dac-ar ști. „Ogârsâtă mică, nu țî-i rușânie?!

Roboți și emoții

Azi dimineață am pus robotul la treabă, să curețe tot apartamentul. După un sfârșit de săptămână în care niciunul n-a avut chef de curățenie, s-a adunat păr și praf peste tot. Plus bucățele de silicat pe care pisica binevoiește a le aduce pe lăbuțe până-n sufragerie, unde le leapădă cu o așa rapiditate, de zici că podeaua e formată din lavă fierbinte.

Și în timp ce Siri făcea ture prin coridor, am zis că aș putea face și eu ceva. Așa că am dat cu mopul prin camerele deja curățate. Că doar el, robotul, și-a făcut treaba. Fără a gândi prea mult, lăsându-mă pradă instinctelor (sau unor gremlin, potrivit doctorului Steve Peters și a teoriei din The Chimp Paradox) mi-am spus că e cazul să fac și eu ceva, să-mi aduc aportul la curățenia casei, dacă robotul a fost atât de harnic.

După ce-am spălat podeaua din dormitor mi-am dat seama cât de irațional e gândul că un robot s-ar fi putut supăra pe mine dacă n-aș fi avut vreo contribuție la curățenie. Mi-o și imaginam pe Siri cea delicată, cu vocea și cuvintele vecinei isterice care locuia în apartamentul de lângă noi, urlând :

„Nenorocito, io muncesc ca un sclav să nu-ți pârâie silicatul mâței pe sub picioare și tu nu ești în stare nici măcar să dai cu mopul? Leneșă ce ești, putoare oropsită, ptui, bată-te să te bată, că nimic nu se prinde de tine”.

Idleness is not lazy”, un concept opus culturii în care am crescut. Momentele de pauză, de stat la taclale cu prieteni sau ore în care nu mă gândesc la ceea ce am de făcut, ci fac un sumar al ideilor care mi-au rămas după ce-am citit o carte, sunt mai importante decât am crezut.

De multe ori, când mă blochez într-un proiect, mă ajută să mă ridic de la calculator, să fac o plimbare până jos (mă rog, zilele acestea până-n balcon, să privesc roșiile), eventual spăl vasele sau fac o cafea, dar fără a gândi cum să fac să-mi iasă proiectul. 20 de minute de deconectare de la un task sunt mai mult decât binevenite.

Cred că plictiseala e ceva ce aș putea învăța de la răsfățata mea, TheMitsi. E maestră în a se plictisi ore-n șir.pisica-lenevind-in-soarele-amiezii

poza cu patrunjel plantat in ghiveci

Filmul anului 2020: Coronavirus

Ca doi adulți responsabili, după ce a apărut prima ordonanță de urgență, ne-am uitat la câteva filme instructiv-educative. Despre dezastrele cauzate de viruși și pandemii. Am urmărit, cu deosebită îngrijorare, „Contagion”, „World War Z”, „I am Legend” și seria Pandemic de pe Netflix. Cu excepția documentarului Netflix, filmele artistice tratează subiectul pandemiei după ce virusul a făcut ravagii, după ce populația s-a izolat sau a dispărut. Și aproape întotdeauna povestea prezintă aventura unor eroi care caută sursa infectării și pacientul 0. Sau un leac pentru a distruge virusul.

Virusul misterios și aventura vieții

Tot în bunul stil hollywoodian, eroul, acest supraviețuitor măcinat de amintiri și singurătate, trece prin experiențe care ne exploatează la maximum emoțiile. Anxietate și teamă, suspans, furie și resemnare, fericire și mulțumire că a supraviețuit încă o zi. La un moment dat, adică în momentul de cumpănă, e pus să aleagă între două valori importante: viața sa / familia vs. binele lumii, al societății.

Întotdeauna e vorba de o miză mare, personală, pusă în balanță cu o miză și mai mare, dar colectivă. Și, pentru a ne reaminti că binele mereu învinge, eroul nostru alege sacrificiul personal pentru binele lumii.

Sacrificiul e valorificat și exploatat dpdv emoțional în amintirile prietenilor și rudelor. În montaje slow motion care ilustrează oameni zâmbind și pajiști verzi, sugerând că doar după ce murim lumea va fi mai bună și mai tolerantă. Apoi viața revine la normal și vedem alte montaje, tot în slow motion. Copii fericiți, mame atrăgătoare și orașe care parcă s-au reîntregit instant după pandemie. De parcă cineva atotputernic ar fi pocnit din degete și pac, life goes on.

Ce-am învățat din filmele hollywoodiene despre pandemii?

Partea bună în toate filmele astea știi care e? Oamenii, cetățenii, autoritățile cred că virusul e real și e periculos. Bine, e greu să împrăștii o știre cu „Virusul e o invenție a masoneriei pentru a controla populația lumii”, când un zombie îți rânjește la fereastră. Sau când în bloc ați mai rămas doar 3 vecini care vă întâlniți pe scară în miezul zilei, când zombie dorm, pentru a împărți conservele adunate din restul apartamentelor părăsite*.

Partea proastă e că filmele astea născocesc niște așteptări nerealiste. Probabil cei care consideră că sunt mai deștepți decât restul lumii, pentru că nu cred în existența Covid-19, se așteptau ca pandemia să fie altfel. Sângeroasă, poate. Cu mai multe victime, probabil. Cu oameni care mușcă alți oameni pe stradă pentru a-și satisface setea de hemoglobină. Sau cu creaturi ciudate și mortale care trăiesc în ceața care a acoperit planeta. În filme amenințarea e reală, vizibilă, verificată și iminentă.

În orice caz, nu așa cum e acum: plictisiți, izolați în casă, cu prea mult Netflix și Facebook la dispoziție și vecini care se ceartă non-stop din te miri ce motiv.

Acum, în „era” Covid-19, fiecare necredincios trebuie să depună un efort suplimentar, fără a se baza pe vizualul filmelor artistice. Trebuie să-și imagineze virusul și pericolul pe care-l prezintă. Mai ales cei care știu ei mai bine cum stau lucrurile în lumea asta pentru că au văzut 2 documentare despre masonerie. Cum să crezi că un virus e real când la fereastră cântă cucul în loc de zombie, nu-i așa?!

Au înflorit pomii, lalelele și narcisele, iar voi credeți că mă păcăliți cu un virus pe care nici măcar nu-l pot vedea?!”, ar zice oamenii iluminați ai societății.

Nu știu cine a scris scenariul pentru pandemia coronavirus, dar mă bucur că n-a fost un scenarist american.

*presupun că apartamentele sunt părăsite pentru că oamenii au reușit să fugă la țară, în caz contrar, îți imaginezi cum ar trebui să pută orașele devastate de zombie?!

p.s: spre deosebire de un zombie sau de un adept al teoriei Covid-19-5G, pătrunjelul nu emană aere pestilențiale.

rosii-in-ghiveci

Numerele pandemiei, doar numere pe-o hartă

Zilnic, după ora prânzului, primesc o notificare de la Biziday cu numărul de noi cazuri de coronavirus din România. Apoi citesc despre Italia, Spania, Germania, America și uite așa, știre cu știre, am informații despre toate numerele din lume. Dar nu știu la ce-mi folosesc datele acestea. Nu e ca și cum aș putea face ceva pentru a schimba situația în vreo țară. De fapt, fac ceva: împreună stăm acasă și privim cum cresc roșiile în ghiveci. Centimetru cu centimetru. (well, slowly going mad, but who cares?! we’re all mad here)

E frustrantă neputința asta, să n-ai cum să ajuți. Mă gândesc cum e să te prezinți zi de zi la muncă în timp ce tot auzi de cazuri noi, apoi citești despre ușurința cu care se transmite și cât de mare e riscul pentru cei vulnerabili. Mă refer la medici și asistente, forțe de ordine, vânzători și curieri, sau oamenii care asigură curățenia și igiena. Tot respectul pentru cei care încă se prezintă la locul de muncă, fără a fi copleșiți de nebunie.

Toate știrile pomenesc numărul de cazuri sau numărul de morți, nu viețile omenești. Nimic  despre familiile care nici măcar nu-și pot lua rămas bun de la victime, pentru că n-au voie să se întâlnească. Parcă suntem doar numere seci, fără pic de emoție. Când am încetat să fim ființe cu speranțe, planuri, idei?

Înțeleg nevoia de a trata criza în termeni cât mai raționali, dar parcă e o limită fină între a ne exprima în numere și a dezumaniza complet victimele. Îmi vine să urlu, să strig, să plâng, să atrag atenția că nu suntem doar cifre. Pentru că mi se pare că așa am ajuns să tratăm toată situația, prin prisma unor concepte menite a ne aduna laolaltă, într-un fel de aluat omogen, fără chip, fără emoții.

Un aluat din care frământăm o bucată de istorie. O modelăm și-o punem în cuptor, la foc rapid, pentru a forma teorii menite a ne ajuta să gestionăm situația dpdv emoțional și economic. Ciudat. Și baiul e că nici măcar teoriile nu-s încurajatoare, mai ales când se bat cap în cap.

Mă sperie faptul că în România nici acum nu sunt informațiile clare. Azi, 7 aprilie, se adaugă la bilanțul fatal victimele pandemiei din 29, 30, 31 martie! După o săptămână de la deces încă nu ajung informațiile din teritoriu la centru?! Dacă astfel de date nu ajung, oare ce alte informații nu ajung la timp? Cum poate grupul de criză să ia decizii eficiente în timp util în lipsa unor informații exacte și actuale?! Numai mie mi se pare ceva în neregulă cu asta?!

Factorul uman

Am făcut o mare greșeală într-o seară. Vreo 2-3 ore n-am făcut altceva decât să citesc știri și să dau scroll pe rețele de socializare. La final m-am simțit atât de epuizată, încărcată de un sentiment de deznădejde, încât mi-am jurat că nu voi mai face asta. Nu-mi permit să-mi irosesc răbdarea și empatia pe informații care nu-mi sunt de ajutor.

Știu, facem față situației în mod diferit, dar dacă te regăsești printre rândurile de mai sus, încearcă să faci următorul exercițiu: dacă simți că e prea mult zgomot, prea multe informații contradictorii, fă o pauză. Închide calculatorul, pune telefonul deoparte și fă ceva ce-ți aduce liniște și împlinire. Dacă-ți place să citești, recomand cartea „This is going to hurt” de Adam Kay, pentru o doză de umor. Sau Furiously Happy de Jenny Lawson. Ambele sunt alternative mult mai bune la tot ce înseamnă consum de social media în această perioadă.

Câteva articole / podcasts bune :

Cum poți ajuta?

Dacă totuși vrei să te implici și altfel, poți sprijini oamenii care se implică în proiecte reale. Spre exemplu, noi am sprijinit prin Bursa Binelui achiziționarea de echipamente pentru spitalul din Timișoara. Am căutat informații despre proiect, am urmărit dacă se comunică ce se întâmplă cu donațiile, am întrebat în stânga și-n dreapta despre inițiatori. Poate vreți să vă implicați și voi în susținerea acestui proiect.

Știu că-n situații de criză apar tot felul de oportuniști, dar nu e un motiv să nu ajuți. Dimpotrivă.

Un alt proiect bun pe care îl poți sprijini e cel care oferă o masă caldă persoanelor afectate de această pandemie. „Solidar Social” se numește, e susținut de Adi Hădean și deși n-are legătură cu Timișoara sau cu viața mea, tot l-am sprijinit. Pentru că în perioada aceasta cred că avem nevoie de mai multă solidaritate și mai puține teorii ale conspirației. Mai multă omenie și mai puțină speculă.

Dacă știi alte proiecte bune și oneste, menționează-le în comentarii.

rosii-in-ghiveci

bruschetta-avocado-rosii-cascaval-afumat

Jurnal de auto-izolare în vremea coronei: prima săptămână

Rutina! E atât de importantă. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să spun asta. Mereu am urât rutina și monotonia. Și acum fug de monotonie, dar rutina e altceva.

Cafeaua și dușul de dimineață, ritualul de îngrijire a tenului, cartea pe care o citesc în drum spre lucru. Parfumul pe care-l aplic pe pielea curată. Sunt mici tabieturi pe care, fără să-mi dau seama când și cum, le-am dezvoltat pentru a începe ziua într-un ritm care mi-e familiar și confortabil.

Așa că, de când lucrez de acasă, am păstrat o bună parte din tabieturi. Ok, trezirea nu mai e la 6.30, e la 7. Cafeaua și pauza de citit o extind până pe la 8, pentru că nu trebuie să petrec 40 de minute în autobuz în drum spre birou. Sigur, nu mai îmbrac rochiile drăguțe, dar zilnic port un tricou curat. Senzația de „it’s a new day” rămâne.

Încă nu reușesc să țin sub control treaba cu „mai fac o chestie, încă 5 minute”, care se transformă într-o oră extra de muncă. Și când mă uit la ceas e ora 8 seara și încă n-am închis calculatorul. Dar mai este timp.

Mood control

Avem atât de multe canale de informare la dispoziție și parcă tot ignoranți și prostovani suntem. Efectiv asta e senzația pe care o am și cu care rămân de fiecare dată când petrec mai mult de 10 minute pe Facebook sau în presa online.

Știri care alarmează, oameni care distribuie mesaje scrise de grupurile iluminaților (adică ăia care parcă trăiesc mereu în bezna societății), anti-vacciniști care bubuie de răutate și prostie. Ies la iveală toate fricile oamenilor, unele născute din inabilitatea de a gândi critic, altele rezultate din panică și isterie. Parcă zilele astea înfloresc mai mult teoriile conspirației decât florile din grădina blocului.

Când simt că se formează un atac de panică, iau mâța în brațe. TheMitsi toarce, își freacă obrăjorii pe ochelarii mei sau miorlăie după mâncare. E o mică-mare hapsână alintată. Apoi pornesc aplicația Audible.

Cărți și audiobooks

După ce-am terminat Zuleiha Deschide Ochii și This Won’t End Well, zilele astea ascult „American Dirt” de Jeanine Cummins. Despre o mamă care, împreună cu fiul ei de 8 ani, fuge din Acapulco după ce 15 membri ai familiei sale sunt uciși de un cartel. Deși subiectul e unul tragic, mă ține departe de ideea că vine sfârșitul lumii. Poate pentru că știu, la nivel de subconștient, acea cruzime specifică unui cartel mexican de droguri, nu mă poate atinge aici, în România. Prefer să ascult cărți audio și să citesc în orice format am la îndemână pentru a elimina zgomotul media din perioada aceasta.

Provizii și izolare

Săptămâna aceasta am ieșit afară pentru 30 de minute. Un miracol! Pentru 2 minute am ieșit miercuri, când am dus gunoiul, iar azi am ieșit pentru a ne aproviziona pentru sfârșitul de săptămână.

Tot din bula din online am rămas cu un gust amar despre „doar noi, ăștia tineri și responsabili stăm în casă, pensionarii se plimbă peste tot”. Dar bătrânii care trăiesc de pe o zi pe alta, care nu au familii care să-i ajute, cum s-ar hrăni dacă n-ar ieși din casă o dată la câteva zile, după mâncare? Mie mi-a fost greu să car câteva provizii, și nici măcar n-am luat multe. Iaurt, lapte, pâine, fructe. Chestii perisabile.

plante-in-ghiveci-in-balcon

Când mergeam la Carrefour am observat de a distanță o bătrânică.  Trăgea după ea o plasă cu roți, plină ochi. Din 2 în 2 minute se oprea, își trăgea sufletul, schimba mâna cu care trăgea de plasă, apoi pornea iar la drum. Nu cred că iese zilnic la plimbare. Cred că și ea, ca noi, și-a făcut azi cumpărături cât să-i ajungă pentru următoarele zile.

Izolarea la domiciliu funcționează, chiar dacă ieșim din când în când. Pentru că pe străzi e circulația redusă, în magazine nu e îmbulzeală, iar riscul de răspândire a virusului se micșorează.

Viața trece prin stomac, mai ales în auto-izolare

„Ce mâncăm?” a devenit felul în care ne începem conversațiile când ne „vizităm” unul pe celălalt în „birourile” de acasă. Partea bună e că am descoperit că putem găti cu ce găsim prin bucătărie. Și inventăm tot felul de mâncăruri, combinând te miri ce ingrediente.

De exemplu, dacă ai pâine uscată, pune-o în toaster, apoi freacă un cățel de usturoi cât pâinea încă e fierbinte. Întinde niște avocado (sau unt ori cremă de brânză ori margarină), taie niște roșii în felii și răzuiește niște brânză, sare, piper and voila! Peste feliile cu avocado am pus niște oțet balsamic, că domnul K se strâmbă când simte gustul crud al avocado. Totu-i gata în 10 minute, 15 cu tot cu înfulecat. Dar ține de foame până spre prânz. Când o luăm de la capăt cu gătitul.

Partea proastă a lucratului de acasă e că a descoperit TheMitsi că noi mâncăm mai des decât ea. Și cerșește orice mâncăm. :)) Molfăi o banană? Nici n-apuc să mestec prima îmbucătură că rapid se proptește în fața mea, băunând a cerșit.

pisica-cerseste-mancare

Mi-e greu să n-o hrănesc mai mult de 80 gr. cât îi e rația pe zi, știind cât mâncăm noi. Dar mă abțin pentru că-i spre binele ei. Pentru că în sfârșit are o greutate potrivită pentru talia ei și nu mai are (atât de multă) grăsime care să-i pună presiune pe plămâni. Anul acesta împlinește 10 ani.

Dacă am supraviețuit o săptămână fără s-o luăm razna, cred că mai ducem încă una. Numai să nu rămânem fără curent.

Auto-izolare în vreme de nebunie

În copilărie au fost puține momente când nu am ieșit din casă la joacă. Când ploua prea tare, ne jucam în casa scării. Ne prefăceam că eram oameni importanți care, folosind PC-uri, rezolvam problemele lumii. Ne scrijeliserăm alfabetul și cifrele pe pereți, iar ferestrele ne erau monitoare. Vorbeam la telefonul imaginar cu alți specialiști din țări cu nume inventate, că nu știam noi prea multe state în afară de România și de America cea din filme. Filmele americane pe care le vedeam la TVR1 seară de seară ne-au învățat cum arată un calculator.
Ne imaginam scenarii diverse, urgențe care mai de care mai trăznite.

Cred că petreceam ore-ntregi în casa scării, țopăind pe trepte, între etaje (fiecare etaj era un alt birou, un alt calculator, un alt departament), rezolvând problemele universului nostru.
Probabil că aveam 7-8 ani când am inventat jocul acesta.

Lucrurile erau simple: vremea nu era bună? Ne găseam un joc care ne ținea în priză câteva zile. Pentru că problemele nu puteau fi rezolvate brusc, în 5 minute. Nici măcar în jocurile noastre.

Nu mi-am imaginat că jocul meu din copilărie se va transforma, oarecum, în realitate.
25 de ani mai târziu am ajuns să lucrez pe calculator și să comunic zi de zi cu oameni din toată lumea. Nu rezolv problemele lumii, dar mereu găsesc satisfacție și motivație în ceea ce fac.

În perioada aceasta stau în casă pentru a evita contactul cu lumea exterioară, lucrez ceea ce-mi place și, bonus, sunt și plătită pentru asta.

Auto-izolare

Am decis să ne izolăm de joi (12 martie). Văzând cum se golesc magazinele, văzând cât de puțin le pasă unora de măsurile de precauție implementate de magazine / localuri / companii, eram la un strănut distanță să intru în panică. Și chiar nu vreau să intru în panică, pentru că omul panicat nu mai gândește rațional. E un alt motiv pentru a citi cartea lui Dan Ariely, Predictably Irrational, pe care o recomand mai ales în această perioadă.

De ce izolare?

Pentru că incertitudinea mă neliniștește. Pentru că ajung să mă uit la fiecare om pe stradă și să mă întreb dacă are sau nu virusul.
Și dacă-l are, mi l-a transmis când a trecut pe lângă mine și a căscat? Oare cum va reacționa organismul meu? Voi avea simptome sau voi trece peste el de parcă ar fi o gripă? Oare voi trece mai ușor peste coronavirus dacă am făcut vaccinul antigripal în iarnă?!
Uite așa intru într-un cerc vicios de întrebări retorice, pe care ar fi mai sănătos (pentru liniștea mea) să le evit. Pt că nu ajută, ci duc la panică. De fapt, întrebările astea pornesc dintr-o panică care nu a ieșit complet la iveală, ci pândește îndeaproape, așteptând momentul potrivit pentru a-mi da lovitura de grație.

Cred că cel mai tare mă sperie ideea că pot lua virusul de la oricine, să nu am simptome și să-l dau mai departe unor oameni din categoriile cu risc: prunci mici, bătrâni, persoane cu sistem imunitar slăbit. Mă înspăimântă ideea asta pentru că, din câte știu, în România nu se fac teste în masă. Așadar, nu am cum să știu că în țară sunt doar 100 de cazuri.

Starea de urgență nu mă sperie, nici măcar știrile despre granițele închise. Nu mă sperie pentru că știu că sunt măsuri necesare pentru a ține sub control situația, sub o formă sau alta.

Așa că noi vom sta în casă o perioadă. Nu, nu e o măsură prea drastică.

De ce stăm acasă?

Pentru că așa suntem liniștiți. Nu riscăm sănătatea nimănui și nici nu contribuim la răspândirea virusului. Ceea ce vă recomand și vouă. De acasă, dintre ghemele cu fire și cărți, lumea nu e atât de tragică precum pare la TV.
Dacă tot mai mulți stăm acasă și comunicăm doar online, scad șansele că virusul să se propage brusc la o mare parte a populației. Pentru că nu cred că sistemul medical românesc ar face față.

Vă recomand să consumați cât mai puțin canalele de știri și să vă împrieteniți cu Netflix și HBO.
Westworld, Avenue 5, The Outsider (după o carte de Stephen King) sunt doar câteva seriale bune pe HBO. Sau Game of Thrones, dacă nu l-ați văzut.

Pe Netflix recomand Frankie & Grace, Unbreakable Kimmy Schmidt, spectacolele de stand up ale lui Dave Chappelle și Bill Burr (cu mențiunea că Bill poate fi prea “dur” pentru cei sensibili, are un umor fără limite).

Dacă vreți să citiți, am câteva recomandări:
The Subtle Art of Not Giving a F*ck de Mark Manson
Half of a Yellow Sun de Chimamanda Ngozi Adichie
The Outsider de Stephen King
Miss Pettigrew Lives for a day de Winifred Watson: e genul de carte care te binedispune și te transpune în viața altui om, cu altfel probleme și anxietăți.

Și dacă aveți o pasiune pentru tricotat, recomand să aruncați o privire pe Ravelry. Sunt designeri care oferă tutoriale gratuite, pentru a vă încuraja să stați în casă.

succulents

Lumea nu e așa de tragică precum pare la TV

Cum credeam că stau lucrurile

În perioada aceasta, cu toate isteriile globale, ne testăm abilitatea de a filtra informațiile. De a lua decizii cât mai lucid și pragmatic, fără a ceda impulsului de a fugi-n codru, departe de oameni.

E cam greu să rămâi calm și să nu-ți imaginezi scenarii apocaliptice când peste tot citești/auzi/vezi informații despre coronavirus.

De câteva zile citesc zeci de articole despre epidemia COVID-19. Despre cât de nepregătite sunt câteva state bogate ale lumii. Cât de irațional e comportamentul uman în situații pe care le percepe a fi de criză. Fugim la mama când dăm de greu, facem zeci de mătănii și exces de zel în proviziile de mâncare. 

Am început să-mi fac griji. Partea irațională a creierului (the monkey brain cf. dr. Steve Peters) a început să coacă diverse teorii:

  • poate în România sunt mai multe cazuri decât sunt declarate, dar nu avem o evidență clară pentru că românii nu merg la medic. Și dacă-n Timișoara sunt mulți oameni virusați, oameni care circulă cu același autobuz cu care circul și eu?!
  • cei care mergeau la medic, acum poate se vor ascunde de rușine să nu afle vecinii/rudele că ar putea să aibă virusul.

Așa am început, inițial, articolul acesta. Panica începuse să se formeze ca un bulgăre de zăpadă care tot crește pe măsură ce se rostogolește la vale.

Apoi am plecat în pauza de prânz. Care pauză de prânz am petrecut-o la food court, în Iulius Mall. Firește, plin de oameni peste tot: pe scările rulante, în cafenele, în magazine. Panica există la televizor și-n presă.

Cum sunt lucrurile …

În realitate, oamenii stau la cafea, povestesc despre cazurile din alte țări, mai pomenesc de ale noastre probleme, dar viața merge mai departe. Se fac cumpărături, se socializează, se interacționează. Sigur, nu e îmbulzează, dar nici nu bate vântul prin magazine. La Falafel mereu e coadă de așteptare. Vorba cuiva care stătea la coadă: Covid-19 sau nu, tot trebuie să mănânc.

Când iei deciziile prin prisma a ceea ce vezi la tv sau citești în presă, ești tentat să crezi că lumea e mult mai tragică decât e în realitate. Ori oamenii sunt atât de pricepuți în a-și ascunde grijile, ori chiar nu e panică, man!

În autobuzele din Timișoara s-au montat aparate cu dezinfectant. În continuare autobuzele sunt pline de oameni, scaunele sunt jegoase, iar barele lipicioase, dar măcar există dezinfectant.

Neîncredere în sistem

Se închid școli, universități și instituții publice. Se anulează evenimente peste tot în lume. Toate acestea sunt măsuri de prevenire a unor explozii de cazuri care ar pune o presiune uriașă pe orice sistem de sănătate. Și poate că cei vulnerabili n-ar avea șanse prea mari în sistemul medical românesc. Chiar așa, au dispărut dezinfectanții diluați?

Neîncrederea asta într-un sistem centralizat, în stat, se simte în comportamentul agresiv al unor oameni care nu știu să filtreze informațiile. Care nu reușesc să distingă realitatea de frica prezentată la TV sau în presă. Se luptă cu cei care sunt diferiți, îi alungă pe cei suspectați că ar purta virusul, se bat în magazine pentru alimente și au intrat în „survival mode”.

Știu că situația e serioasă și nu îndrăznesc s-o ridiculizez. Însă poate ar fi mai bine să glumim mai mult decât să amestecăm faptele și informațiile reale cu credințe și păreri care ne duc în extrema „fight for your life”. Pentru că nu suntem în prag de război, deși fluxul de știri poate lăsa senzația aceasta.

Și totuși viața merge mai departe …

Da, sunt precaută și am grijă să nu prind vreo gripă. Mănânc fructe, mă spăl pe mâini mult mai des, folosesc dezinfectant de mâini și evit locurile cu mulți oameni într-un spațiu mic.

Nu-mi iese prea bine treaba cu „nu-ți atinge fața”, pentru că deh, anumite ticuri nu dispar peste noapte. Dar încerc să evit să mă las copleșită de informațiile care circulă din toate părțile. Pentru că asta duce la panică și la anxietatea asociată unei situații pe care n-o pot controla. 

Ceea ce vă recomand și vouă.

Detalii despre COVID-19 pe WHO în limba engleză

Pagina de Facebook a Organizației Mondiale a Sănătății, cu informații în limba română

p.s: imaginea n-are legătură cu articolul, dar poate că n-ar strica să credem în unicorni, măcar din când în când … 😀