Azi dimineață când am deschis tweetdeck-ul am dat peste articolul lui Subiectiv de cel puțin 10 ori. Apoi am văzut imaginea asta pe
TheBigPicture de la Boston (atenție! sunt și fotografii cu sânge și răni). Ieri m-am refugiat în lumea lui Murakami, despre biologul care căuta să elimine sunetul din lume.
Abia azi dimineață am văzut zecile de imagini și clipuri cu tragedia din Boston. Alt atentat terorist?  În majoritatea imaginilor răniții sunt îngrijiți de oameni care participau la maraton sau de către trecători. Dacă vă uitați pe filmări veți vedea că imediat după prima explozie, oamenii încearcă să ajute răniții, deși nu știau ce se întâmplă, dacă e vreun alt pericol de explozie.
Nu știu de ce m-am oprit la imaginea asta. Mă gândeam că omul ăsta cu hainele spintecate va rămâne marcat de tragica întâmplare, fiind atât de aproape de una dintre explozii. E părintele, fiul și/sau soțul cuiva.
Probabil mergea pe stradă sau ieșea dintr-un magazin când a fost surprins de explozie. Sau poate-și încuraja prietenii care alergau în maraton și, dintr-o dată, lumea s-a zguduit, atmosfera s-a umplut de fum, aerul părea greu de respirat și impactul exploziei l-a trântit la pământ.
Inevitabil mă pun în situaÈ›ia americanului de rând, analizând evenimentul prin prisma experienÈ›ei proprii – ce nu include explozii, fireÈ™te. Pentru că e la mintea cocoÈ™ului că nu aÈ™ putea vreodată să È™tiu cum percepe lumea din jur un om ce trăieÈ™te în SUA. Cum să mai ai încredere să participi la evenimente publice – unde eÈ™ti doar o altă persoană într-o mulÈ›ime, un om oarecare ce merge pe stradă -, când oricând te poÈ›i afla în mijlocul unei explozii? E È™ocant să constaÈ›i că un subiect din blockbustere (de ex. Speed, cu Sandra Bullock È™i Keanu Reeves), poate deveni realitate.
În filme bomba e o acțiune improvizată, fără riscuri pentru public, o cascadorie ce nu e realitate. În filme victimele nu au importanță, dar se amplifică ura maniacului (cu care unii empatizează) pentru o instituție/persoană publică. Și când ceva similar se întâmplă în realitate, șocul intervine atunci când vedem victimele. Cine-ar fi crezut că exploziile în locuri publice lasă în urma lor capete sparte, mâini și picioare spulberate?
Nu știu de ce subiectul ăsta m-a șocat mai mult decât alte evenimente tragice similare din SUA. Poate pentru că asociez evenimentele publice și mulțimile cu un confort psihologic al anonimatului, iar exploziile astea au distrus ideea de siguranță în public?
Cât de bolnav trebuie să fii ca să detonezi bombe într-un loc public, unde sunt mulți tineri? Statistic vorbind, atentatele cu bombe sunt operele bărbaților, femeile bolnave psihic preferă incendierea și otrava.
AÈ™a cum zicea È™i Subiectiv, e uimitor cât de solidari È™i de săritori sunt americanii în astfel de cazuri extreme. Poate mi se pare ceva extraordinar pentru că în ultimele luni m-am lovit prea mult de egoismul È™i răutatea românului …