Acum câteva luni găsisem un grup de discuții despre beneficiile și avantajele comunismului. A fost un șoc, pentru cineva ca mine, crescută într-o familie în care se condamnă comunismul, să văd tineri naivi care și-ar dori reinstaurarea regimului.

Mi-e greu să cred că aș putea să mă adaptez în comunism. Da, nu-i ușor nici în vremurile noastre, da, e greu să locuiești în chirie și să reușești să pui deoparte pentru zile negre doar 50 lei/lună. Dar sunt liberă. Sunt liberă să-l atenționez pe primarul din Oradea că nu-i pasă de cultura locală, am dreptul de a ieși în oraș și să stau la masă cu 5 prieteni, fără ca securitatea să ne ia la rost. Pot oricând să plec în vacanță într-o altă țară și pot să discut liniștită cu un străin, fără a ajunge la interogatoriu câteva ore mai târziu.

Comunismul nu e cool. Comunismul a distrus demnitatea umană. Comunismul și-a bătut joc de bunicii și părinții noștri, i-a transformat în ființe paranoice care nu știu să comunice direct de teamă.  Așa că da, nu-mi doresc reîntoarcerea-n comunism, deși e cool să spui că „pe vremea lu’ Nea’ Nicu era mai bine, aveai un loc de muncă după ce ieșeai din liceu”. Nu mi-aș dori să fiu pusă în aceeași găleată cu un om care se gândește doar la a deține proprietăți în care se închide după ce pleacă de la uzină, refuzând să vadă viața ca pe o sumă de experiențe, de aventuri.

Și, mai ales, nu pot sta la un loc cu oameni care nu vor să accepte și alte perspective, alte idei, alte opinii. Oameni care nu vor să citească o carte scrisă de un intelectual persecutat de regimul comunist.

Pentru mine comunismul reprezintă un labirint închis, tot mai strâmt și cu prea mulți minotauri la fiecare colț.

Zilele trecute am văzut documentarul „În spatele cortinei”, despre cum a fost instaurat regimul comunist în România post al Doilea Război Mondial. Cum o țară cu 1500 de comuniști a ajuns să fie distrusă, încet-încet, de către un regim totalitar care s-a impus cu violență, eliminând brusc elitele intelectuale. Distrugând orice șansă pentru a redresa o țară care se putea dezvolta. Dacă sunt profesori care vor să difuzeze acest documentar în cadrul unei ore de curs, luați legătura cu cei din spatele proiectului.

Mă tot întreb cum ar fi arătat România astăzi dacă n-ar fi existat cei 50 de ani de comunism. Cum s-ar fi impus elitele în răspândirea culturii? Ce alegeri ar fi făcut românii care votează astăzi, dacă părinții lor ar fi avut mai mult de 4 clase? Dacă nu s-ar fi mutat sate întregi la oraș?

Pe cei tineri, ca mine, vă rog să mergeți la teatru și să vizionați piesa „Cei ce nu uită…”. Veți înțelege de ce distrugând clasa intelectualilor nu veți scăpa de „aroganțele ăluia cu studii”, ci veți cădea în plasa politicianului machiavelic care știe să profite de naivitatea și incultura voastră.

Apoi căutați cartea Matei Brunul – nu vă fie frică, nu e genul de carte plictisitoare, dimpotrivă, e o carte care te captivează și te aruncă în atmosfera din închisorile unde mulți oameni nevinovați și-au găsit sfârșitul.

Citiți cartea și vizionați piesa și documentarul. Apoi trageți singuri măcar o concluzie.

imagine realizată de Remus Toderici