De ceva vreme încoace mă tot frământă întrebarea asta: Cât ești de sincer?
Spun asta pentru că, în lumea oamenilor mari, sinceritatea e mai degrabă un defect, un act de iresponsabilitate, „un atentat la viața civilizată”. Exagerez putin, desigur.
Recunosc spășită că am prostul obicei de a spune tot ce-mi trece prin cap. Dacă nu-mi place de o persoană, voi lăsa acest lucru să se vadă. Dacă nu-mi place ce am făcut, întotdeauna voi spune asta și voi încerca să schimb cumva. De altfel, lucrul ăsta se poate observa și pe blog. Deși sunt afirmații pe care nu le-aș mai face…
Ei bine, sinceritatea asta totală e chiar aiurea, mai ales când ești într-un grup de oameni. Nu-i poți spune lui X că se comportă precum un copil răzgâiat pentru că, nu-i așa?!, o lady nu critică vreodată. Plus ca sunt situații în care trebuie să ții pentru tine anumite observații.
N-ai voie să-i spui lui Y că a greșit pentru că oricum toți greșim. Iar tu de vei greși, Y aflând de acest lucru, nu va ezita să anunțe acest lucru cu surle și trâmbițe. Dar tu nu ai voie să fi la fel de sincer pentru că … nu e etic!
Autocenzura asta nu e un fel de ipocrizie impusa? Deși, dacă toată lumea ar fi sinceră, cred că multe războaie nu s-ar fi sfârșit nici până astăzi. Și asta pentru că, pe de-o parte, ne e foarte greu să acceptăm și alte opinii, iar pe de altă parte, sinceritatea asta e foarte subiectivă.
Într-o oarecare ordine de idei, admir persoanele care reușesc să-și modereze gândurile. E și asta o artă. Sau poate un semn al maturității. Poate când voi crește mare, voi reuși să-mi stăpânesc mai bine gândurile și ideile …
