Category Archives: Ce mai citesc?

Citesc tot felul de cărți, de la beletristică, la marketing. Despre unele scriu, despre altele uit să scriu. Dar cărțile fac parte din viața mea. Și-ar fi bine să facă parte și din viața ta. Cărți, te fac neprost. Sau măcar încearcă.

no-mediocrity

Dumb it down ….

Că-s mare fan Seth Godin nu cred că e vreun secret. Am mai scris pe blog despre cum mi-am schimbat perspectiva asupra unor lucruri după ce-am citit The Icarus Deception și, momentan, e cartea aia pe care o voi recomanda oricui caută o redefinire a valorilor. E foarte pragmatic și rezonez cu multe dintre ideile sale.

Mi-am reamintit de-o idee pe care-am găsit-o într-un articol pe blogul său:

If you want to reach more people, if you’re measuring audience size, then the mantra of the last twenty years has been simple: make it dumber.

Use clickbait headlines. Short sentences. Obvious ideas. Little nuance. Don’t make people uncomfortable or ask them to stretch. Remind them that they were right all along. Generate a smile or a bit of indignation. Most of all, dumb it down.

And it works.

For a while.

Și extrapolam ideea de „dumb it down” la relațiile dintre oameni. Oare uneori nu tocmai asta facem atunci când ne menajăm sau cenzurăm opiniile pentru a nu fi interpretate într-un mod jignitor și pentru a păstra relații de amiciție cu diverși oameni cu valori opuse? Sigur că ne facem vizibili în acel cerc de oameni prin lipsa atitudinii incomode, dar contribuim cu ceva la evoluția acelor relații de prietenie?

Oare nu asta face o fătucă disperată după atenție, atunci când își pozează non stop boticul cu atitudine și postează citate motivaționale? E cea mai sigură și simplă formă de a te face remarcat, dar oare chiar atragi oamenii pe care-i dorești în jurul tău? Oare chiar ai ce discuta cu acei oameni, dacă treci totuși de comentariile de tipul „ce frumi ești *insert iconițe cu animăluțe, poșetuțe, pisicuțe, rujulețe, toculețe etc.*?

Oare nu asta face un prunc disperat după zâmbetele fătucelor disperate, când se pozează la volanul unor mașini scumpe, cu ceasuri care par extravagante, dar nu-s memorabile? Știți voi, noul trend cu ceasuri Daniel Wellington, niște obiecte urâte Quartz vândute la prețuri exagerate (serios, 800 lei pe un Quartz cu brățară textilă e un preț prea mare pentru calitatea oferită).

Oare superficialitatea nu e tot un mod de „dumb it down”? Sau poate o viață superficială, înconjurat de oameni superficiali, e un scop în sine? O fi mai simplu să trăiești înconjurat de oameni care n-au curajul să-ți spună când ai luat-o pe cărări, care-ți cântă-n strună la fiecare tâmpenie, dar care râd de tine de îndată ce-ai ieșit din încăpere? O fi și ăsta un scop și-un mod de viață?

În acest weekend am terminat de citit „When Breath Becomes Air” de Paul Kalanithi, prima carte la care am plâns în timp ce-am citit-o. Și-am rămas cu o întrebare pe care-am regăsit-o în carte: Ce înseamnă a avea o viață împlinită, dacă dăm la o parte moralitatea, datoria față de noi și de societate?

Toți avem un număr limitat de ani de trăit, chiar e mai bine să-i trăim într-o bulă de ignoranță și superficialitate? Sau e prea grea de dus povara unei vieți cu o doză minimă de egoism și egocentrism?

Paianjen

De unde să știm?!

Dintr-un material din Dilema Veche, mi-am adus aminte de-o întâmplare de acum vreo 7-8 ani:

 În ce țară din lumea liberă atît de mulți oameni acceptă pasiv noua ordine națională a rețelelor de fraudă financiară, intelectuală și morală? În care țară o întreagă populație se mulțumește cu atît de puțin cînd ar avea atît de mult de cîștigat?

Eram în mașină, întorcându-ne dintr-o excursie lungă și obositoare. Cred că aveam vreo 25 de ani, terminasem facultatea de 2 ani și-ncercam să-mi dau seama pe ce cale s-o apuc din punct de vedere profesional. Muzica fadă și obositoare, care se repeta prea des la radio, începuse să irite, așa că povestea fiecare despre te miri ce.

La un moment dat șoferul povestește despre experiența unui anumit loc de muncă și cât de mulțumit a fost, pe atunci, de salariul mare – mare chiar și pentru capitală. Dar care salariu ajunsese să nu-i mai fie suficient după 4-5 luni de muncă. Pentru că pretențiile și aspirațiile  crescuseră. Treptat a realizat că poate face mai multe, poate să-și îndeplinească mai multe dorințe, pofte, idei. M-am minunat, atunci, că un salariu uriaș nu-i ajunsese, ba chiar m-a uimit când a povestit că taman ambiția de a câștiga mai bine l-a împins să caute un alt loc de muncă, mai bine plătit.

Iar reacția lui visavis de mirarea mea mi-a rămas adânc întipărită în memorie: „n-ai cum să știi cum e să câștigi atât de bine și cât de ușor se duc banii aceia, de vreme ce niciodată nu i-ai avut. N-ai cum să știi cum e să ai mai mult, dacă n-ai fost niciodată în acea situație!”.

Și extrapolez replica șoferului la situația noastră. Cum să știm cum e să trăiești mai bine, liniștit și civilizat, când generațiile de azi nu mai țin minte cum e să trăiești fără frica zilei de mâine? Ai să spui că înainte de ’85 oamenii trăiau bine și liniștit (până l-a apucat pe Nea Nicu să înfometeze o țară pentru a-și plăti datoriile), dar ai să greșești. Pentru că nici atunci n-am trăit bine, liberi și liniștiți. Am trăit constant cu frica unei securități agresive, cu lipsa tehnologiilor și-a libertății de expresie. Am trăit cu speranțele deșarte și ideile false induse de istoria modificată de sovietici și comuniști. De câteva săptămâni citesc „Cortina de Fier” de Anne Applebaum, o carte excelent scrisă despre cum a nimicit un regim totalitar o mare parte din Europa. O recomand cu drag și căldură oricui vrea să cunoască mai multe despre ce înseamnă, de fapt, comunismul.

Cum să știe românul de rând cum e să trăiești mai bine, liber și civilizat, când el n-a ieșit din țară și n-a cunoscut vreodată o altă cultură, decât prin prisma televizorului?

pisica si cartile

Holy Cow, de David Duchovny

Da, agentul Fox Mulder scrie și cărți! Sau na, tipul ăla din Californication, depinde câți ani ai. Că de-ai crescut cu X-files, așa-l cunoști pe David Duchovny.

Cartea Holy Cow cred că mi-a fost recomandată de GoodReads pe baza a ceea ce-am citit. Nu mai dau curs recomandărilor, pentru că, din cauza ăstora am citit literatură young adult foarte proastă. Exagerat de proastă. Gen „City of Bones” și 50 shades of Crap (pentru care încă mai primesc înjurături prin comentarii).

Dar recunoscând numele lui David mi-am zis că n-are cum să scrie mai prost decât Stephenie Mayer sau E.L James la un loc. Și-am tras lozul câștigător. Pentru că, spre deosebire de soft porn ladies, David Duchovny are umor. E lejeră cartea, e exact acel gen de carte haioasă pe care-o pot asculta/citi când moralul e undeva sub nivelul mării. Am ascultat versiunea audio a cărții, cu vocea lui David. Pe ici, pe colo se simțea că abia-și potolește râsul.

E despre o vacă ce-și pune întrebări existențiale. Pentru că, asemenea oamenilor, și vacile au suflet. Și porcii. Iar curcanii știu să piloteze avioane. :))

E o carte pentru copii sau pentru adulții care vor să le citească pruncilor și alte povești ce implică detalii despre religii, toleranță și obiceiuri.

Un citat memorabil: ”… Basically Jews are Christians with longer sideburns. And a better sense of humor!”

Cartea-i pe Amazon în engleză sau la Okian în română.

ochelari-de-vedere-ballance

Audiobooks: A tale for the time being, Ruth Ozeki

Dacă ai intrat pentru prima dată pe blog, da, îmi place să ascult audiobooks. Cărți audio. Pentru că nimic nu-i mai relaxant și interesant când tricotez sau croșetez precum o carte bună. Și dacă nu pot citi și tricota în același timp, ascult cărți. Sau podcasts.

A Tale For The Time Being de Ruth Ozeki nu-i o capodoperă de artă, însă e așa de bine narată că m-a captivat. Pe cât de tare mă irită începutul cărții – cu jurnalul unei adolescente care, din cauza crizei economice, se mută din America în Japonia – pe atât de mult îmi place finalul. Pentru că e optimist și lasă senzația, că indiferent câte greutăți ai întâmpinat, există o cale, o soluție pentru a schimba lucrurile în bine.

Cartea e scrisă pe 2 planuri, cel al adolescentei japonezo-americane (se naște și crește în America), care nu înțelege cultura în care e forțată să trăiască. Și al doilea plan e al scriitoarei care se retrage în Canada, pe-o insulă, să-și găsească muza și sursa de inspirație pentru o nouă carte. Posibil să fie chiar un personaj inspirat din scriitoare, Ruth Ozeki, nu m-am documentat despre ea.

Ce-mi place e felul în care îmbină noul cu vechiul, tradiția cu modernul. Atinge subiecte sensibile, precum Al Doilea Război Mondial, Fukushima și, desigur, 11 septembrie. Tratează subiectele fără a abuza de emoțiile produse de acestea. Mai tragice și revoltătoare mi s-au părut pasajele ce descriu răutatea adolescenților japonezi la adresa adolescentei din America.

De altfel, după cartea asta am mi-am readus aminte de Haruki Murakami și-am ascultat, pe rând, A Wild Sheep Case și Dance, Dance, Dance.

La capitolul audiții plăcute mai enumăr „Time and Time Again” de Ben Elton, o călătorie excelentă prin Istanbul și Europa anilor 40. Iar vocea naratorului e atât de plăcută. Practic se folosește de teoria că Newton ar fi descoperit o modalitate de a călători în timp și de a modifica trecutul.

Acum am început să ascult 11.22.63 de Stephen King, narată de Craig Wasson.

purple-flower

Audiobooks: Kiss me first de Lottie Moggach

Kiss me first” e nuvela de debut a jurnalistei Lottie Moggach și abordează 2 teme interesante pentru mine: bipolar disorder și autoizolarea în online.

Kiss me first descrie viața lui Leila, o tânără grăsuță, orfană și foarte timidă, care-și găsește locul într-o comunitate underground numită The Red Pill (probabil o încercare de a agăța The Matrix de nuvelă). E antisocială și caută validare în ceea ce privește inteligența și cunoștințele. Pune mai mult preț pe informație și cunoștințe și mai puțin pe obiecte de consum.

Empatizez și mă identific cu Leila până când descrie momentele de om neîndemânatic și isteric. Nu reușește să se adapteze la niciun loc de muncă unde ar trebui să interacționeze direct cu oameni, însă se descurcă de minune în proiecte plicticoase ce se desfășoară online. Rutina n-o plictisește, dar o sperie tot ce e nou în comunicarea directă cu oamenii.

Leila acceptă cea mai mare provocare a vieții sale de adult: să devină Tess, o tânără populară în mediul online, care însă suferă de bipolar disorder și care plănuiește să se sinucidă. Planul e ca Tess să anunțe că se mută într-o altă țară pentru un nou început, unde, însă, se va sinucide. Iar Leila îi va continua viața online, pentru familia și prietenii lui Tess.

Dacă aș fi empatizat până la capăt cu Leila, poate aș fi reușit să înțeleg de ce cineva ar accepta o asemenea provocare. Subiectul se dezvoltă în jurul Leilei, care se atașează de un vechi prieten de-al lui Tess. Ajunge să trăiască și să iubească online, fără a realiza că viața virtuală o copleșește și o înlocuiește complet pe cea reală. Leila pierde contactul cu lumea din jur și ajunge să uite să-și pună întrebări, să verifice informațiile din mai multe surse.

Nuvela vine la fix în perioada aceasta, când aproape lunar apare câte un articol ce tratează dependența omului de mediul virtual. Articole care ne îndeamnă să ne trăim viața offline. Ei bine, cartea scoate în evidență câteva motive pentru care un om se retrage în mediul online: experiențele traumatizante, suferințele cauzate de diverse evenimente cu impact personal puternic, cercuri sociale nocive în care predomină prejudecățile, nevoia constantă de validare pe care mai degrabă o găsești online decât offline etc.

„Kiss me first” nu-i o capodoperă literară, însă reușește să stârnească niște reacții și să te facă să-ți pui niște întrebări în legătură cu oamenii pe care-i cunoști doar online, fără a interacționa câtuși de puțin offline.

Dacă unul dintre prietenii pe care-i cunoști doar online, de mai mulți ani, ți-ar cere un favor, cât de dispus ai fi să-i îndeplinești dorința?

purple-flower