Știi senzația aceea când stai întins pe pământ, pe-o culme, vântul adie ușor, iar soarele îți încălzește obrajii? Când e atât de liniște în jur încât doar greierii și lăcustele, care-și fac curte lângă urechile tale, se aud.
Zâmbești, întinzi brațele pe lângă trup și te bucuri din nou de soarele de toamnă. De iarba mișcată de vântul fără putere.
Am urcat culmea gâfâind, asudând mai tare decât un vițel ce se zbenguia pe lângă cireadă.
Dar când am ajuns sus pulsul s-a liniștit, respirația a revenit la normal. Am mâncat un sandvis, am gustat vișinata și m-am întins pe jos. În 5 minute visam. Sigur, poate-i vina vișinatei, rezistența mea la alcool e egală cu puterea unei furnici de a căra o sticlă de bere în spinare.
O oră de somn sus pe culme, sub soarele blând, a fost mai odihnitoare decât o noapte întreagă de sforăit.
Mi-era dor de o excursie la munte. Nicăieri nu mă liniștesc așa de repede cum o fac la munte. În ciuda efortului fizic pe care-l cere. De fapt, poate tocmai de asta mă liniștesc la munte. Pentru că pentru fiecare peisaj minunat trebuie să trec singură prin hopuri fizice.
Pot să-mi analizez gândurile și ideile fără a fi distrasă de dramele exagerate ale altora.
Ne place să amplificăm fiecare detaliu, să-l ridicăm la rang de dramă. Șoferul de taxi ți-a cerut cu 2 lei mai mult pentru o cursă?! Ah, ce tragedie! Colegul de birou are o zi plină și nu a zâmbit la gluma banală pe care ai făcut-o la cafea? Vai, ce dramă! Reacționăm exagerat la orice acțiune fără valoare și ne încărcăm cu prea multe detalii nesemnificative.
Totul e extrem de important și totul e dramatizat. Iar lucrurile simple, care ne aduc bucurie și ne oferă starea de liniște după care tânjim periodic, sunt banalizate. Ori uitate.
Sau poate-mi place la munte pentru că, în sezoanele reci, e pustiu. E lipsit de zgomotul urban.