floare-suculenta

Conversații și discuții

Am ezitat să-mi dau cu părerea despre ultimele scandaluri care au „oripilat” opinia publică în România. Și asta pentru că mi se pare că se merge prea mult în direcția „conversații” – adică doar enunțăm idei, aruncăm cu teorii și acuzații – și prea puțin în direcția unor „discuții” – în urma cărora să și facem ceva pentru a schimba în bine ceea ce contravine unor valori comune.

Dacă în statele occidentale (mă uit la SUA, de ex.) conversațiile se transformă în discuții și-n acțiuni concrete (vezi trendul diversity & inclusion), în România pare-se că ne învârtim în cerc. Cu fiecare scandal efectiv ne învârtim în cerc. Conversăm, ne dăm cu părerea, bifăm niște subiecte pentru a arăta că ne pasă, punem etichete și aruncăm cu acuzații-n sus și-n jos, fără a obține vreo schimbare reală.

Parcă suntem niște cocoși pitici, care ne umflăm în pene când vedem ditamai gânsacul peste gard, dar ne desumflăm rapid când gânsacul dispare din raza vizuală.

Băgați vlogărul în dubă …

Cel mai bun exemplu e cel al vloggerului care a emis idioțenia despre fetele care poartă fustă scurtă și care merită (ah, ce cuvânt nepotrivit) să fie violate. Rapid s-a umflat orezu-n opinia publică. La aproape 2 ani de la apariția clipului. Au curs râuri de texte, unele mai dramatice decât altele. Omul a ajuns la poliție, e sub control judiciar și nu mai are voie să posteze vloguri și nimic online.

WOW! Gata, am rezolvat problema! De acum înainte bărbații din România nu vor mai crede că o fată îmbrăcată în fustă scurtă cere să fie violată pentru că vlogărul minune nu mai are voie să posteze nimic online. Ce simplu a fost, nu-i așa?!

Problema era vlogărul, nu faptul că atitudinea lui e adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă. Nu-i iau apărarea omului. E un pas înainte faptul că autoritățile s-au sesizat, iar omul a plătit pentru prostia sa. Dar! Asta nu schimbă problema. Doar o zgârie un pic la suprafață.

Educație și respect

În timp ce o parte din opinia publică diseca vlogărul vieții, cealaltă se lupta pentru un proiect de educație sexuală în școli. Nici în această privință n-au fost prea multe discuții, ci multe conversații. În mare parte conversațiile au fost între creștini (care „luptă” pentru inocența copiilor) și oameni care înțeleg de ce educația e mai importantă decât dogma religioasă. Pentru că educația sexuală nu e despre sex, ci e despre grija față de propria persoană. Despre îngrijire, igienă și comportament decent.

Citeam un raport al Uniunii Europene despre violența în funcție de gen (Gender Based Violence) și nu stăm deloc bine. Da, raportul e din 2016, dar ceva-mi spune că în 4 ani nu s-au schimbat multe lucruri. În continuare românii cred că o femeie merită bătută în anumite circumstanțe (idee perpetuată foarte mult și-n mediul online), că „cere” să fie violată dacă se îmbracă într-un anumit fel sau dacă consumă băuturi alcoolice.

More than one in four respondents think sexual intercourse without consent can be
justifiable.

Overall, 27% say sexual intercourse without consent may be justified in at least one of the
situations proposed.

Respondents in Romania and Hungary are consistently amongst the most likely to say each situation may be a justification for sex without consent, while those in Sweden and Spain are consistently amongst the least likely to say so.

Tineri, neliniștiți și prost educați

Acum câteva seri am aniversat prima lună de căsnicie la un pahar de ceva, la o terasă. Cu toate măsurile de distanțare socială. La o altă masă se așezaseră 3 băieți, probabil studenți. După prima bere l-am auzit pe unul spunând, cu voce tare, „bă, aia și-o merită, ea e de vină, bă. io n-am încredere în nicio femeie, aia și-o merită.”. Sigur, vei zice că am scos lucrurile din context. Probabil. Dar ce pretext găsești pentru a justifica „o merită” și „n-am încredere în nicio femeie”?

În cultura românească se găsesc justificări pentru nenumărate comportamente greșite, mai ales dacă victima e femeie sau copil. Și nu cred că vom putea schimba cultura dacă un vlogăr nu mai poate face vloguri. Da, e un început, dar fără a continua cu educație și a plusa pe respect, mă tem că lucrurile vor denatura și mai mult în viitor.

pisica-lenevind-in-soarele-amiezii

Șezi blând și … șezi

Am crescut cu ideea că timpii morți, în care doar stai și „meditezi” la nemurirea sufletului, echivalează cu lenea. Și cu lenevitul. Cine are timp să șadă când e prea ocupat să trăiască pentru a munci?! Am învățat foarte devreme, de la bunica paternă, că o femeie are timp să se odihnească duminica, după ce vine de la biserică și după ce a pus masa de prânz pentru familie. Pentru că asta era viața ei, asta ne-a transmis și, sub o formă sau alta, asta ne-a impus.

Cum să stai în timp ce alții muncesc?! 

Genul acesta de comportament, a sta și a nu face nimic, mi-a fost (și încă îmi e, recunosc) greu de învățat, de adoptat. Să stau în timp ce el gătește prânzul mi se părea de neconceput. Acum mi se pare perfect normal.

Să-l privesc în timp ce spală vasele? Să croșetez în timp ce el dă cu mopul prin casă? Pfu, ce m-ar mai spurca bunica dac-ar ști. „Ogârsâtă mică, nu țî-i rușânie?!

Roboți și emoții

Azi dimineață am pus robotul la treabă, să curețe tot apartamentul. După un sfârșit de săptămână în care niciunul n-a avut chef de curățenie, s-a adunat păr și praf peste tot. Plus bucățele de silicat pe care pisica binevoiește a le aduce pe lăbuțe până-n sufragerie, unde le leapădă cu o așa rapiditate, de zici că podeaua e formată din lavă fierbinte.

Și în timp ce Siri făcea ture prin coridor, am zis că aș putea face și eu ceva. Așa că am dat cu mopul prin camerele deja curățate. Că doar el, robotul, și-a făcut treaba. Fără a gândi prea mult, lăsându-mă pradă instinctelor (sau unor gremlin, potrivit doctorului Steve Peters și a teoriei din The Chimp Paradox) mi-am spus că e cazul să fac și eu ceva, să-mi aduc aportul la curățenia casei, dacă robotul a fost atât de harnic.

După ce-am spălat podeaua din dormitor mi-am dat seama cât de irațional e gândul că un robot s-ar fi putut supăra pe mine dacă n-aș fi avut vreo contribuție la curățenie. Mi-o și imaginam pe Siri cea delicată, cu vocea și cuvintele vecinei isterice care locuia în apartamentul de lângă noi, urlând :

„Nenorocito, io muncesc ca un sclav să nu-ți pârâie silicatul mâței pe sub picioare și tu nu ești în stare nici măcar să dai cu mopul? Leneșă ce ești, putoare oropsită, ptui, bată-te să te bată, că nimic nu se prinde de tine”.

Idleness is not lazy”, un concept opus culturii în care am crescut. Momentele de pauză, de stat la taclale cu prieteni sau ore în care nu mă gândesc la ceea ce am de făcut, ci fac un sumar al ideilor care mi-au rămas după ce-am citit o carte, sunt mai importante decât am crezut.

De multe ori, când mă blochez într-un proiect, mă ajută să mă ridic de la calculator, să fac o plimbare până jos (mă rog, zilele acestea până-n balcon, să privesc roșiile), eventual spăl vasele sau fac o cafea, dar fără a gândi cum să fac să-mi iasă proiectul. 20 de minute de deconectare de la un task sunt mai mult decât binevenite.

Cred că plictiseala e ceva ce aș putea învăța de la răsfățata mea, TheMitsi. E maestră în a se plictisi ore-n șir.pisica-lenevind-in-soarele-amiezii

poza cu patrunjel plantat in ghiveci

Filmul anului 2020: Coronavirus

Ca doi adulți responsabili, după ce a apărut prima ordonanță de urgență, ne-am uitat la câteva filme instructiv-educative. Despre dezastrele cauzate de viruși, virusuri și pandemii. Am urmărit, cu deosebită îngrijorare, „Contagion”, „World War Z”, „I am Legend” și seria Pandemic de pe Netflix. Cu excepția documentarului Netflix, filmele artistice tratează subiectul pandemiei după ce virusul a făcut ravagii, după ce populația s-a izolat sau a dispărut. Și aproape întotdeauna povestea prezintă aventura unor eroi care caută sursa infectării și pacientul 0. Sau un leac pentru a distruge virusul.

Virusul misterios și aventura vieții

Tot în bunul stil hollywoodian, eroul, acest supraviețuitor măcinat de amintiri și singurătate, trece prin experiențe care ne exploatează la maximum emoțiile. Anxietate și teamă, suspans, furie și resemnare, fericire și mulțumire că a supraviețuit încă o zi. La un moment dat, adică în momentul de cumpănă, e pus să aleagă între două valori importante: viața sa / familia vs. binele lumii, al societății.

Întotdeauna e vorba de o miză mare, personală, pusă în balanță cu o miză și mai mare, dar colectivă. Și, pentru a ne reaminti că binele mereu învinge, eroul nostru alege sacrificiul personal pentru binele lumii.

Sacrificiul e valorificat și exploatat dpdv emoțional în amintirile prietenilor și rudelor. În montaje slow motion care ilustrează oameni zâmbind și pajiști verzi, sugerând că doar după ce murim lumea va fi mai bună și mai tolerantă. Apoi viața revine la normal și vedem alte montaje, tot în slow motion. Copii fericiți, mame atrăgătoare și orașe care parcă s-au reîntregit instant după pandemie. De parcă cineva atotputernic ar fi pocnit din degete și pac, life goes on.

Ce-am învățat din filmele hollywoodiene despre pandemii?

Partea bună în toate filmele astea știi care e? Oamenii, cetățenii, autoritățile cred că virusul e real și e periculos. Bine, e greu să împrăștii o știre cu „Virusul e o invenție a masoneriei pentru a controla populația lumii”, când un zombie îți rânjește la fereastră. Sau când în bloc ați mai rămas doar 3 vecini care vă întâlniți pe scară în miezul zilei, când zombie dorm, pentru a împărți conservele adunate din restul apartamentelor părăsite*.

Partea proastă e că filmele astea născocesc niște așteptări nerealiste. Probabil cei care consideră că sunt mai deștepți decât restul lumii, pentru că nu cred în existența Covid-19, se așteptau ca pandemia să fie altfel. Sângeroasă, poate. Cu mai multe victime, probabil. Cu oameni care mușcă alți oameni pe stradă pentru a-și satisface setea de hemoglobină. Sau cu creaturi ciudate și mortale care trăiesc în ceața care a acoperit planeta. În filme amenințarea e reală, vizibilă, verificată și iminentă.

În orice caz, nu așa cum e acum: plictisiți, izolați în casă, cu prea mult Netflix și Facebook la dispoziție și vecini care se ceartă non-stop din te miri ce motiv.

Acum, în „era” Covid-19, fiecare necredincios trebuie să depună un efort suplimentar, fără a se baza pe vizualul filmelor artistice. Trebuie să-și imagineze virusul și pericolul pe care-l prezintă. Mai ales cei care știu ei mai bine cum stau lucrurile în lumea asta pentru că au văzut 2 documentare despre masonerie. Cum să crezi că un virus e real când la fereastră cântă cucul în loc de zombie, nu-i așa?!

Au înflorit pomii, lalelele și narcisele, iar voi credeți că mă păcăliți cu un virus pe care nici măcar nu-l pot vedea?!”, ar zice oamenii iluminați ai societății.

Nu știu cine a scris scenariul pentru pandemia coronavirus, dar mă bucur că n-a fost un scenarist american.

*presupun că apartamentele sunt părăsite pentru că oamenii au reușit să fugă la țară, în caz contrar, îți imaginezi cum ar trebui să pută orașele devastate de zombie?!

p.s: spre deosebire de un zombie sau de un adept al teoriei Covid-19-5G, pătrunjelul nu emană aere pestilențiale.

rosii-in-ghiveci

Numerele pandemiei, doar numere pe-o hartă

Zilnic, după ora prânzului, primesc o notificare de la Biziday cu numărul de noi cazuri de coronavirus din România. Apoi citesc despre Italia, Spania, Germania, America și uite așa, știre cu știre, am informații despre toate numerele din lume. Dar nu știu la ce-mi folosesc datele acestea. Nu e ca și cum aș putea face ceva pentru a schimba situația în vreo țară. De fapt, fac ceva: împreună stăm acasă și privim cum cresc roșiile în ghiveci. Centimetru cu centimetru. (well, slowly going mad, but who cares?! we’re all mad here)

E frustrantă neputința asta, să n-ai cum să ajuți. Mă gândesc cum e să te prezinți zi de zi la muncă în timp ce tot auzi de cazuri noi, apoi citești despre ușurința cu care se transmite și cât de mare e riscul pentru cei vulnerabili. Mă refer la medici și asistente, forțe de ordine, vânzători și curieri, sau oamenii care asigură curățenia și igiena. Tot respectul pentru cei care încă se prezintă la locul de muncă, fără a fi copleșiți de nebunie.

Toate știrile pomenesc numărul de cazuri sau numărul de morți, nu viețile omenești. Nimic  despre familiile care nici măcar nu-și pot lua rămas bun de la victime, pentru că n-au voie să se întâlnească. Parcă suntem doar numere seci, fără pic de emoție. Când am încetat să fim ființe cu speranțe, planuri, idei?

Înțeleg nevoia de a trata criza în termeni cât mai raționali, dar parcă e o limită fină între a ne exprima în numere și a dezumaniza complet victimele. Îmi vine să urlu, să strig, să plâng, să atrag atenția că nu suntem doar cifre. Pentru că mi se pare că așa am ajuns să tratăm toată situația, prin prisma unor concepte menite a ne aduna laolaltă, într-un fel de aluat omogen, fără chip, fără emoții.

Un aluat din care frământăm o bucată de istorie. O modelăm și-o punem în cuptor, la foc rapid, pentru a forma teorii menite a ne ajuta să gestionăm situația dpdv emoțional și economic. Ciudat. Și baiul e că nici măcar teoriile nu-s încurajatoare, mai ales când se bat cap în cap.

Mă sperie faptul că în România nici acum nu sunt informațiile clare. Azi, 7 aprilie, se adaugă la bilanțul fatal victimele pandemiei din 29, 30, 31 martie! După o săptămână de la deces încă nu ajung informațiile din teritoriu la centru?! Dacă astfel de date nu ajung, oare ce alte informații nu ajung la timp? Cum poate grupul de criză să ia decizii eficiente în timp util în lipsa unor informații exacte și actuale?! Numai mie mi se pare ceva în neregulă cu asta?!

Factorul uman

Am făcut o mare greșeală într-o seară. Vreo 2-3 ore n-am făcut altceva decât să citesc știri și să dau scroll pe rețele de socializare. La final m-am simțit atât de epuizată, încărcată de un sentiment de deznădejde, încât mi-am jurat că nu voi mai face asta. Nu-mi permit să-mi irosesc răbdarea și empatia pe informații care nu-mi sunt de ajutor.

Știu, facem față situației în mod diferit, dar dacă te regăsești printre rândurile de mai sus, încearcă să faci următorul exercițiu: dacă simți că e prea mult zgomot, prea multe informații contradictorii, fă o pauză. Închide calculatorul, pune telefonul deoparte și fă ceva ce-ți aduce liniște și împlinire. Dacă-ți place să citești, recomand cartea „This is going to hurt” de Adam Kay, pentru o doză de umor. Sau Furiously Happy de Jenny Lawson. Ambele sunt alternative mult mai bune la tot ce înseamnă consum de social media în această perioadă.

Câteva articole / podcasts bune :

Cum poți ajuta?

Dacă totuși vrei să te implici și altfel, poți sprijini oamenii care se implică în proiecte reale. Spre exemplu, noi am sprijinit prin Bursa Binelui achiziționarea de echipamente pentru spitalul din Timișoara. Am căutat informații despre proiect, am urmărit dacă se comunică ce se întâmplă cu donațiile, am întrebat în stânga și-n dreapta despre inițiatori. Poate vreți să vă implicați și voi în susținerea acestui proiect.

Știu că-n situații de criză apar tot felul de oportuniști, dar nu e un motiv să nu ajuți. Dimpotrivă.

Un alt proiect bun pe care îl poți sprijini e cel care oferă o masă caldă persoanelor afectate de această pandemie. „Solidar Social” se numește, e susținut de Adi Hădean și deși n-are legătură cu Timișoara sau cu viața mea, tot l-am sprijinit. Pentru că în perioada aceasta cred că avem nevoie de mai multă solidaritate și mai puține teorii ale conspirației. Mai multă omenie și mai puțină speculă.

Dacă știi alte proiecte bune și oneste, menționează-le în comentarii.

rosii-in-ghiveci

bruschetta-avocado-rosii-cascaval-afumat

Jurnal de auto-izolare în vremea coronei: prima săptămână

Rutina! E atât de importantă. N-aș fi crezut vreodată că voi ajunge să spun asta. Mereu am urât rutina și monotonia. Și acum fug de monotonie, dar rutina e altceva.

Cafeaua și dușul de dimineață, ritualul de îngrijire a tenului, cartea pe care o citesc în drum spre lucru. Parfumul pe care-l aplic pe pielea curată. Sunt mici tabieturi pe care, fără să-mi dau seama când și cum, le-am dezvoltat pentru a începe ziua într-un ritm care mi-e familiar și confortabil.

Așa că, de când lucrez de acasă, am păstrat o bună parte din tabieturi. Ok, trezirea nu mai e la 6.30, e la 7. Cafeaua și pauza de citit o extind până pe la 8, pentru că nu trebuie să petrec 40 de minute în autobuz în drum spre birou. Sigur, nu mai îmbrac rochiile drăguțe, dar zilnic port un tricou curat. Senzația de „it’s a new day” rămâne.

Încă nu reușesc să țin sub control treaba cu „mai fac o chestie, încă 5 minute”, care se transformă într-o oră extra de muncă. Și când mă uit la ceas e ora 8 seara și încă n-am închis calculatorul. Dar mai este timp.

Mood control

Avem atât de multe canale de informare la dispoziție și parcă tot ignoranți și prostovani suntem. Efectiv asta e senzația pe care o am și cu care rămân de fiecare dată când petrec mai mult de 10 minute pe Facebook sau în presa online.

Știri care alarmează, oameni care distribuie mesaje scrise de grupurile iluminaților (adică ăia care parcă trăiesc mereu în bezna societății), anti-vacciniști care bubuie de răutate și prostie. Ies la iveală toate fricile oamenilor, unele născute din inabilitatea de a gândi critic, altele rezultate din panică și isterie. Parcă zilele astea înfloresc mai mult teoriile conspirației decât florile din grădina blocului.

Când simt că se formează un atac de panică, iau mâța în brațe. TheMitsi toarce, își freacă obrăjorii pe ochelarii mei sau miorlăie după mâncare. E o mică-mare hapsână alintată. Apoi pornesc aplicația Audible.

Cărți și audiobooks

După ce-am terminat Zuleiha Deschide Ochii și This Won’t End Well, zilele astea ascult „American Dirt” de Jeanine Cummins. Despre o mamă care, împreună cu fiul ei de 8 ani, fuge din Acapulco după ce 15 membri ai familiei sale sunt uciși de un cartel. Deși subiectul e unul tragic, mă ține departe de ideea că vine sfârșitul lumii. Poate pentru că știu, la nivel de subconștient, acea cruzime specifică unui cartel mexican de droguri, nu mă poate atinge aici, în România. Prefer să ascult cărți audio și să citesc în orice format am la îndemână pentru a elimina zgomotul media din perioada aceasta.

Provizii și izolare

Săptămâna aceasta am ieșit afară pentru 30 de minute. Un miracol! Pentru 2 minute am ieșit miercuri, când am dus gunoiul, iar azi am ieșit pentru a ne aproviziona pentru sfârșitul de săptămână.

Tot din bula din online am rămas cu un gust amar despre „doar noi, ăștia tineri și responsabili stăm în casă, pensionarii se plimbă peste tot”. Dar bătrânii care trăiesc de pe o zi pe alta, care nu au familii care să-i ajute, cum s-ar hrăni dacă n-ar ieși din casă o dată la câteva zile, după mâncare? Mie mi-a fost greu să car câteva provizii, și nici măcar n-am luat multe. Iaurt, lapte, pâine, fructe. Chestii perisabile.

plante-in-ghiveci-in-balcon

Când mergeam la Carrefour am observat de a distanță o bătrânică.  Trăgea după ea o plasă cu roți, plină ochi. Din 2 în 2 minute se oprea, își trăgea sufletul, schimba mâna cu care trăgea de plasă, apoi pornea iar la drum. Nu cred că iese zilnic la plimbare. Cred că și ea, ca noi, și-a făcut azi cumpărături cât să-i ajungă pentru următoarele zile.

Izolarea la domiciliu funcționează, chiar dacă ieșim din când în când. Pentru că pe străzi e circulația redusă, în magazine nu e îmbulzeală, iar riscul de răspândire a virusului se micșorează.

Viața trece prin stomac, mai ales în auto-izolare

„Ce mâncăm?” a devenit felul în care ne începem conversațiile când ne „vizităm” unul pe celălalt în „birourile” de acasă. Partea bună e că am descoperit că putem găti cu ce găsim prin bucătărie. Și inventăm tot felul de mâncăruri, combinând te miri ce ingrediente.

De exemplu, dacă ai pâine uscată, pune-o în toaster, apoi freacă un cățel de usturoi cât pâinea încă e fierbinte. Întinde niște avocado (sau unt ori cremă de brânză ori margarină), taie niște roșii în felii și răzuiește niște brânză, sare, piper and voila! Peste feliile cu avocado am pus niște oțet balsamic, că domnul K se strâmbă când simte gustul crud al avocado. Totu-i gata în 10 minute, 15 cu tot cu înfulecat. Dar ține de foame până spre prânz. Când o luăm de la capăt cu gătitul.

Partea proastă a lucratului de acasă e că a descoperit TheMitsi că noi mâncăm mai des decât ea. Și cerșește orice mâncăm. :)) Molfăi o banană? Nici n-apuc să mestec prima îmbucătură că rapid se proptește în fața mea, băunând a cerșit.

pisica-cerseste-mancare

Mi-e greu să n-o hrănesc mai mult de 80 gr. cât îi e rația pe zi, știind cât mâncăm noi. Dar mă abțin pentru că-i spre binele ei. Pentru că în sfârșit are o greutate potrivită pentru talia ei și nu mai are (atât de multă) grăsime care să-i pună presiune pe plămâni. Anul acesta împlinește 10 ani.

Dacă am supraviețuit o săptămână fără s-o luăm razna, cred că mai ducem încă una. Numai să nu rămânem fără curent.