Category Archives: Joaca de-a scrisul

Am început blogul dintr-o joacă, cu scopul de a avea un spațiu unde pot exersa treaba asta cu scrisul. Apoi, undeva pe drum, am uitat de ce îmi plăcea joaca asta. M-am lăsat purtată de în valuri contradictorii de senzații și sentimente, de frustrări și prostii. Poate, cândva, voi relua joaca. Momentan încă-mi adun jucăriile de ici, de colo și las empatia să crească mare și frumoasă. Că fără empatie nu-mi mai place joaca asta de-a scrisul.

flori-albastre-primavara

Prima recoltă a primăverii 2019

Prima tură de ieșit la munte din acest an a fost foarte productivă și bogată în flori. Bine, a fost bogată și-n picuri de ploaie, dar nu ne-a mai păsat de asta. La 5 minute după ce-am ajuns în punctul de belvedere, ploaia s-a retras spre alte culmi. Ba chiar și vântul rece s-a mutat spre alte vârfuri, lăsându-ne singuri pe-un vârf din Șuncuiuș.

Îmi place să pozez flori de munte, mai ales primăvara și toamna, când soarele luminează atât cât am nevoie. Nu-i nici prea luminos afară și nici prea întunecos.

Am găsit multe brândușe încă închise, pesemne că abia a început sezonul lor. Am găsit și multe doze de bere, doze de energizant și pungi de chipsuri, bag de seamă că sezonul nătărăilor nu se termină vreodată.

Când mergi la munte sau la pădure, încearcă să iei cu tine doar amintiri foto și gunoiul pe care l-ai adus și l-ai produs. Dacă tu strângi în urma ta și arunci resturile la tomberon, e un pas înainte.

flori-albastre-primavara

flori „Crucea Voinicului”

floare-galbena

Podbal, cred că sunt primele flori care apar. Le-am găsit peste tot, mai des decât brândușele.

matisori

Noi le spunem „Mâțișori”

brandusa brandusa-deschisa brandusa-intre-frunze-uscate brandusa-plouata ciuperci-pe-copac floare-alba floare-de-primavara flori-galbene muschi-printre-frunze primavara-in-padure

Lucruri simple

Știi senzația aceea când stai întins pe pământ, pe-o culme, vântul adie ușor, iar soarele îți încălzește obrajii? Când e atât de liniște în jur încât doar greierii și lăcustele, care-și fac curte lângă urechile tale, se aud.

Zâmbești, întinzi brațele pe lângă trup și te bucuri din nou de soarele de toamnă. De iarba mișcată de vântul fără putere.

Pe deal în Bratca, noiembrie 2018

Am urcat culmea gâfâind, asudând mai tare decât un vițel ce se zbenguia pe lângă cireadă.

Bratca spre Lorău noiembrie 2018

Dar când am ajuns sus pulsul s-a liniștit, respirația a revenit la normal. Am mâncat un sandvis, am gustat vișinata și m-am întins pe jos. În 5 minute visam. Sigur, poate-i vina vișinatei, rezistența mea la alcool e egală cu puterea unei furnici de a căra o sticlă de bere în spinare.

Lorău, Bihor

O oră de somn sus pe culme, sub soarele blând, a fost mai odihnitoare decât o noapte întreagă de sforăit.

Bratca noiembrie 2018

Mi-era dor de o excursie la munte. Nicăieri nu mă liniștesc așa de repede cum o fac la munte. În ciuda efortului fizic pe care-l cere. De fapt, poate tocmai de asta mă liniștesc la munte. Pentru că pentru fiecare peisaj minunat trebuie să trec singură prin hopuri fizice.

Prin pădure Valea Boiului

Pot să-mi analizez gândurile și ideile fără a fi distrasă de dramele exagerate ale altora.

Ne place să amplificăm fiecare detaliu, să-l ridicăm la rang de dramă. Șoferul de taxi ți-a cerut cu 2 lei mai mult pentru o cursă?! Ah, ce tragedie! Colegul de birou are o zi plină și nu a zâmbit la gluma banală pe care ai făcut-o la cafea? Vai, ce dramă! Reacționăm exagerat la orice acțiune fără valoare și ne încărcăm cu prea multe detalii nesemnificative.

Valea Boiului noiembrie 2018

Totul e extrem de important și totul e dramatizat. Iar lucrurile simple, care ne aduc bucurie și ne oferă starea de liniște după care tânjim periodic, sunt banalizate. Ori uitate.

Sau poate-mi place la munte pentru că, în sezoanele reci, e pustiu. E lipsit de zgomotul urban.

2017 în câteva poze

De obicei la început de an îmi curăț telefonul de imagini. Nu înțeleg abilitatea galeriei foto a telefonului de a se înmulți pe nesimțite. De s-ar transmite abilitatea asta și contului bancar, zău că n-aș mai face curățenie în galerie.

2017 a fost un an ciudat, per total mai bun decât 2016, dar tot ciudat. Am învățat multe, am râs mult și-am plâns, am dansat și-am socializat cu oameni diverși, oameni cu alte valori față de mine. Și-am învățat că pot trăi excelent fără aplicația de FB, fără nevoia de a vorbi non stop la telefon, că sunt fericită cu ceea ce am, nu sunt frustrată pe ceea ce nu am obținut. Și mai presus de toate sunt tare mulțumită de ceea ce am reușit să fac cu mâinile mele în ceea ce privește pasiunea pt tricotat și croșetat – mi-am tricotat prima rochie!!!

From the sea…

În top 10 experiențe de neuitat pentru 2017 se regăsește prima întâlnire cu marea. În UK, la Aberystwyth. Pe același loc a fost nunta soră-mii. A fost singura nuntă la care chiar m-am distrat și m-am simțit bine, în ciuda nenumăratelor întrebări stupide de tipul “și la tine când venim?!”.

… to Berlin

Apoi excursia la Berlin, la festivalul de fire de tricotat, unde-am învățat despre mine că pot socializa foarte ușor cu străini în jurul unei pasiuni comune. M-am așezat pe o bancă, în curtea interioară a clădirii și în 5 minute mi s-au alăturat alte 4 doamne. Pentru o ființă stupid de timidă cum pot fi de multe ori, am fost fascinată de cât de ușor mi-a fost să intru în vorbă cu străinii. Și totul a pornit de la un salut : “oh, hello!”

Music

În 2017 am văzut și-am țopăit la câteva concerte excelente: Depeche Mode la Cluj, Sting la Budapesta, JazzyBit la Filarmonică, jazz într-un mic club din Budapesta. Și GoGoPenguins la Smida, în Beliș. Sper ca în 2018 să fie reluată seria de concerte de jazz la Posticum.

Șezătoarea din Cetatea Oradea a rămas refugiul meu săptămânal în ceea ce privește tricotatul. Doare de fiecare dată când oamenii mă tratează ca pe un prost doar pentru că tricotez, dar îmi trece rapid când mă pierd în proiect și-n cărțile pe care le ascult.

Books

Și dacă am ajuns la cărți, în 2017 mi-a plăcut nespus de mult seria Mr Mercedes a lui Stephen King, mi-a plăcut și Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King. Cu “Cel care cheamă câinii” de Lucian Dan Teodorovici am petrecut un weekend excelent la munte, în cort. Anne Applebaum și “Cortina de Fier” m-au ajutat să înțeleg mai bine cum se repetă istoria sovietică în Europa de Est, iar cu Paul Kalanithi am plâns ca un prunc în timp ce citeam “When Breath Becomes Air“.

Spuneam că 2017 a fost un an ciudat pentru că în ciuda experiențelor memorabile, organismul mi-a demonstrat că nu-s eu cea care deține controlul.

Cred că provocarea lui 2018 va fi să reușesc să gestionez toate cărțile pe care mi le-am propus spre lecturare și proiectele pe care aș vrea să le fac. Și probabil cea mai la îndemână soluție va fi să-mi stabilesc obiective mici, de tipul “citesc doar 12 cărți anul acesta, lucrez doar 12 proiecte mari”. Pentru a evita senzația de copleșire. În definitiv, cine știe ce surprize pregătește 2018.

Trabant in Berlin Prin Berlin Berlin Berlin Dom Berlin Apus in Berlin

Knitting in Budapest

Fântâna pe strada in Berlin Stâlp Budapesta Pod Budapesta La plimbare prin Budapesta Pozând baloane de sapun Tricotand la Smida Echilibru la Belis Prima dată când am văzut marea Wales Peisaj din Wales Restaurant de Michelin Pietre de la mare Marea în Aberyswyth Marea în Wales Apus pe malul marii Mesaj stradal Size 37 vs 47 Prima rochie tricotata Canicula din 2017 Suncuius Șezătoare la cetate Pui de pisica salvati La munte Valea boiului Fluturas

dimineata toamna oradea

#50shadesofhappiness

Cred că e vreun an de când am văzut un desen The Oatmeal despre fericire. Rezonez foarte bine cu mesajul. Nu cred în starea constantă și deplină de fericire. Nu cred că dacă nu te declari fericit ești automat nefericit sau deprimat. Încerc să mă feresc de extreme.

Dar cred în nuanțele de împlinire sau bucurie, de satisfacție personală sau / și profesională.

Acum vreo jumătate de an am început să adaug filtrul #50shadesofhappiness în pozele care ilustrează un obiect, o activitate, o idee care, pentru mine, reprezintă starea aceea de mulțumire și bucurie din acel moment.

Sper să reușesc să adaug și pe blog toate motivele de mulțumire și bucurie pe care le găsesc.

Pentru că simt că așa funcționez mai bine. Pentru că acesta e felul meu de a face față unor atitudini care mi-ar putea strica “fengșuiul”.

Și pentru că în acest moment chiar sunt mulțumită de viața mea, oricât de greșită, incompletă ori aiurea pare pentru oamenii cu valori opuse valorilor mele.

Oradea rasarit

porumbite

Ah, da, n-am chef de așa ceva!

E mai ușor să fugi de argumente și discuții, decât să îndrăznești să aperi o idee în care crezi. Indiferent de situația în care te regăsești. Fuga predomină în cazurile fericite și pașnice. Pentru că-n cazurile agresive și violente verbal, discuțiile nici măcar nu au vreo șansă de a fi concepute, darămite născute. Se recurge aproape instant la insulte și prejudecăți, amestecate cu stereotipii din vremuri pe care le-am dori apuse, dar care încă bântuie ca niște stafii care refuză să ia calea purgatoriului. Judecăm prea repede și cugetăm prea încet.

Starea de confort nu se rezumă doar la factorul economic ori profesional, se rezumă și la abilitatea de a discuta cu un om cu valori și opinii total diferite de ale tale. Iar discuția să crească și să se dezovolte pentru a permite ambelor părți considerarea altor puncte de vedere. Nici măcar nu-i nevoie să ajungeți la un punct comun, pentru început e suficientă deschiderea spre comunicare directă și onestă.

Parcă lumea ar fi mai interesantă dacă am îndrăzni să discutăm mai mult, dacă am dezvolta o curiozitate pentru alte opinii și nu ne-am închide în propriile bule de autosuficiență și ignoranță. Sau măcar dacă nu ne-am mai considera eroi pentru că în loc să contracarăm o prostie ori o greșeală, am zâmbit și-am lăsat omul să se scalde în propria-i imaginație.

piatra-soimului-pestis2