franghie

„Trebuie să vorbim…”

Atunci când o femeie, o prietenă, îți spune la telefon „Trebuie să vorbim”, iar când vă întâlniți își începe discursul cu „Scuză-mă, dar trebuie să fiu sinceră cu tine. Trebuie să-ți spun că ești prea rece/arogantă/aiurită/nepricepută etc”, e cazul să fugi. Să evadezi într-o lume unde oamenii acceptă că defectele te fac om, că n-ai trăit suficient de mult pentru a știi cum trebuie să reacționezi la 1001 de situații care pot oftica o femeie.

Își începe discursul, al cărui scop e de a te pune la punct, de a-ți oferi o lecție de viață din care vei avea multe lucruri de învățat despre tine. În acel moment mintea mea intră într-o altă lume. Văd persoana din fața mea, aud ceea ce-mi spune, dar nu procesez informația. Privită din afară, probabil că am o privire tâmpă, dar puțin îmi pasă.

Brusc mă trezesc într-o sală uriașă, în întuneric. Pășesc cu grijă pe podeaua ce pare lipicioasă, dar nu e. Pantofii nu se lipesc, nu se aud zgomotele specifice linoleumului pe care cineva a scăpat și-a spart o sticlă cu iaurt. Strălucește ușor în bătaia singurei raze de lumină ce pătrunde în gigantica încăpere. Aud ecoul pașilor mei și mi se ridică părul pe ceafă când conștientizez că aș putea fi singură într-o clădire străină și întunecată, o încăpere care ar putea foarte bine să se afle undeva sub pământ. Claustrofoba din mine se agită, încep să respir tot mai repede, mă trec valuri de căldură pe șira spinării, palmele-mi transpiră. Însă partea rațională intervine la timp și o pălmuiește rapid pe claustrofoba fricoasă: „femeie, stai calmă!”

Dintr-o dată simt că nu mai sunt singură în încăpere. Încep să deslușesc instrumente, chipuri și scaune. Când au apărut scaunele aici? Parcă sala era goală! Chipuri de oameni necunoscuți se află în spatele luminii. Ah, lumina-mi bate-n ochi. Traversez încăperea și ajung pe margine de unde observ mișcările buzelor pe chipurile străine. Văd mișcarea, dar nu aud niciun sunet. Revin în prezent, la lecția de viață ce-mi e servită, și mormăi un „Scuze, nu înțeleg subtilitățile”. Își reia discursul de acolo de unde am întrerupt-o cu scuzele-mi penibile, la timp pentru a reveni în sala uriașă din lumea în care evadez.

Încep să înțeleg că sunt, de fapt, într-o filarmonică veche, cochetă și cu o acustică impecabilă. Mormăiturile, care se aud dinspre chipurile ce mânuiesc instrumentele, devin tot mai clare. Recitând la unison, ca un cor regal, aud un „F*ck you, I won’t do what you told me”, pe acorduri fine de pian …

Zâmbesc.

Viața-i prea scurtă pentru a le face tuturor pe plac …

2 thoughts on “„Trebuie să vorbim…”

  1. Ioana S

    Ha! Și eu care credeam că doar între sexe se folosește „trebuie să vorbim” (un bărbat unei femei când vrea să-i dea papucii, de exemplu). Ui’ c-am aflat un lucru nou azi…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.