Tag Archives: carute nesemnalizate

Noaptea, când răsar umbrele

În ciuda răului cronic de mașină de care sufăr, ador să călătoresc cu mașina. Când mi-e rău, mă îngălbenesc subit, nu scot vreun sunet și încerc să-mi imaginez munți de gheață și mirosul lămâii verzi, proaspăt tăiată. Nu știu de ce, dar frigul și mirosul unei lime îmi „taie” din greață.

No, acum că ți-am spus cât de sensibilă pot fi când călătoresc cu mașina, imaginează-ți următorul scenariu: noapte – pe la ora 10, o șosea pustie, fără pic de lumină. Drum mărginit de pădure. Că doar veneam dinspre Negrești, Oaș spre Satu Mare. Tocmai trecuserăm de serpentine și drumul se arăta pustiu înainte. Cel puțin atât am putut vedea în faza lungă a farurilor. S-a lăsat ceața. Nu-i ceva anormal pentru o noapte de toamnă.

La un moment dat în ceața densă a început să se contureze silueta unui om. O umbră mare, ca și cum ființa respectivă ar fi avut peste 3 metri. Se mișca, de parcă ar fi cântat la o chitară invizibilă. Am închis ochii, crezând că am vedenii de la oboseală. Silueta a dispărut. Trecuserăm pe fază scurtă, din față venea o altă mașină. Eram sigură că mi s-a părut că am văzut în ceață umbra unui om cântând la chitară. Câteva zeci de metri mai departe, silueta a reapărut. Tot în ceață. De data aceasta se mișca mai încet, dar era acolo. Șoferul vorbea la telefon, n-am îndrăznit să scot vreun cuvânt. Dacă mă crede nebună?, m-am gândit.

Pentru a doua oară silueta dispare la fel de subit precum și-a făcut apariția. 10-15 secunde mai târziu reapare, cu o lumină puternică în spatele său. De data aceasta silueta face semne cu brațele ridicate. M-am ridicat puțin în scaun, atât cât îmi permitea centura, să privesc cu atenție. Am profitat de ocazie și-am verificat dacă ușa e blocată. Umbra aia uriașă de om era acolo, jur. Se mișca și făcea semne clar cu brațele. M-a trecut un fior de spaimă, tot părul de pe corp mi se ridicase și brusc mi-era frig. Ce munți de gheață?! Ce lămâi verzi?! Eram ca o mâță speriată și înfoiată. Dar tot n-am îndrăznit să spun ceva, în continuare credeam că e doar imaginația mea, că am o reacție întârziată la calmantele pe care le-am luat ieri.

Vreo 20 de metri mai în față silueta uriașă se micșorează și reușesc să disting un bărbat care ținea o torță aprinsă în mână. Stătea lângă 2 căruțe încărcate cu lemne, în timp ce 2 cai slăbănogi moflăiau iarba udă de pe marginea șoselei.

Am urmărit atentă scena, în cele 5-10 secunde cât ne-a luat să trecem, gândindu-mă că e vreun accident și că cineva ar avea nevoie de ajutor. Dar nu, omul cu torța semnaliza șoferilor să fie atenți la căruțele staționate pe o jumătate de bandă. Adevărul e că dacă n-ar fi fost torța și umbrele, n-am fi văzut nici caii, nici căruțele. N-aveau niciun bec reflectorizant sau vreun triunghi de semnalizare, s-ar fi pierdut în întuneric, acoperiți de ceața densă ce ieșea din pădure.

După ce-am trecut de căruțe, șoferul terminase apelul. „Așa-i că ai văzut și tu umbrele din ceață?”, m-a întrebat zâmbind. Ptiu, drăcie, n-am luat-o razna, m-am gândit bucuroasă.

Poza n-are legătură, e de toamna trecută, dar îmi place să ilustrez articolele, de obicei. Anul ăsta încă n-am ieșit la pozat. În curând!

toamna in oradea