De ce sunt oamenii atât de pesimişti?

De felul meu, sunt o persoană optimistă. Excepţie fac momentele acelea, specifice femeilor, când totul prinde o nuanţă întunecată în juru-mi. Dar şi momentele alea-s cam scurte, slavă harului, că altfel mi-aş fi blăstămat zilele şi nopţile plângând ca un emo. De fapt, cred că dacă n-ar fi fost inventat curentul emo, l-aş fi inventat io. Că aşa-s când sunt supărată şi ofuscată: atâta mă miorlăi, dar mai pe ascuns, să nu vadă orişicine, până-mi dau 2 palme în gând şi-mi dau seama că-s o fraieră că tot mă miorlăi, în loc să „grow some balls!”, cum ar zice americanul.

Na, mă rog, mie nu-mi cresc proverbialele ouţe ale locuitorului de peste ocean, dar brusc, îmi dau seama că plângerea de milă nu mă ajută să reuşesc să duc ceva la bun sfârşit. Ştiu, e frumos să vedem cum cei din jur ne compătimesc, ne simţim mai bine pe moment, dar dacă stai 5, 10, hai şi 30 de minute (poate eşti blond, ca mine!) şi te gândeşti obiectiv la situaţia ta, îţi dai seama că nu-i Dracu atât de roşu. Sau negru!

Ştii care e cea mai proastă parte? Când am mintea atât de liberă (cam trasă de păr exprimarea, dar na, repet, sunt mai blondă de felu-mi!), văd lucrurile atât de simple şi de practice, încât simt că mâine, dacă l-aş vedea pe Johnny Depp pe stradă, m-aş duce la el şi i-aş spune: „Tăticuleeeee!!!”. Nu se va întâmpla asta vreodată, da’ na, zic şi io. Ei, şi dintr-o dată, nu ştiu cum, mă trezesc înconjurată de tot felul de oameni, unul mai pesimist şi mai acrit de viaţă decât altul.

Şi într-o clipă, cam cât durează sexul dintre o furnică şi-un furnicuţoi, nivelul meu de optimism scade brusc. De la 1000% cât era, ajunge la 80% şi, pe măsură ce rămân în preajma pesimiştilor, scade la -25%. Că doară nu-s Andreea Marin să zâmbesc şi să-mi crească stima de sine după ce aud necazul omului.

Şi degeaba, că un pesimist va rămâne pesimist orice i-ai spune. Orice soluţii i-ai propune! Dacă nu-i dai totul mură-n gură, nu va crede că Obama e negru şi e preşedintele Statelor Unite ale Americii, ci o va ţine pe-a lui cu „’tu-i-n **** să-i mut, că ăştia mi-au furat ţara şi mi-au f***t nevasta şi porcul din coteţ”.

No, şi singura soluţie de Doamne-ajută e să spui „Da, băi, aşa e, ce futerea-i şi cu viaţa asta?!” Îi mai cânţi în strună vreo juma’ de oră, cât să simtă că-i eşti coleg de suferinţă, şi-apoi fugi cât vezi cu ochii! Şi nu te mai întorci până nu-l vezi zâmbind larg şi invitându-te la un vin demisec roşu. Sau orice băutură te va ajuta să uiţi de necaz, fireşte!

Aşa ar putea un pesimist să devină un optimist după câteva sticle de vin. Sau de bere, că tot e aliment pentru unii…

Sau ştii tu vreo altă soluţie? Una care nu implică distrugerea ficatului şi a organelor vitale în procesarea hrănii?

5 thoughts on “De ce sunt oamenii atât de pesimişti?

  1. Mortu`

    Lili, iarta-ma ca am tot pus soldatu pe tine la Catan :))
    Nu fii trista, las ca data viitoare o sa incerc sa il pun mai des :)))))))))))))))))))

    pupi pup ! ca stiu ca-ti place !!!! 😀

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.