De obicei mi-e greu să scap de o frică dacă prima experiență când încerc s-o înving nu e una pozitivă. Spre exemplu, mi-era frică să pedalez pe șosea pe lângă autobuze sau tiruri. Și mi-era la fel de frică să cobor dealuri în viteză. Și nu știu cum s-a nimerit, dar exact pe dealul Paleu (imediat după intrarea în comună) am avut de pedalat pe lângă un autobuz vechi. Că șoferul n-a respectat regula aia cu distanța față de biciclist, e partea a doua. Am pedalat la nici 30 cm de autobuz.

M-au trecut toate apele, strângeam de ghidon cu forța cu care un credincios pupă moaștele unui sfânt. În cele câteva secunde, cât i-a luat autobuzului să mă depășească, pe deal în jos, mi-am imaginat diverse scenarii în care sărmana mea mâță va trebui să învețe să trăiască doar cu Laurențiu. M-a speriat atât de tare autobuzul, încât ultima parte de deal am coborât-o cu frânele puse. Cred că am atins „uimitoarea” viteză de 5 km la oră.

A doua întâlnire cu aceeași coborâre a fost mai fericită, dar tot am avut grijă să folosesc ușor frânele. Ce-i drept, aveam o viteză ceva mai mare, de 10 km/h. Între timp, am mai pedalat pe dealul ăla de … nici nu mai știu de câte ori, iar între timp am învățat să scap de frica de viteză la coborâre, ba chiar am atins 52,3 km/h, conform sportstracker.

Azi am scos-o pe Puicuță la o plimbare prin Paleu și Săldăbagiu de munte. A fost o vreme prea frumoasă pentru a sta în casă, în fața aceluiași laptop cu ajutorul căruia contribui din plin la deteriorarea condiției mele fizice.

Pozele sunt făcute de pe marginea șoselei, înainte de a urca dealul spre Săldăbagiu. Urăsc dealul ăla, deși e plin de roade (astă vară i-am mâncat murele, iar azi i-am cules măceșele). Îl urăsc pentru că de fiecare dată când îl urc pare mai lung și mai abrupt decât ultima dată.