Că-mi sunt dragi animalele, nu-i un secret. Mi se par fascinante, în ciuda tuturor preconcepțiilor pe care le-am auzit printre prieteni și cunoștințe. Poți face multe analogii între pisici, spre exemplu, și oameni.
Mâța mea, ca multe alte pisici de apartament, își petrece o bună parte din timp certându-se cu păsările care zboară pe lângă ferestre. Stă la pândă, dă din coadă È™i „ciri-miorlăie†ca o nebună. Ba mai mult, are momente când fuge dintr-o cameră în cealaltă la ferestre, parcă pentru a-È™i urmări cât mai bine „duÈ™maniiâ€. La fel ca un jurnalist/blogăr frustrat. ÃŽn loc să-È™i concentreze atenÈ›ia pe jucăriile care-i sunt la îndemână (blogul propriu, actul jurnalistic), mai bine cârâie la acele păsări pe care niciodată nu le va ajunge. Și care oricum o ignoră.
Tot o analogie cu pisicile e cea legată de nevoi. TheMitsi știe să se exprime atunci când îi e foame, vrea să doarmă, să-i curăț mizeriile din litieră sau când pur și simplu n-are chef de fața mea. Și miorlăie, mârâie sau scuipă, după caz, ori pur și simplu se urcă pe mine și cere s-o mângâi. Ei bine, cunosc oameni cărora le e frică/jenă/lene să-și exprime dorințele. Și apoi devin frustrați. Că nu au ce-și doresc. Nu-i mai simplu să întrebi sau să spui ce vrei/ceea ce te deranjează? Că cei din jur nu-s pui de Mama Omida să-ți ghicească gândurile. Apreciez mai mult sinceritatea brută decât subtilitățile. Bine, asta și pentru că-s cam aiurită și nu prind subtilitățile.
OK. Nu stiu cum sa-ti explic mai bine, dar ADOR DRAPERIILE TALE! 😀
Merci! 🙂 Sunt ale proprietarei apartamentului