Eram în lumea mea, stăteam pe o bancă din centrul orașului și ascultam The Magus de John Fowles (poate vă povestesc odată de ciudățenia legată de cartea asta). În timp ce naratorul o descria pe Alison, privirea mi-a căzut pe o domniță care trecea prin fața mea. Mergea alene pe dalele pietonale, în pantofi negri cu tocuri nici prea mari, dar nici prea mici.
Erau genul de pantofi comozi și eleganți, pe care-i purtau doamnele din înalta societate în anii 30. Purta o rochie de lungime medie, albastră cu buline mici albe. Avea șoldurile late, dar frumos ascunse de rochia care-i strângea mijlocul și se unduia lejer pe fund în timp ce pășea. Picioarele lungi, drepte și bine proporționate. Albe, semn că nu a stat prea mult la soare. Rochia nu avea unul din acele decolteuri vulgare, care-i instigă pe tractoriști să urle ca niște motani în călduri, ci îi decupa frumos umerii și oasele gâtului. Haina-i nu dezvăluia mai mult decât era necesar.
Am rămas fascinată de prezența ei. N-am mai fost atentă la ce auzeam în căști. Femeia aceasta pășea pe dalele pietonale cu o grație pe care rar o mai vezi, cu atât mai mult la o persoană atât de tânără. Pentru că nu părea să aibă mai mult de 25-28 de ani. Mers ușor legănat, lejer și plin de încredere. Părea că nicio nenorocire nu ar putea să-i clintească încrederea în ea și-n planurile sale. Un mers care ar semăna cu lipăitul pe uscat al unei rațe în cazul  femeii lipsite de grație. Cu palma stângă strângea mânerele unei genți mari, asortată cu pantofii. Ținea capul ușor într-o parte, privirea în jos. Părea că și ea era în lumea ei.
Îmi pare rău că n-am avut aparatul foto la îndemână. Deși, poate că nici măcar poza n-ar fi reușit să transmită acea senzație de fascinație pe care mi-a transmis-o atunci când am văzut-o.
Farmecul unei femei stă în grația cu care merge, în felul în care știe să poarte o rochie și-n încrederea pe care o emană atunci când pășește.