Nu ştiu de voi, dar în copilărie părinţii mei nu prea erau adepţii micului dejun dulce. Când eram prunci de grădiniţă, motivau cu eternul pretext: „să nu facă pruncul viermişori”. Odinioară, la ţară (poate încă şi acum, cine ştie?!) se spunea că dulciurile duc la apariţia acestor paraziţi. Cam la fel cum ne ameninţa bunica atunci când beam multă apă: „ai să faci broaşte-n burtă!”.
De câţiva ani, micul meu dejun e aşa cum îl poftesc: fie o omletă delicioasă, fie chiflă cu măsline, roşii şi brânză, cereale cu lapte, fructe uscate sau … lubeniţă! (sau lebeniţă, cum îi zice în Ardeal)
Mmmm, nimic nu se compară cu o felie rece şi dulce de lubeniţă. Iar dacă mai adaugi la combinaţie şi nişte porumb fiert, sărat bine, gata, poftele copilăriei sunt satisfăcute.
Bună dimineaţa 🙂
Sper să nu-ți citească postarea nevastă-mea, că atunci 100% am să fiu trimis în piață să cumpăr lebeniță. 🙁
Bunicul meu îmi făcea în fiecare dimineaţă când eram la ţară, gris cu lapte. Mie îmi plăcea cu cocoloaşe, însă nu ştiu dacă îl făcea aşa dinadins, sau nu ştia să îl facă altfel 🙂
Si mie imi place grsul cu lapte, insa nu asa de mult ca si orezul cu lapte… MMMmmm… Il ador! mai ales dimineata, rece, cu un strop doua de gem de coacaze sau ribisel… incomparabil de bun!
Deci nu mi-a venit sa cred cand am vazut poza. Asta mananc si eu aproape in fiecare dimineata, de ceva vreme. E foarte bun!!!