ÃŽn urmă cu 2 luni nici nu-mi imaginam că voi avea curajul să urc È™i să cobor dealul Paleu pe bicicletă. Săptămâna trecută, într-un moment de nebunie È™i furie, i-am spus lui LaurenÈ›iu: „Dacă mai stai 10 minute, vin È™i eu pe Paleu! Fir-ar să fie, doar nu-s eu mai prostovană față de restul lumii!â€.
E ciudat sentimentul ăsta de nebunie temporară pentru că, de regulă, nu-mi pasă dacă cei din jur râd de slăbiciunile mele, de fobiile mele. Sunt prea concentrată să nu mă pierd cu firea pentru a observa glumele nesărate ale celor din jur. Și-n plus, prefer oricând să fiu precaută È™i să văd opÈ›iunile decât să fac ceva doar pentru că „asta face toată lumeaâ€.
Așa că săptămâna trecută am îndrăznit și, păstrând o doză de precauție, am urcat dealul Paleu, apoi l-am coborât pe la Spitalul Județean. Înainte de fiecare curbă se auzeau frânele Puicuței. Cam așa cum se aud, uneori, țipetele neinițiaților care stau în dreapta șoferului la cursele de mașini.
Uneori prinde bine câte-o doză de nebunie. Azi am mai luat o doză. Sper să ajung teafără acasă, la mâța nebună care iarăși va adormi cu nasul în papucii mei!
De data aceasta car și aparatul foto după mine!
Si eu mi-am achizitionat recent o bicicleta, dar mi’e o teama de mor de masini, nu stiu de ce, dar imi e tare greu sa ies prin oras cu bicicleta.
Scoate bicicleta doar pe străduțe mici, unde nu-i circulație, la orele amiezii. Și apoi fă-ți curaj și ieși în afara orașului. Prin trafic nu are rost să te bagi, e frustrant să mergi pe șosea, mai ales pe la 5-6 seara, când toată lumea iese de la serviciu.
Lili te inteleg perfect, cam cu aclasi feeling ciudat am hotarat si eu, acum vreo 5 ani, sa-mi iau prima motocicleta. Nu suportam sa depind mereu de altcineva, sa stau in spate ca un “bagaj” si sa incomodez lumea. Nu-mi placea sa trebuiasca mereu sa ma rog de unul altul sa ma ia si pe mine la un munte, la o intalnire moto, etc… In timp s-a schimbat totul, dupa atatia ani si muuulte mii de kilometri pe doua roti nu-mi mai pasa de parerea altora, pur si simplu nu-mi vad viata fara motocicleta, pare ceva firesc si natural. Dar sa stii ca e bun cate un imbold din asta, te face sa realizezi lucruri de care inainte nu te vedeai capabila.:)
Acum când mă gândesc mai bine și când am decis să-mi cumpăr bicicleta luasem o doză de nebunie. Mai ales că mi-era frică să mai urc pe țoaclă, după ce, acum 7 ani, am căzut sub o mașină care aștepta să intre pe șosea. N-a dat peste mine, dar șocul a persistat până recent.
It seems that 25 is the age of change 🙂
Eu stau intr’un orasel mic, iar soferii respecta biciclistii, mai ales ca sunt multi. Cred ca am eu teama asta, pana ma obisnuiesc cu masinile pe langa mine :D.