Tag Archives: aventuri

avenul-acoperit

Al doilea aven: Avenul Acoperit

În Glăvoi, Padiș. Dacă ignori porțiunea până-n Beiuș – Sudrigiu, care-i un mare șantier în lucru, drumul până la Glăvoi e bun. Mai ales porțiunea cu serpentinele. De fapt, serpentinele alea sunt atât de bine făcute încât orice om cu rău de mașină le va blestema. Am ajuns în Glăvoi amețită, confuză și cu senzația că am înghițit un balon uriaș de plumb. Da, e atât de cumplit să ai rău de mașină!

Din Glăvoi am plecat, ca ostașii curajoși, spre Avenul Acoperit (-35m), care face parte din rețeaua Lumea Pierdută din Padiș. Am ajuns la timp pentru a vedea cum se echipează un traseu de coborâre. Băieții (și Ema :D) făceau exerciții pentru Școala de Speologie care va avea loc la sfârșitul lunii. O săptămână de antrenament intensiv în Padiș. Îi invidiez pentru că știu că eu n-aș fi în stare de așa ceva, nu acum la 28 de ani,  când mă miorlăi ca un prunc de țâță când simt că se învârte coarda cu mine de 2 ori.

avenul-acoperit

Coborârea-n aven a fost ușoară, acompaniată de solfegii specifice mie. Adică, na, io-s aia care cântă, râde, glumește, urlă, înjură și face haz de necaz atunci când e scoasă din zona de confort. Îmi exprim vocal emoțiile, pentru că-i singura formă prin care mă pot adapta la condiții care-i transmit creierului meu „fugi, bagă-te sub pat, nu sta acolo, femeie, că-i periculos!”.

Urcarea-n aven a fost mai anevoioasă. Prima fracționare a mers ca unsă, adică m-am folosit din plin de stâncă pentru a urca ușor. Apoi a urmat chinul. Pentru că-n loc să-mi folosesc puterea picioarelor (după 15 ani de mers exclusiv pe jos și pedalat sute de km, picioarele mi-s mult mai antrenate decât bețele ce-mi servesc drept brațe), mi-am forțat mâinile. Și așa am ajuns, pe la jumătatea ultimei fracționări, să fac pauză din 20 în 20 cm. Când am zărit un prag, pe care mă puteam așeza-n fund, mai aveam puțin și pupam coarda minunată. Cu ultimele grame de energie am urcat atât cât să pot participa la o mică șezătoare cu stânca.

Pe pragul mult dorit ședeau, ca babele la o bârfă mică, 2 pietricele. Mici, drăguțe, cizelate de mii de ani de „peștereală”. Și cum m-au văzut, parcă mi-au și strigat: „eliberează-ne, eliberează-ne”. Io nu le-am auzit, dar cred că fundul meu a empatizat cu ele, pentru că după ce m-am ridicat de pe prag, și-au luat zborul spre adâncul avenului. Cu un mic pit stop pe nasul lui Vlad, care aștepta după mine. Căzute de la o distanță de 10 metri, și cele mai mici pietre se transformă-n agenți kamikaze care-s în stare să nimicească și cel mai voinic speolog.  (el e Vlad, a se observa rana mică de pe nas, provocată de piatra kamikaze. sorry, Vlad!)

vlad cu nasul spart

Niciodată nu mi s-a părut mai gustoasă ciocolata ca atunci când am ieșit din aven. Parcă mâncam cel mai bun desert inventat vreodată, o banală bucățică de ciocolată avea proprietăți magice, neștiute și nebănuite până-n acel moment.

Concluzia: până și-n peșteră, atârnată de-o coardă, o femeie te poate distruge! :)))) (nu te obosi să comentezi dacă nu știi ce-i ăla sarcasm!)

Și o ultimă poză drăguță, făcută prin Glăvoi:

floare galbena la munte

ghiocei clopotei

My kingdom for a hot soup!

Sâmbăta trecută am pedalat vreo 20 km pe drumuri forestiere – un pic de push bike și niște coborâri luuungi mi-au crescut nițel adrenalina -, iar duminică am urcat pe Valea Rea până la 1100 m, prin zăpadă până la genunchi.

Până am ajuns înapoi la mașină bocancii mei se transformaseră în rezerve strategice de apă pentru culturi de orez. Ocazie cu care am descoperit că ciorapii lungi din microfibră sunt foarte buni pentru a ține trupul cald. Până voi avea timp să-mi croșetez ciorapi de lână, buni sunt și cei din microfibră de 100 den.

bocanci in zapada  matisori inghetati

valea rea  green light

Cu excepția unei sâcâitoare dureri de spate cauzată de sticla de apă din ghiozdanul care-mi sărea-n spate (motiv pentru care mi-am comandat o altă geantă pentru biciclit, care se prinde în 2 locuri), n-am simțit nici măcar o urmă din febra musculară care-ar fi trebuit să apară după activitățile din weekend.

Așadar, nu m-au răpus frigul ori efortul din weekend, dar m-a nenorocit un virus care m-a atacat în … dormitor. Întâi și-a făcut de cap cu Laurențiu, de ieri dimineață mă curtează, iar de aseară ne certăm constant. Eu îl droghez cu miere, ceai cald și Coldrex, el mă face să plâng. Nu-i nimic grațios ori elegant în a-ți sufla nasul încărcat de muci …

Tremur în sacul de dormit, în timp ce croșetez un dragon pentru că-i singura activitate casnică pe care-o pot întreprinde în starea asta. Dacă știți vreun restaurant din Oradea care livrează supă caldă la domiciliu, dați-mi de știre. Până duminică e musai să-l nimicesc (pe virus, desigur!) nu de alta, dar abia aștept s-o conduc pe Puicuțăăă pe alte drumuri bihorene.

Pentru a poza ghioceii aceștia, am pedalat vreo 10 km (și-am făcut push-bike pe o singură urcare) până am ajuns în Poiana Raiului. Unde-am ațipit pentru câteva minute.

ghiocei clopotei

mina de bauxita

Impulsul de a țipa înainte de a acționa

Înainte de a argumenta titlul, e musai să citiți cele 2 întâmplări ca să vă faceți o idee la ce mă refer:

Zilele trecute am intrat într-o mină veche, folosită-n exploatarea de bauxită. Intrarea e inundată, apa trece cu aproape 2 palme de genunchi. Să vă reamintesc faptul că suntem în februarie? Sau să vă spun direct că apa nu are mai mult de 2-3 grade Celsius?!

Fiind singura fată din grup (și cea mai curajoasă din parcarea goală, firește!) mă așteptam să aud urlete și chiuituri din partea bărbaților care-au intrat în apă înaintea mea. Când singurele zgomote care s-au auzit au fost „mno, haidăți mai repede, să nu se despartă grupul”, m-am gândit că n-a fi dracu’ chiar atât de negru.

Și-am intrat în apă.

Și … m-am miorlăit ca un prunc de țâță când am simțit cum se umplu cizmele cu apă rece. Și-am continuat să mă miorlăi pe măsură ce apa urca-n salopetă, pân’ la genunchi. Apoi a trecut de genunchi. Și io nu reușeam să mă controlez și să scot alte sunete în afară de „Ioooi! ud, ud, ud, ud … udă-i apa, ai de mă-sa!”. După primele 5 secunde de acomodare, n-am mai avut vreo problemă, am mers liniștită prin apă, fără a tremura din toate cele (trăiască neoprenul!).

___

Astă vară, la rafting, cu Cipri-n barcă. După o oră de teorie despre cum trebuie cârmuit raftul, despre cum trebuie să stai în caz că se răstoarnă barca, cum trebuie să prinzi coarda care te scoate din apă etc., am pornit pe Criș în jos. Și pentru că a fost prima dată când am făcut rafting, nici eu și nici Cipri n-am prea știut cum stau lucrurile cu dirijarea bărcii pe râu. Și uite-așa era să ne răsturnăm de vreo 4 ori în 200 metri. De fiecare dată când barca dădea semne că se-ntoarce cu fundu-n sus, din instinct țipam de teamă. Apoi, în următoarea secundă, încercam să redresez barca. Drept e că nu știu să-not și nici nu vreți să știți cât de mâță devin atunci când ajung cu capul sub apă.

Mă irită că nu reușesc întotdeauna să controlez instinctul de a țipa prima dată, că nu-mi pare deloc productiv. Adică, na, ce scop poate avea urletul ăla, în afară de a-l surzi, pe moment, pe cel de lângă tine?

Treaba asta cu urlatul/țipatul/strigatul de frică am observat-o și-n alte cazuri, la alte doamne și domnițe. Dar nu și la bărbați. Și tot mă întreb: e un impuls specific femeilor? Sau și vouă, bărbaților (știu că mă citiți! :D), vă mai scapă câte-un urlet când situația vă scoate din zona de confort? 🙂 Dacă da, de ce? De teamă/din instinct?

Aș proba teoria asta sâmbătă, de 1 martie, la Tomnatic. Tot la mina de bauxită. Persoana care va oferi cea mai creativă și haioasă explicație pentru întrebarea mea cu urletele, mă va însoți de 1 martie. 

p.s: asta-i mina în care-am intrat:

mina de bauxita

motaind sub crengile pomilor

O aventură de-o zi

Adică o aventură de-o sâmbătă. Că aventura de duminică s-a rezumat la a dormi. Și a munci. C-așa-i în tenis, fir-ar jocul să fie!

Am ajuns prin pădure, pe dealul Țiclu – destul de aproape de peștera Țiclu-Stan – închisă publicului din motive de lilieci care trebuie protejați de bipezii care le provoacă mari coșmaruri. Sper să nu fi provocat infarct vreunei viețuitoare, mai ales că io-s aia care fuge speriată ca o mâță atunci când vede un liliac zburând deasupra frontalei.

De data asta am reținut o mică parte din traseul de săptămâna trecută și … nu m-am pierdut prin pădure (mulțumesc, mulțumesc, aplauze, plecăciuni etc. 😀). Bine, e cam greu să te pierzi atunci când colinzi pădurea doar pe drumul forestier. Dar astea-s detalii …

Am văzut și peștera unde băieții au găsit vetre de foc și grămezi de oase de animale. În timp ce o echipă lucra la decolmatarea unei porțiuni, alții coborau într-un aven îngust. Și-au coborât până s-a terminat coarda de 30 de metri. Apoi au cerut una suplimentară, de vreo 15 metri.

În timpul ăsta, noi, bipezii plus Seth, patrupedul, – un superb exemplar Vizsla maghiară -, tot colindam. Și când am ajuns sus pe creastă, am moțăit oleacă. Și bine-o fost!

Voi pe unde-ați colindat în sfârșitul ăsta de săptămână? Vremea a fost prea frumoasă pentru a sta în casă!

bocanci scarpa

motaind sub crengile pomilor

iarba verde din padure

trunchi cu ciuperci

pe creasta

pomi infloriti

seth

liliac in pestera osoi

Cea mai bună lecţie de geografie şi geologie

În şcoală orele de geografie se derulau în felul următor: „asta e harta ţării, ăştia sunt munţii, aci-s depresiunile, aia verde-i câmpia. Şi acum să învăţăm pe de rost judeţele României şi reşedinţele lor.”

Îmi plăcea atât de mult ora de geografie încât de cele mai multe ori adormeam cu capul pe bancă. Mă trezeau colegele când se plictiseau să-mi mai împletească părul. Aşa că da, cunoştinţele mele de geografie și geologie se rezumă la „prin Lugoj trece Timișul, prin Timișoara stă Bega.” Oradea-i cu Crișul Repede, dacă ardelenii-s lenți, măcar apa să fie rapidă.

Să-mi fie rușine! Și-mi e rușine!

De asta m-am ținut ca un scai după speologi când i-am auzit vorbind despre cum se formează o peșteră – sunt mai multe ipoteze despre cum s-a format peștera Osoi. Norocul meu c-am nimerit un bănățean de-al meu – mulțumesc, Florin! – care mi-a explicat pe îndelete despre roci, cum se formează anumite formațiuni, cum sunt clasificate peșterile, și chiar ziceam că așa ar trebui predată geografia și geologia în școală. Nu neapărat la nivelul „târâș pe coate și genunchi” ca să parcurgi cei peste 70 de metri care-s intrarea în peștera Osoi, ci prin excursii în natură, unde poți vedea diferența dintre o piatră de calcar și una de gresie, spre exemplu. Sunt peșteri cu deschideri mari, necomerciale, unde elevii/studenții pot vedea în practică ce anume înseamnă teoria.

Dar nu intrăm în subiectul educație, că până terminăm de disputat ipotezele, sigur un speolog va reuși să parcurgă tot târâșul mare din Osoi (momentan s-au parcurs doar vreo 700 metri).

În peșteră m-am bucurat cel mai tare de faptul că-s mică și slăbuță. În timp ce mulți dintre cei ce-au intrat în peșteră s-au udat până la  … brâu :D, io m-am transformat în mâță și-am parcurs intrarea – care-i cu apă – sprijinindu-mă pe pereții înguști. La ieșire-a fost mai tragic, am căzut cu fundul în apă. Fapt care mi-a servit drept inspirație pentru:

Foaie verde, iarbă scurtă
apa-n peşteră-i cam … udă! :)))

Am intrat la amiază, am ieșit seara pe la 8 și ceva. Beznă, frig, ninsoare. Să înghețe sufletul în mine, nu alta. Norocul meu c-am avut vreo 3 straturi de haine pe mine. Plus salopeta de speologie.

Ca să fac poza asta mi-am julit cotul stâng de 2 ori până am ajuns într-un spațiu unde înălțimea depășea 50 cm. Cam atât mi-a trebuit să mă întorc de pe burtă pe spate și să focalizez pe mititelul ăsta. Din spatele meu, la vreun metru jumate – 2, o frontală lumina înspre liliac și uite așa am obținut un cadru drăguț, fără a-l deranja. Că doar știm că-s ființe protejate. Ne-am retras rapid și l-am lăsat să viseze în continuare la Gina. Cred că-n curând Gina va avea și curte și casă.  😀

liliac in pestera osoi

M-am surprins că duminică, după târâșul din peșteră de sâmbătă, am mai avut suficientă energie să mai urc și să cobor pe creste prin zăpadă, în căutare de avene și ponoare. De altfel, o tură de peștereala e indicată oricărei persoane care simte nevoia de a face cunoștință cu toți mușchii corpului. Așa brusc! De sâmbătă genunchii, coatele și baza spatelui parcă pulsează la atingere și de fiecare dată când mă întind, realizez că am mulți mușchi nițel „supărați” pe spate.

Și mai interesant e că oboseala asta fizică nu s-a transformat într-una psihică, dimpotrivă, a alungat-o pe cea care pune presiune și provoacă prea mult stres inutil.

Poze din categoria „iola” n-am, că io-s cea din spatele aparatului foto. Care aparat foto – 400d-ul cu 50 mm de 1.8 – e mi-nu-nat! L-am târât prin 2 peșteri – Osoi și Coiba Mare – până acum și încă mai funcționează impecabil. Cu toate că-i plin de argilă. Sper să vadă cât mai multe peșteri și aventuri, că tare mi-e c-am prins virusul ăla care te scoate mereu din oraș. Și pentru că io nu iau antibiotice, îl las să-și facă de cap, cine știe unde-oi mai ajunge …

Și, voi? Pe unde v-ați îmbătat în weekend? 😀