Mi-am promis că nu voi mai scrie despre oameni şi caracterele lor, agreabile sau mizerabile. Mi-am propus să mă detaşez de lucrurile fără fond şi să accept oamenii şi lucrurile aşa cum sunt: cu bune şi cu rele.
Cât timp am fost elevă, apoi studentă, nu am avut un scop anume. De fapt, dacă mă gândesc mai bine scopul era să învăţ, să iau note bune, bursă de studiu şi să-mi găsesc un loc de muncă pentru a-mi putea plăti chiria. Nu am avut timp să gândesc pe mai departe. De fapt, nu prea am avut când. Profesorii ne îndrumau să învăţăm şi să învăţăm, că vom avea nevoie în viaţă de studii. Dar nu ne-au spus pentru ce. Nu ne-au îndrumat spre ceva anume ci ne-au mânat precum mână ciobanul oile la păscut.
Dar şcoala s-a dus. Eu ce fac?! Nu ştiu de tine dar eu îmi tot pun întrebarea asta de câteva săptămâni.
Am terminat cu facultatea, am luat licenţa, ce e de făcut mai departe?! Şi după ce m-am gândit mult (semn că devin ardeleancă :P) am ajuns la concluzia că am nevoie de o schimbare pentru a redeveni fata aceea veselă şi încrezătoare în viitor.
Da, am nevoie de ceva care să mă motiveze. De fapt, cred că orice om are nevoie de un scop în viaţă. Pentru unii e un copil, pentru alţii e o carieră. Fără un scop, ceva care să te motiveze, parcă trăieşti din inerţie. În alte cazuri, frica de a face un pas mai departe, frica de necunoscut nu te lasă liber să decizi ce vrei de fapt. Sau apare teama că nu eşti destul de bun pentru a fi pe cont propriu.
Eu nu vreau să fiu o persoană care trăieşte din inerţie. Nu vreau să devin românca aceea amară şi acră (un mix groaznic ce naşte monştri!), nu vreau să devin acel pesimist care dă din umeri şi îşi acceptă soarta cu seninătate.
NU! N-am să ajung aÅŸa. AÅŸa că mi-am stabilit câteva obiective pe termen scurt ÅŸi mediu. E un început…
Cred că asta e o dilemă ce dă târcoale multor tineri. În cazul meu, rutina birou-acasă mă omoară. Nu fizic ci psihic. Să nu înţelegi că am înnebunit. Rutina asta, la care se adaugă puţinele beneficii materiale, doboară orice optimist. Eu mai am puţin şi mă prăbuşesc.
Aşa că am început să mă detaşez de situaţii stresante, nervi sau oameni care urlă din te miri ce motiv pueril. Când nu scriu, citesc. Când nu citesc, am seriale şi comedii. Sau gătesc ori dorm. Orice doar să nu cad pradă vieţii monotone şi seci.
E foarte important să-ţi găseşti sursa de inspiraţie în viaţă sau scopul. Fără el devii un om confuz şi dezorientat.
Si o sa faci puzzle-uri?
Eu credeam ca blogul e o astfel de sursa de inspiratie si energie pentru tine, dar e adevarat, sunt si multe altele, depinde totusi de fiecare si de ce il intereseaza.
Pe mine ma revigoreaza muzica si arta plastica, iar la capitolul muzica imi place sa descopar diversi interpreti de muzica clasica, de exemplu pianisti, violonisti si asa mai departe, ca sa nu mai zic de o multime de partituri deosebite de care nu stiam!
A, si inca ceva — eu nu cred ca in cazul tau exista un pericol al resemnarii in fata unui esec ipotetic sau previzibil, ci mai degraba faptul ca, probabil, ai supraevaluat anumite situatii, ce poti obtine din ele, pentru ca realitatea din Romania ne uniformizeaza adesea in jos, indiferent de cat entuziasm sau abilitati avem.
In Romania nu poti sa ai un viitor cu un salar intre 200 si 400 de euro si de aici pleaca tot. Ori ai niste oameni — prieteni, parinti, rude — care sa te sustina si sa te ajute ca sa te dezvolti, ori nu ai, si doar supravietuiesti de la luna la alta, cu rare exceptii in care iti mai permiti o vacanta modesta sau un moft mai sclipicios.
Daca as fi o filozoafa, as spune ca viata e un puzzle enorm. Dar cum sunt doar un blogger frustrat, voi spune ca ador puzzle-urile. Cel din imagine e cel la care lucrez de ceva vreme.
Imaginea spune cam ce vreau, pe termen lung, de la viata asta.
Tocmai de aceea vreau sa cred ca, desi viata din Romania ne uniformizeaza in jos, eu pot si voi reusi sa scap de asta. De aceea vreau sa ma detasez de ura nationala pentru diverse lucruri, de pesimismul specific romanilor, de datul din umeri si de celebra replica “Lasa, ca e bine si asa”.
Cine stie, poate voi avea sansa sa plec de aici…
Am observat, citind blogurile multor oameni plecati din Romania, cat de diferita e mentalitatea lor fata de cea de aici, cat de putina ura, ranchiuna si amaraciune gasesti in scrierile lor fata de scrierile noastre. Inclusiv ale mele.
Nu vreau sa depind de parinti sau prieteni. Sunt prea orgolioasa pentru a face asta. Daca taica-meu a reusit sa treaca peste o multime de obstacole, eu de ce n-as putea? Faptul ca sunt femeie ma ambitioneaza mai mult.
Blogul e o modalitate de a ma evalua mai bine, de a evolua intr-o anume masura si de a socializa cu oameni frumosi. Niciodata nu a fost un scop sau o sursa de inspiratie 🙂
De ce te consideri o blogherita frustrata? Eu cred doar ca ai folosit blogul pe post de paratraznet pentru a te descarca de nemultumirile zilnice.
Legat de orgolii, gresesti. E foarte greu sa reusesti singura in ziua de azi, iar faptul ca tatal tau a reusit ceva acum 40 de ani e irelevant, pentru ca atunci erau alte vremuri, nu mai bune sau mai rele neaparat, ci pur si simplu altele, cu alte circumstante.
Intrebarea e: vrei sa iti indeplinesti visele? Da? Bun. Atunci cand? La 60 de ani, sau la 30? Daca ai pe cineva care sa te ajute (nu zic a fi purtata pe brate) atunci nu refuza, nu spera ca o sa vina ziua in care o sa te redresezi din 300 de euro pe luna salar.
Eu o sa spun doar atat:
“Life is like a box of chocolates you never know what your going to get”
(spus de marele si inegalabilu intelept Forrest Gump)
Viata e frumoasa plina de culori, tot ce trebuie sa faci e sa faci un pas inapoi si sa privesti intreaga imagine, nu doar pata aia mica si gri din coltul tabloului. Nu te limita, viata e asa cum alegi tu sa o traesti. In adancul sufletelului tau(chiar daca nu vrei sa recunosti) te complaci in situatia in care esti. Daca alegi dimineata ca sa fi vesela pe parcursul zilei indiferent de ce se va intampla, vei vedea, chiar daca nu din prima zi, ca la un moment dat, totul in jurul tau s-a schimbat si totul merge bine. (cred ca asta se cheama Optimism). Take care.
Mai, nu sunt deprimata. Nu asta am vrut sa reiasa din post. Ci ca, asemenea multor oameni, caut o noua sursa de inspiratie. Imi lipseste o motivare.
Si nu, nu ma complec pentru ca tot altceva. Daca ma complac, devin deprimata. Daca devin deprimata, nu mai scriu pe blog, nu mai comunic cu nimeni, ma inchid total in lumea mea. Nu e cazul acum 🙂
viata e plina de culori…hmmm … da corect… galben[de la miere] si maro[ de la …]… parerea mea
@Gheorghe: taica-meu are numai 50 de ani, adica a realizat multe lucruri si a trecut peste multe obstacole de care stiu in anii ’90. In anumite privinte, vremurile nu s-au schimbat chiar atat de mult 🙂
Tu, dupa ce ai terminat cu facultatea si licenta, nu ai simtit un gol? Ca nu mai ai acel ceva pentru care sa muncesti/inveti din greu? La asta ma refer…
Acum incerc doar sa-mi redirectionez atentia spre lucruri mai productive si off work, pentru a-mi indeplini dorintele. Primul lucru pe lista e examenul de Cambridge 🙂