Acum vreun an (sau poate chiar 2 ani, nu-s sigură) am citit un articol puțin bizar despre de ce oamenilor le e greu să formeze prietenii după vârsta de 30 de ani. Cred că era de la The New York Times sau The New Yorker. (note to self: salvează toate articolele în pocket, că-ți va fi lene să le cauți în istoricul de pe Twitter sau FB).
Printre motivele enumerate erau clasicele “tabieturi”, “stereotipii”, “prejudecăți”, “diferenÈ›e de opinie”.
Dar ce mi-a rămas în minte a fost următorul argument: suntem atât de prinși în problemele de zi cu zi încât am uitat ce înseamnă o prietenie sinceră, o relație care evoluează natural fără a fi o corvoadă pentru vreuna dintre părți.
AÈ™a că preferăm relaÈ›iile care se construiesc în jurul problemelor, pentru că se formează natural. E mai uÈ™or să comunici cu o persoană care are aceleaÈ™i idei despre societate, politică, viață în general. Plus că o relaÈ›ie se poate dezvolta atunci când numitorul comun e dispreÈ›ul / dezaprobarea față de o altă persoană. Dar doar pentru că e mai uÈ™or, nu înseamnă că e mai bine. Și nu înseamnă că e “prietenie”.
Am observat că, pentru unii, prietenii sunt oamenii cărora le arunci în cârcă problemele de zi cu zi, toate dramele nesemnificative și toate nefericirile imaginate cu simplul scop de a scăpa de încărcătura emoțională. Prietenia care se formează și evoluează astfel se transformă într-o relație disfuncțională în care o parte își plânge de milă și așteaptă să fie constant ascultată și validată de cealaltă parte.
De obicei, astfel de relații de prietenie sunt mari consumatoare de energie și sfârșesc întotdeauna în dezamăgiri. Prietenii miorlăitori, care trăiesc zilnic diverse drame incredibil de importante, obișnuiți să se victimizeze, vor căuta alți prieteni în fața cărora se pot desfășura.
Dacă ai asemenea oameni în jur, ferească-te sfinÈ›ii să le sugerezi că se comportă iraÈ›ional È™i într-un mod egoist. PoÈ›i să-È›i iei adio de la “prietenie”. Sau poate, pentru liniÈ™tea È™i sănătatea ta mintală, e mai bine să scapi din asemenea cercuri vicioase.
Mi-am adus aminte de articolul americanilor pe care l-am menționat la început, după ce-am citit ceva similar în română, în Dilema Veche:
“ÃŽntr-o lume în care distanÈ›ele se micÈ™orează È™i oamenii ar trebui să fie mai apropiaÈ›i unii de alÈ›ii, singurătatea e totuÈ™i boala secolului.
Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înÈ™iÈ™i.”
Probabil rețelele de socializare, care ne-au lăsat impresia că suntem conectați și socia(bi)li, au dus la denaturarea conceptului de prietenie?
Probabil, cel puțin în România, conceptul de prietenie n-a avut timp să se maturizeze, având în vedere istoria noastră și lipsa de încredere care predomină în relațiile sociale?
Sau poate că, la fel că multe alte noțiuni elementare, și prietenia e o noțiune pe care trebuie s-o învățăm, trebuie să ne educăm cum ne facem prieteni și cum ne comportam cu cei din jur?
Ce înseamnă “prietenia” în 2019?
P.S: cei ce aÈ›i copilărit în anii ’90, mai È›ineÈ›i minte cât de uÈ™or era să adresăm întrebarea “Vrei să fim prieteni?” în copilărie? Fără vreo grijă, fără vreo teamă de respingere. Și, mai ales, fără a avea pretenÈ›ia de a-l transforma pe prieten în cărăuÈ™ul bagajelor noastre emoÈ›ionale.
Sunt foarte rari acei prieteni cu care, dc te intalnesti dupa zece ani , vorbesti ca si cum nu v-ati fi vazut de doua zile. In zilele de astazi , facebook (cu toate platformele aferente) leaga si dezleaga prieteniii, uneste si dezbina prietenii. Poate ca o intrebare mai buna ar fi : Cat de mult ne influenteaza platformele sociale in stabilirea/mentinerea relatiilor de prietenie ?