Critical Mass 2012 în Oradea

De Ziua Pământului în toată țara s-au organizat diverse evenimente pentru și despre bicicliști. Timișorenii sunt uniți sub conceptul „Verde pentru biciclete”. De vreo câțiva ani și-n Oradea se observă o comunitate a bicicliștilor din ce în ce mai închegată. Azi, la Critical Mass, au fost vreo 6-700 de oameni la pedalat prin oraș. Poate și mai mult, că n-am stat să-i număr. Plus că nu toți au venit în Parcul Magnoliei, ci s-au alăturat grupului pe traseu.

Mi-a plăcut Critical Mass că a fost bine organizat. Iar orădenii pietoni, dar și șoferii au fost înțelegători. Stăteau pe marginea șoselei și fie ne aplaudau, fie se uitau curioși la uriașul grup de bicicliști ce acaparase toată banda de circulație. Au lipsit claxoanele oamenilor nerăbdători și nervoși ce calcă pedala de îndată ce au văzut că galbenul de la semafor s-a transformat în verde. Frumos!

ÃŽn faÈ›a Primăriei ne-am oprit È™i, la îndemnul unuia dintre organizatori, mulÈ›i dintre cei prezenÈ›i au ridicat bicicletele în aer. Io nu, că-i foarte grea. Abia o car pe scări până la etajul 4! 🙁 Am văzut biciclete pentru doi, copilaÈ™i de 3-4 ani mergând încet alături de părinÈ›i, adolescenÈ›i nebuni cu biciclete pentru sărit, fete cochete pe biciclete vintage, dar È™i bătrâni simpatici cu biÈ›e noi. De toate pentru toÈ›i! LaurenÈ›iu a făcut fotografii frumoase, nu ca ale mele, neclare È™i nefocalizate!

Poliția a fost la tot pasul, în fiecare intersecție câțiva oameni cu „cașchetă” au dirijat circulația.

După Critical Mass ne-am retras să ne încărcăm bateriile calorice. Din vorbă-n vorbă, din ceai în ceai, s-a făcut noapte și-au apărut fulgerele pe cer. Ne-a prins ploaia la nici un minut după ce-am ieșit din local. Da, am ajuns acasă uzi până la piele. Partea bună e că mama natură ne-a spălat bicicletele.

Ca să ajungem acasă pe un drum mai liber, am ales pista pentru bicicliști de pe malul Crișului. Când eram aproape de podul de pe Sovata m-a izbit vântul și ploaia în față. Nu credeam că voi mai ajunge acasă cu bicicleta întreagă. E nasol să fii ochelarist când plouă și-i întuneric. E și mai nasol să ai doar 48 de kile și să simți că vântul îți conduce bicicleta, nu tu!

Știi senzația aia când ești foarte obosit(ă), simți că tot corpul se contractă și refuză să te mai asculte, dar drăcușorul ăla din cap îți spune „Hai că poți, că nu ești copil de țâță!”? Și continui și pedalezi, gâfâind, până când ajungi la destinație. Pentru că n-ai altă opțiune. Ei bine, senzațiile astea le-am experimentat eu astă seară. Am învins încă o fobie!