Fericirea prin selfie

E-n natura umană să-ți dorești să fii apreciat, să te simți bine în pielea ta știind că sunt oameni care-ți admiră chipul, trupul. E perfect normal să arăți bine, să afișezi o imagine de om împlinit. Și pică extrem de bine să auzi un compliment sincer. Am ales ideea aceasta pentru a începe articolul pentru a sublinia că nu e nimic greșit în a-ți dori să fii văzut(ă). Nu de alta, dar tare mi-e că fără atenționarea asta iar se vor ofusca pupezele care-și pozează boticul în oglindă. Și prin pupeze nu mă refer doar la femei!

Dar! (yes, there’s a but)

Cred că e la fel de natural să îmblânzești această pornire naturală atunci când totul se învârte doar în jurul ideii de a arăta 24/7 ca scos din cutie. Da, oricine-și dorește să arate bine, dar chiar cu orice preț? Citeam despre tinerii „Millennials” (din care fac parte și eu) care cheltuie sume exorbitante pe machiaj. Și mi-a rămas asta în cap:

„Always camera ready, they are buying and using almost 25 percent more cosmetics than they did just two years ago and significantly more than baby boomers, according to the research firm NPD.” sursa

Nu-i nimic greÈ™it în a te îngriji, dimpotrivă, subliniez din nou această idee. ÃŽnsă sub influenÈ›a presiunii sociale – powered by social media?!, unii/unele par să uite că există viață după fondul de ten/boticul din oglindă. Și se ajunge la ideea că e mai important să arăți bine / fericit / împlinit, decât să fii fericit / împlinit.

În perioada asta „selfie ready” parcă a devenit un imperativ să arăți cât mai bine la suprafață, omițând complet lucruri de substanță (ha, ce clișeu, așa-i?). Adică nu contează că n-ai citit o carte în ultimul an sau că nu ai vreo părere despre un subiect important care te afectează direct (legea salarizării, de ex.), important e să urci pe net cât mai multe selfie-uri în care arăți impecabil. De preferință cu ochelari de tocilar, pentru a sugera că e o sclipire de inteligență pe acolo, pe sub straturile de farduri și pudre. (da, mă irită că ochelarii au devenit un fashion statement!)

Nu contează că n-ai cu cine bea o cafea la 3 dimineața pentru a discuta ceva ce te deranjează și nici nu contează că singurătatea e tot mai apăsătoare, important e că arăți în poze că ești fericit(ă). (da, știu, articolul se referă la singurătatea printre englezi, dar ceva-mi spune că e o trăsătură specifică generațiilor tinere, indiferent de naționalitate). E ca și cum oamenii mai degrabă ar poza în ființe fericite decât să admită că sunt singuri și triști când nu pozează. Și-n loc să comunicăm, mai postăm un selfie. 

Și nu înțeleg presiunea asta de a arăta constant impecabil și de a te lăuda cu nimicuri, fără a contribui cu ceva substanțial în societate, fără a lăsa ceva de urmat. OK, unii suntem mediocri, iar alții grozavi, sigur că nu suntem toți capabili de a lăsa ceva în urma noastră. Dar parcă tot mai populară e calea ușoară „look at me”, în defavoarea „look at what we can do”. Sau așa a fost dintotdeauna?!

Ori poate nu știu eu cum societatea asta va fi mai bună după ce voi fi văzut a mia imagine cu același botic bosumflat ce pozează-n „înțelepciunea universală”.

N-aș vrea să înțelegi că am o problemă cu selfie-urile sau cu ideea de a arăta bine, chiar nu.

Concluzie? N-am. Că textul nu e scris pentru a judeca pe cineva și nici pt a rezolva ceva, ci mai degrabă e un text scris pentru mine, în caz că vreodată o voi lua pe arătura pițipoancelor.