Fluierând

Știi senzația aia neplăcută și nedorită când totul în jurul tău pare să se prăbușească și nu știi ce lipici ar trebui să folosești pentru a repara crăpăturile? Când, pentru a zădărnici panica ce s-ar putea instala în orice moment, alegi să fugi de toți, de toate, să te autoizolezi?! Uneori doar așa poți privi lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Ei bine, nu despre senzația aia voi scrie.

Ieri am scos-o pe Puicuțăăă la o tură pe Paleu, ca-ntre fete. Și cum pedalam io liniștită, târâș grăbiș pe serpentine, pierdută-n lumea mea, mă trezește din visul diurn un fluierat.
Depășindu-mă regulamentar prin stânga, un nene de vreo 40 de ani, pedala relaxat pe o bicicletă fără viteze. Cu coarnele înalte, parcă stătea pe scaun.

„-  Servus dragă. Merge treaba, merge?”, mă întreabă și zâmbește. Mergea-n ritm cu mine, dar parcă  lui îi era mai ușor, iar vocea sa nu trăda oboseala ce apare în urma unui asemenea efort.

„- Da, da, încă merge”, îi zic rapid, gâfâind ca un purcel obez.

„- Ține ritmul și ai grijă cum respiri, da? No, drum bun dragă, drum bun”, îmi zice. Când să-i răspund numai ce-l văd cum prinde viteză, urcând parcă și mai ușor pe serpentine.

Fluiera în continuare și pedala lejer, de parcă ar fi levitat. 2 minute mai târziu dispăruse din raza vizuală.

Până-n momentul în care nenea È™i-a făcut apariÈ›ia-n stânga mea, eram tare mândră de mine È™i de performanÈ›a mea. Mă gândeam la cât de mult evoluasem față de acum 2 ani, când mă chinuiam să urc serpentinele în cea mai mică viteză, iar ieri am urcat în viteza cu care circul prin oraÈ™ pe drum drept. Mno, lasă că mă fac io mare …

Sâmbătă voi avea ocazia de a-mi întări rezistenÈ›a fizică într-o tură lungă până în Vârciorog, la peÈ™tera Osoi – să fie vreo 45 km până acolo?! Plecarea-i dimineață la ora 9.30 din parcarea de pe str. IndependenÈ›ei.