Category Archives: Ce zice pe interneți?

Odinioară lumea se informa de la TV. Acum se informează de pe internet. De fiecare dată când oamenii nu știu ce să creadă despre un subiect, o aruncă pe aia cu „ce zice acolo, pe interneți?” de parcă internetul ar fi o sursă credibilă de informații. A fost, odinioară. Până și-au dat seama unii că ies bani buni din răspândirea de informații false. Și apoi a fost descoperit de Olivia Steer și s-a dus naibii tot internetul.

succulents

Lumea nu e așa de tragică precum pare la TV

Cum credeam că stau lucrurile

În perioada aceasta, cu toate isteriile globale, ne testăm abilitatea de a filtra informațiile. De a lua decizii cât mai lucid și pragmatic, fără a ceda impulsului de a fugi-n codru, departe de oameni.

E cam greu să rămâi calm și să nu-ți imaginezi scenarii apocaliptice când peste tot citești/auzi/vezi informații despre coronavirus.

De câteva zile citesc zeci de articole despre epidemia COVID-19. Despre cât de nepregătite sunt câteva state bogate ale lumii. Cât de irațional e comportamentul uman în situații pe care le percepe a fi de criză. Fugim la mama când dăm de greu, facem zeci de mătănii și exces de zel în proviziile de mâncare. 

Am început să-mi fac griji. Partea irațională a creierului (the monkey brain cf. dr. Steve Peters) a început să coacă diverse teorii:

  • poate în România sunt mai multe cazuri decât sunt declarate, dar nu avem o evidență clară pentru că românii nu merg la medic. Și dacă-n Timișoara sunt mulți oameni virusați, oameni care circulă cu același autobuz cu care circul și eu?!
  • cei care mergeau la medic, acum poate se vor ascunde de rușine să nu afle vecinii/rudele că ar putea să aibă virusul.

Așa am început, inițial, articolul acesta. Panica începuse să se formeze ca un bulgăre de zăpadă care tot crește pe măsură ce se rostogolește la vale.

Apoi am plecat în pauza de prânz. Care pauză de prânz am petrecut-o la food court, în Iulius Mall. Firește, plin de oameni peste tot: pe scările rulante, în cafenele, în magazine. Panica există la televizor și-n presă.

Cum sunt lucrurile …

În realitate, oamenii stau la cafea, povestesc despre cazurile din alte țări, mai pomenesc de ale noastre probleme, dar viața merge mai departe. Se fac cumpărături, se socializează, se interacționează. Sigur, nu e îmbulzează, dar nici nu bate vântul prin magazine. La Falafel mereu e coadă de așteptare. Vorba cuiva care stătea la coadă: Covid-19 sau nu, tot trebuie să mănânc.

Când iei deciziile prin prisma a ceea ce vezi la tv sau citești în presă, ești tentat să crezi că lumea e mult mai tragică decât e în realitate. Ori oamenii sunt atât de pricepuți în a-și ascunde grijile, ori chiar nu e panică, man!

În autobuzele din Timișoara s-au montat aparate cu dezinfectant. În continuare autobuzele sunt pline de oameni, scaunele sunt jegoase, iar barele lipicioase, dar măcar există dezinfectant.

Neîncredere în sistem

Se închid școli, universități și instituții publice. Se anulează evenimente peste tot în lume. Toate acestea sunt măsuri de prevenire a unor explozii de cazuri care ar pune o presiune uriașă pe orice sistem de sănătate. Și poate că cei vulnerabili n-ar avea șanse prea mari în sistemul medical românesc. Chiar așa, au dispărut dezinfectanții diluați?

Neîncrederea asta într-un sistem centralizat, în stat, se simte în comportamentul agresiv al unor oameni care nu știu să filtreze informațiile. Care nu reușesc să distingă realitatea de frica prezentată la TV sau în presă. Se luptă cu cei care sunt diferiți, îi alungă pe cei suspectați că ar purta virusul, se bat în magazine pentru alimente și au intrat în „survival mode”.

Știu că situația e serioasă și nu îndrăznesc s-o ridiculizez. Însă poate ar fi mai bine să glumim mai mult decât să amestecăm faptele și informațiile reale cu credințe și păreri care ne duc în extrema „fight for your life”. Pentru că nu suntem în prag de război, deși fluxul de știri poate lăsa senzația aceasta.

Și totuși viața merge mai departe …

Da, sunt precaută și am grijă să nu prind vreo gripă. Mănânc fructe, mă spăl pe mâini mult mai des, folosesc dezinfectant de mâini și evit locurile cu mulți oameni într-un spațiu mic.

Nu-mi iese prea bine treaba cu „nu-ți atinge fața”, pentru că deh, anumite ticuri nu dispar peste noapte. Dar încerc să evit să mă las copleșită de informațiile care circulă din toate părțile. Pentru că asta duce la panică și la anxietatea asociată unei situații pe care n-o pot controla. 

Ceea ce vă recomand și vouă.

Detalii despre COVID-19 pe WHO în limba engleză

Pagina de Facebook a Organizației Mondiale a Sănătății, cu informații în limba română

p.s: imaginea n-are legătură cu articolul, dar poate că n-ar strica să credem în unicorni, măcar din când în când … 😀

reclame-scarboase

Cine intră pe astfel de reclame?

Citeam un articol și inevitabil mi-au atras atenția reclamele scârboase de sub articol. Abia apoi am văzut reclama cu puța mică, din dreapta articolului.

Cine dă click pe astfel de reclame? Serios, ce te-ar motiva, în afară de o curiozitate profesională, să dai vezi unde te duce dacă intri pe „Ai un penis mic?”(câh, iar o să am rezultate porcoase-n analytics la termenii căutați …).

La fel și cu reclamele cu imagini scârboase. Ce te-ar convinge să intri pe asemenea reclame? Că eu am închis pagina de îndată ce-am terminat de citit articolul, pentru mine-s grețoase pozele alea.

Dar cel mai mult m-ar interesa să știu cât e CTR-ul pentru asemenea reclame. Bine, și „influence”, că tot e la modă. 😀

reclame-scarboase

Încredere în comerțul online din RO

Mai există vreun sait românesc de e-commerce care nu-și vinde bazele de date cu clienți? De fiecare dată când primesc spam pe o adresă de e-mail pe care am folosit-o doar pe un anumit site, îmi pierd încrederea în acel magazin online. Iar șansele, ca eu să mai cumpăr de acolo, scad drastic.

Cel mai tare mă irită atunci când, pe adrese folosite în magazine pe care le credeam serioase, primesc spam  de la saituri cu produse făcute pe vapoare, vândute la preț de nimic pe diverse platforme de shop online.  Probabil nu-s singura care a observat multitudinea de „magazine online” de pantofi și „păpuci” ieftini ori de genți din mușama descrisă drept „piele ecologică”.

În ochii mei, o astfel de practică îmi transmite că ție, manager/antreprenor de magazin online, nu-ți pasă de mine, de clientul tău. Nu dai 2 bani pe faptul că am ales să cumpăr de la tine datorită anumitor standarde pe care le-am regăsit în magazinul tău și, prin astfel de măgării, mă îndemni să renunț la acele standarde pentru a cumpăra chinezării prea scumpe pentru calitatea lor.

E chiar așa de mare „foamea de bani” încât practica „X recomandă Y” s-a demodat? Altfel nu înțeleg de ce tot mai mulți manageri aleg să-și vândă clienții pe șestache, să fie și virgini dar și cu …

Dar poate încrederea mea de client nu are valoare …

cai-salbatici-padis

 

vita de vie teatru oradea

Pe scurt :)

A trecut ceva vreme de la ultimul articol în care vă recomandam diverse materiale interesante, nu-i așa?

1. even when life begins in that horrible situation of rape, that it is something that God intended to happen – Richard Mourdock, un republican din Indiana. Știu, nu-i la noi, nu ne afectează în mod direct, dar io tot mă întreb cine le spală creierele în halul ăsta?

2.I think it’s more like we both had this rich neighbor named Xerox and I broke into his house to steal the TV set and found out that you had already stolen it – Bill Gates îi răspunde lui Steve Jobs când cel din urmă îl acuză pe primul că Windows a copiat Macintosh.

3. Obama’s Already Won the Media Race

4. De ce femeile au salarii mai mici decât bărbații?

5. Brazilienii, francezii și nemții vor să fie plătiți de Google pentru că motorul de căutare le afișează linkurile în Google News. Jurnaliștii și agențiile de presă consideră că ar trebui plătiți pentru că Google le promovează articolele, ajutându-i să facă și mai mulți bani.

6. Mi-aș dori să nu mai văd prostii de genul „de ce plătesc abonament la internet dacă nu pot vedea filme gratis online”, „huo, pro tv, jos voyo, vor să ne închidă internetul” etc. Aș vrea ca presa să informeze corect și să nu mai transforme într-o vânătoare de vrăjitoare situația reclamată de compania Pro la CNA. Mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că dreptul la proprietate nu e un moft. Mi-aș dori să înțeleagă cât mai mulți oameni că așa cum noi avem pretenția de a fi plătiți pentru munca pe care-o depunem, așa sunt și alții îndreptățiți să fie plătiți pentru creațiile lor.

7. Un material foarte bun despre cărțile tipărite. Scris de Răzvan Coloja

8. Aseară am fost la concertul acustic Vița de Vie, la Teatrul Regina Maria. În afară de luminile care-ar fi provocat cu ușurință o criză de epilepsie (le găsesc rostul pe o scenă montată într-un spațiu mare, nu pe scena unui teatru, nu îndreptate spre spectatori), concertul mi-a plăcut tare mult. Sună bine varianta „jazzificată” a piesei Basu și cu Toba mare și m-a distrat versiunea folclorică a piesei Sunetul mai tare. Am împrumutat o fotografie făcută de Remus Toderici, de la Crișana.

vita de vie teatru oradea

 

Andy Warhol și teoria celor 15 minute de faimă

În 1968 Andy Warhol a făcut următoarea afirmație:

“In the future, everyone will be world-famous for 15 minutes”

O idee similară am regăsit și printre rândurile cărții Homo Videns – Imbecilizarea prin televiziune de Antonio Sartori (v-o recomand, e chiar interesantă). Andy Warhol făcea referire la „pop culture” și la tendința televiziunilor de a transforma omul obișnuit într-o vedetă cu termen de garanție. Fiind vorba de sfârșitul anilor ’60, probabil artistul a fost inspirat de Marshall McLuhan, cel care a prezis apariția internetului cu aproape 30 de ani înainte.

Luând în considerare „vedetele” apărute peste noapte, Andy avea dreptate. Că „vedetele” vor fi ridiculizate, iar telespectatorii imbecilizați, n-a mai precizat. Din păcate, în vremurile în care trăim orice căcat (mă scuzați!) e considerat un diamant, iar orgoliile de oameni mărunți nu ne permit să ne vedem lungul nasului. Sunt atât de mult exemple de oameni simpli, banali, fără vreun talent, care sunt ridicați la rang de zei de către o mass media cariată și putrezită încă de la rădăcină. Probabil cel mai bun exemplu sunt surorile Kardashian, renumite pentru formele lor. Și cam atât. Nu cunosc non-valori din țară pentru că nu urmăresc emisiunile TV de la noi, nici nu citesc tabloidele românești.

Dar nu la gossip voiam să ajung, ci voiam să subliniez o ironie: în urmă cu vreo săptămână a apărut știrea despre Cecilia Jiménez, bătrânica ce a stricat o frescă din secolul XIX pictată de Elias Garcia Martinez. Gândindu-se că face un bine dacă o renovează, bătrâna a reușit să distrugă o operă de valoare. Ironic e că insuccesul bătrânei a devenit faimos, răspândindu-se în întreaga lume cu o viteză uimitoare. Asta demonstrează, pentru a câta oară?!, că dozele mari de religie tâmpesc oamenii. Pe de altă parte, un om simplu, banal, fără talent, a reușit să devină cunoscut peste noapte de o lume întreagă. A reușit să obțină ceea ce oameni talentați nu reușesc să obțină în zeci de ani de muncă. Da, internetul facilitează comunicarea, dar volumul de informație e atât de mare încât lucrurile relevante se pierd în fluxul de știri. Și asta ne arată că pentru a deveni rapid faimos trebuie să șochezi.

Însă unde-i limita? Ceva-mi spune că eșecul bătrânei va bântui internetul o bună perioadă, având în vedere că deja a devenit un meme.

Evident că exagerez spunând că doar șocând poți obține celebritatea, pentru că m-am raportat doar la ideea de faimă de scurtă durată. Pentru că cele mai bune rezultate le obții în muncă susținută pe perioade lungi, chit că rezultatele le fructifici mai târziu.

Putem evita cele 15 minute de faimă fără să ne ascundem în bârloguri? 🙂