1. Din ciclul “Too good to be true” nenea colegul Designerul ne amăgeÅŸte cu o ÅŸtire de minimă importanţă: Minunea minunilor nu mai e. Probabil mucii i-au ajuns deja până la genunchi, motiv pentru care abia mai ajunge la petreceri, aÅŸa că minunea aceasta s-a apucat de politichie. Că doar, rahatul tot la rahat trage, nu? 😛
2. Dacă ai poftă de lectură, atunci îţi recomand Principele de Machiavelli şi Străinul de Albert Camus.
Prima dată când am citit cartea lui Niccolo Machiavelli, aveam 15 ani, am primit varianta xeroxată a cărÅ£ii, dar în limba engleză de la o prietenă ÅŸi recunosc faptul că pe atunci n-am înÅ£eles prea multe din ce am citit. Săptămâna trecută, la îndemnarea profei de seminarul de Comunicare Politică, am reuÅŸit să o recitesc. Felul în care a caracterizat Machiavelli principii ÅŸi principatele, poporul ÅŸi biserica, m-a făcut să mă gândesc mai bine la felul cum am înÅ£eles eu până acum politica, oamenii politici ÅŸi strategiile mai mult sau mai puÅ£in politice. ÃŽncă de mică am auzit vorbe precum: “HoÅ£ii ăia numai la ei se gândesc, noi nu însemnăm nimic pentru ei.”, “Unul fură mai mult ca altul”, “Doar Dumnezeu ne mai poate ajuta”, etc. vorbe pe care chiar am ajuns să le cred. Parcă totuÅŸi are dreptate Machiavelli în cartea sa când spune că oricum nu poÅ£i să mulÅ£umeÅŸti pe toată lumea, că religia ÅŸi propaganda religioasă diferă foarte mult de simbolurile promovate în Noul ÅŸi Vechiul Testament ÅŸi multe altele. Dacă vei avea răbarea să citeÅŸti cele 80 de pagini, vei observa că toate trăsăturile pe care Machiavelli le atribuie unui principe, pot fi foarte bine atribuite oricărui tip de conducător, politic sau ba. Nu vreau să-Å£i povestesc tot ce scrie în carte, e mai bine să o citeÅŸti, să-Å£i faci o părere.
Apropo, dacă doreşti să-ţi cumperi cartea, ţi-aş sugera să optezi pentru una fără note de subsol, sau una în care adnotările sunt explicate la final, în caz contrar rişti să te pierzi în detalii, mai ales dacă nu ai cunoştinţe istorice minime.
Străinul de Camus. Povestea lui m-a fascinat şi m-a enervat deopotrivă. Felul detaşat în care a tratat fiecare eveniment din viaţa lui, nepăsarea faţă de lucruri importante (cel puţin, în ceea ce mă privește, confortul sufletesc e important) dar mai ales atitudinea oamenilor care l-au judecat, toate detaliile astea m-au scos din sărite. Ce am admirat a fost cumpătul personajului. Mi-a plăcut cum a descris Camus detaliile, încăperea, marea, apusul, evenimentele în general. Parcă mă şi imaginam în piaţă, lângă călău, uitându-mă în jos la ghilotină şi simţeam noduri în gât de la senzatia stupidă ce ţi-o poate lăsa o condamnare la moarte. Mă rog, nu prea mă pricep eu să fac recenzii la cărţi, dar dacă ai timp liber Străinul de Albert Camus e o carte ce merită citită, poate şi pentru stilul simplu şi uşor în care a fost scrisă.
De-o vreme am lasat-o mai moale cu cititul, asa incat nu pot sa recomand decat ceea ce am frunzarit in Diverta, acum cateva zile. Dintre cele cateva carti pe care le-am luat la ochi una mi-a retinut mai multe minute atentia: Octavian Paler – “Viata pe un peron”. Un fel de Forest Gump literar in stilul lui caracteristic – transant si enervant de sincer.
Fascinat de Principele, parca am retrait istoria utimilor ani recunoscand presedintii de tara, ministrii cat si pe diversii sefuleti de pe unde m-au purtat pasii si munca. Oare ei or fi citit cartea?