Tag Archives: d-ale mele

buburuza-pe-fir-iarba

Ultimul gând

Ce faci când ești într-o situație care te scoate complet din zona de confort? Să zicem că ești pe o stâncă la vreo 500 m deasupra solului, în stânga râpă, în dreapta și mai mare hăul. Plus urși, lupi și cine știe ce alte lighioane păroase și flământe s-or mai ascunde prin pădurea de la baza muntelui. Dacă, prin absurd, scapi teafăr după căzătura de pe stâncă, ajungi hrană pentru un animal sălbatic.

Ai rău de înălțime. N-ai cum să mergi înapoi, pentru că în spatele tău lumea se destramă (e fantezia mea, las-o așa!), iar după stânca asta pe care trebuie s-o escaladezi, se află poiana aia însorită și înflorită după care tânjești de fiecare dată când liniștea-ți e tulburată.

Ajungi pe stâncă, te forțezi să nu te uiți în jos, dar dintr-o dată simți niște furnicături pe șira spinării, stânca pare să se învârtă, iar papilele gustative încep să producă tot mai multă salivă. De ce, fir-ar ele să fie!, lucrează papilele atunci când intri într-un atac de panică?!

Îți șoptești că nu ți-e rău, că e doar în imaginația ta, că totul e bine. Autosugestia ar trebui să funcționeze, dar pentru că și conștiința ta s-a săturat de minciuni, panica nu mai poate fi evitată.  Și dintr-o dată simți cum peretele îți fuge de sub picioare, iar palmele transpirate nu mai pot prinde prizele din stâncă.

În unele cărți scrie că-n astfel de momente, 2-3 secunde, îți vezi toată viața trecând prin fața ochilor. Presupun că trebuie să fi trăit o viață plicticoasă dacă-n 2-3 secunde ajungi să vizualizezi 25-30-40-50 de ani de experiențe.

Imediat după ce realizezi că îți poți controla emoțiile și stările, că un amărât de atac de panică nu te definește, îți dai seama că singurul lucru la care te-ai gândit a fost:

dacă e să mor aici și acum, numai de-a dracului ce mi-s mă voi transforma într-un strigoi și-i voi bântui pe toți cei care mi-au pus piedici!”. 

#truestory

buburuza-pe-fir-iarba

radio

Radio

Mi-e destul de greu să înțeleg de ce oamenii țin morțiș să aibă un televizor și televiziune prin cablu. În primul apartament în care am locuit în Oradea nu am avut televizor, așa că mi-am cumpărat un aparat de radio, pentru a afla ce se mai întâmplă prin țară și prin lume. L-am ales pentru că mi-a plăcut cum arată, desigur. Nu știu și nu mă interesează ce caracteristici tehnice trebuie să aibă un aparat de radio.

Îl am de 8 ani. Cred că a fost primul echipament pe care mi l-am cumpărat singură, din salariu, după ce m-am mutat de acasă.

radio

Cu o excepție, în toate apartamentele unde-am mai locuit în Oradea am cerut să fie deconectat cablul pt TV, abonamentul RDS constând doar în internet, pachetul de bază. Nu văd rostul în a plăti pentru un serviciu de care nu am nevoie. Pe același principiu nu înțeleg de ce companiile de telefonie mobilă oferă mii de minute (inutile pentru mine, vorbesc maximum 200 de minute pe lună) și un pachet atât de mic de trafic de date. Deh, generația Y …

Cât despre televiziuni și programe TV, mi-e dor de reclame, că unele sunt atât de stupide, încât n-ai cum să nu râzi. Și de Discovery. Dar am descoperit documentare BBC pe youtube și-s suficiente momentan.

Ce fac toată ziua dacă n-am un televizor? Citesc, ascult cărți în timp ce croșetez sau fugăresc mâța prin casă. Mi-ar plăcea să am posibilitatea de a urmări emisiunile Discovery online, pe baza unui abonament.

workaholic

În ultima perioadă am ascultat vreo 3 zile EuropaFm. Las radioul pornit pentru a-i ține de urât mâței când nu-s acasă. Dar nu cred că rezist să mai ascult vreun post de radio comercial. Aceleași melodii, textele parcă-s făcute în același stil cu glume de autobază, parcă și vocile-s pe același calapod. Înnebunesc. Așa că voi rămâne tot la Radio România Cultural sau Actualități, ce ascultam și-n urmă cu 3-4 ani.

În altă ordine de idei, Mitsi e o ticăloasă mică. Dacă n-o las să se alinte lângă mine dimineața, tropăie prin casă, alergându-și cele mai zgomotoase jucării. Cu toate astea, tot mi-e tare dragă.

pisica-ticaloasa

farmec

Două miresme fermecătoare

Mi-am amintit de un articol pe care l-am citit acum câțiva ani despre femeile puternice, cu funcții importante atât în sfera economică, dar și-n cea politică, femei care poartă lenjerie sexi atunci când au ședințe importante care le afectează viitorul. Pe sub costumele serioase și asortate, care transmit că omul e pregătit pentru funcția pe care o are – mă rog, aici e de dezbătut – doamnele și domnișoarele poartă dantele și lenjerii care-ar stârni pasiunea în orice bărbat. În felul acesta ele se simt și puternice și feminine, ajutându-le să dețină controlul într-o negociere. O fi așa, nu știu! 🙂

Ei bine, nu vă spun cum procedez eu în cazul întâlnirilor importante, dar vă pot spune că nu plec de acasă fără a folosi parfum. Nu-mi trebuie fond de ten, rimel ori vreun fard, de fapt, evit cât pot de mult machiajul. Pur și simplu simt că stilul meu nu-i complet fără un strop de parfum. Urăsc mirosurile dulci, îmi vine rău de la aromele de vanilie și cocos, dar ador moscul și lavanda. Îmi plac la nebunie parfumurile discrete, miresmele alea pe care le simți atunci când stai foarte aproape de o persoană și-ți vine să sari pe el și să-l muști de buze… oh, stai, că dau în otravă și nu-i momentul potrivit! 

Ca să vă dați seama cât de serioasă e „problema mea” imaginați-vă că înainte de a pleca în aventura de sâmbătă m-am întors din drum pentru un strop de parfum. Partea și mai drăguță a fost când, prin pădure, unul dintre băieți m-a întrebat ce tip de balsam folosesc pentru haine, că tare bine miroase. De fapt, era parfumul Farmec pentru aniversarea a 125 de ani. Un parfum atât de plăcut și de discret, încât cred că a fost făcut anume pentru mine. I love it!

_____

Săptămâna trecută am fost la cumpărături pentru birou. Și am ajuns la raionul cu săpunuri lichide. Știam că Farmec are o gamă nouă de săpunuri/spume lichide, dar nu le-am găsit la magazinul de unde-mi fac de obicei cumpărăturile și nu le-am încercat. Până recent. Atââât de bine miroase spuma de mâini Gerovital. Înainte de a croșeta mă spăl pe mâini cu spuma aia ca palmele să miroasă bine. Nu știu de ce, pur și simplu îmi place să-mi simt palmele curate, fine și plăcut mirositoare atunci când croșetez. Fiecare cu piticii săi, da? 😀

______

Pentru cârcotași: articolul ăsta nu-i un advertorial, nu face parte din vreo campanie. Puteau fi orice alte produse în locul celor de la Farmec. Întâmplarea face că-n baia mea se regăsesc multe produse Farmec – sunt ieftine și bune -, dar și EndeaSoap. De fapt, balsamurile pentru buze de la EndeaSoap sunt cele mai bune balsamuri pe care le-am folosit vreodată. Partea proastă e că și TheMitsi e de aceeași părere și, când le găsește pe noptieră, le fură și le … linge. Cu niciun alt tip de balsam nu face asta, doar cu cele naturale.

camp cu grau

Nebunii la 3 dimineața …

Era cumplit de frig. Mângâiam ecranul telefonului și așteptam să ajungă mașina. Butonatul telefonului parcă e o expresie învechită, ca și cum  de la apariția touchscreen-ului au trecut zeci de ani. Mi-era atât de rece încât fiecare adiere de vânt mușca tot mai mult din mine, din palmele și din obrajii mei. M-am bucurat că taxi-ul a ajuns mai repede decât aproximase doamna de la centru. Am intrat grăbită și înfrigurată-n mașina întunecată. Aerul cald și plăcut mirositor m-au copleșit. I-am spus rapid adresa și în timp ce strângeam ghiozdanul în brațe, mi-am rezemat capul pe fereastră. Era noapte, dar clădirile erau luminate suficient de mult pentru a distinge siglele firmelor. Un birou juridic, un cabinet stomatologic, un ABC de cartier, un restaurant prea colorat …

Și-apoi am observat. Șofer tânăr, atrăgător, proaspăt tuns, parfumat discret, un palton cochet în loc de geaca ponosită, mașina curată în loc de pătura jegoasă de pe banchetă, muzică clasică în locul manelelor ori a deja tradiționalului Magic Fm.

Fără să știe, a ales traseul meu preferat spre casă, pe strada unde castanii se întâlnesc la mijloc și acoperă șoseaua. Din difuzorul din spatele meu se aude vocea lui Kate Havnevik. I’m on my knees … only memories … I left for me to hold … Oprim la o intersecție și cât așteptăm să treacă 3 mașini, se întoarce și-mi spune „Îmi place să conduc noaptea, e liniște și nu întâlnesc șoferi nărozi”.

Zâmbește timid și i se văd gropițele din obraji. Din reflex îi răspund cu un zâmbet. Ce-o căuta un bărbat tânăr și frumos în locul șoferului de taxi transpirat și cu chelie?

____

Mintea mea, infectată de seriale americane de 2 lei, deja mă plasează într-o lume unde starea de calm și liniște din mașină e tulburată brusc de o explozie. Mașina se cutremură puternic, iar o lumină albă din față îl forțează pe șoferul tânăr să pună o frână bruscă. Mă izbesc de scaunul mortului și un minut mai târziu îmi caut disperată ochelarii care-mi zburaseră de pe nas. Reușesc să mă dezmeticesc atât cât să realizez că șoferul tânăr are capul într-un balon alb, uriaș, iar urechile-mi țiuie. Îl întreb dacă e bine. „Parcă șoferii nărozi dormeau la ora asta”, îmi spune pe un ton parcă prea calm pentru situația în care ne aflam. Ies din mașină, buimacă și confuză, mă așez pe trotuar și-l văd cum se strecoară din mașină pe șosea. Am văzut tirul apropiindu-se și, deși în mintea mea am urlat cât am putut de tare „Ai grijă!!!!”, n-am reușit să scot vreun sunet. Priveam în gol cum tirul se apropia, lumina farurilor orbindu-mă pentru câteva secunde. Un noroc chior îl scapă pe șoferul drăguț de impactul cu tirul. Se așază lângă mine pe trotuar și mă întreabă dacă-s bine. Mi-e frig. Îl privesc pentru 2 secunde și-i observ barba ușor neîngrijită și pomeții plini.

Din depărtare se aud sunete sacadate. Devin tot mai puternice, mai pronunțate pe măsură ce se apropie. Un minut mai târziu vedem un nebun care gonește pe străzi la 3 dimineața într-un Trabant tunat cu floricele pe caroserie. Era urmărit de o gașcă de gangsteri mexicani, adunată claie grămadă într-un Matiz. Băieții răi din Matiz caută să-l arunce de pe șosea pe tipul din Trabant, să-l înfigă într-un stâlp. Sau într-un cap de pod.

De pe marginea șoselei, unde tremuram din toate încheieturile, privesc uimită scena, în timp ce șoferul drăguț începe să râdă isteric. „Ia uite unde erau nărozii!!!”, urlă și se prăpădește de râs.

______

„Te las în fața blocului sau la intersecție?”, mă întreabă șoferul tânăr 10 minute mai târziu. Ațipisem. Mereu adorm când sunt într-o mașină străină, la drum lung. Aprinde lumina ca să-mi spună cât costă cursa și-n lumina slabă îl privesc pentru 2-3 secunde. Era tânăr, dar nu era drăguț. Iar freza era specifică unui băiețaș de cartier care încă trăiește cu mama și cu tata. În boxele mașinii se aude Celine Dion cu o melodie de Crăciun.

Pfiu, ce bine că oamenii pot visa …

camp cu grau

franghie

„Trebuie să vorbim…”

Atunci când o femeie, o prietenă, îți spune la telefon „Trebuie să vorbim”, iar când vă întâlniți își începe discursul cu „Scuză-mă, dar trebuie să fiu sinceră cu tine. Trebuie să-ți spun că ești prea rece/arogantă/aiurită/nepricepută etc”, e cazul să fugi. Să evadezi într-o lume unde oamenii acceptă că defectele te fac om, că n-ai trăit suficient de mult pentru a știi cum trebuie să reacționezi la 1001 de situații care pot oftica o femeie.

Își începe discursul, al cărui scop e de a te pune la punct, de a-ți oferi o lecție de viață din care vei avea multe lucruri de învățat despre tine. În acel moment mintea mea intră într-o altă lume. Văd persoana din fața mea, aud ceea ce-mi spune, dar nu procesez informația. Privită din afară, probabil că am o privire tâmpă, dar puțin îmi pasă.

Brusc mă trezesc într-o sală uriașă, în întuneric. Pășesc cu grijă pe podeaua ce pare lipicioasă, dar nu e. Pantofii nu se lipesc, nu se aud zgomotele specifice linoleumului pe care cineva a scăpat și-a spart o sticlă cu iaurt. Strălucește ușor în bătaia singurei raze de lumină ce pătrunde în gigantica încăpere. Aud ecoul pașilor mei și mi se ridică părul pe ceafă când conștientizez că aș putea fi singură într-o clădire străină și întunecată, o încăpere care ar putea foarte bine să se afle undeva sub pământ. Claustrofoba din mine se agită, încep să respir tot mai repede, mă trec valuri de căldură pe șira spinării, palmele-mi transpiră. Însă partea rațională intervine la timp și o pălmuiește rapid pe claustrofoba fricoasă: „femeie, stai calmă!”

Dintr-o dată simt că nu mai sunt singură în încăpere. Încep să deslușesc instrumente, chipuri și scaune. Când au apărut scaunele aici? Parcă sala era goală! Chipuri de oameni necunoscuți se află în spatele luminii. Ah, lumina-mi bate-n ochi. Traversez încăperea și ajung pe margine de unde observ mișcările buzelor pe chipurile străine. Văd mișcarea, dar nu aud niciun sunet. Revin în prezent, la lecția de viață ce-mi e servită, și mormăi un „Scuze, nu înțeleg subtilitățile”. Își reia discursul de acolo de unde am întrerupt-o cu scuzele-mi penibile, la timp pentru a reveni în sala uriașă din lumea în care evadez.

Încep să înțeleg că sunt, de fapt, într-o filarmonică veche, cochetă și cu o acustică impecabilă. Mormăiturile, care se aud dinspre chipurile ce mânuiesc instrumentele, devin tot mai clare. Recitând la unison, ca un cor regal, aud un „F*ck you, I won’t do what you told me”, pe acorduri fine de pian …

Zâmbesc.

Viața-i prea scurtă pentru a le face tuturor pe plac …

De la chin la extaz și înapoi la chin …

Am plecat de acasă calmă și liniștită. Știu că nu are vreun sens să mă strofoc să găsesc ceva ce e pe cale de dispariție. La hainele cu numere mici, mă refer. Eu port mărimea 36. În funcție de croiul hainei și unde-i fabricată, mărimea asta variază de la 34 la 38. De regulă am coșmaruri când știu că trebuie să merg la cumpărături de haine. Nu dorm bine noaptea, mă trezesc toată transpirată pentru că visez cum rochiile devin uriașe, iar eu devin tot mai mică și mai pricăjită. Ba chiar o dată am visat cum râdeau de mine în hohote vânzătoarele când le-am întrebat de haine mărimea 36. Ah, dar stai, că asta chiar s-a întâmplat în realitate! 🙁

Am ieșit din casă cu gândul că poate voi avea, totuși, un gram de noroc și-oi reuși să-mi găsesc o fustă cât mai simplă, elegantă, pe mărimea mea. Primul magazin, prima fustă ochită, prima probă. Vreo divinitate miloasă mi-a ascultat grijile: fusta îmi venea ca turnată.

Eram atât de fericită încât îmi venea să fac tumbe prin magazin, precum un câine fericit la găsirea osului pierdut. Să-mi găsesc din prima fustă pe mărimea mea? E ceva nemaiîntâlnit, nemaivăzut!

Cred totuși că am nimerit la mijloc între două divinități orgolioase. Una miloasă, care m-a ajutat să găsesc imposibilul, și alta zeflemitoare și răutăcioasă care mi-a spulberat visul.

Am ajuns acasă și, fericită de noua mea achiziție, am îmbrăcat-o rapid, să-i arăt orădeanului ce logodnică mândră are. Nici n-am apucat bine să închid fermoarul că fusta … s-a rupt! S-a rupt în așa fel încât nu poate fi purtată fără a fi scurtată și refăcută.

Ce trebuie să facă o fată mică și slăbuță, așa ca mine, ca să-și găsească haine pe mărimea ei? Și încetați cu glumele cu îngrășatul că la mine nu țin. Că de-aș putea să mă îngraș n-aș mai avea problemele astea existențiale și puerile.

Vă rog frumos …

… nu mai povestiţi despre cât v-aţi îngrăşat de sărbători. Sau cu orice altă ocazie. E frustrant! De fapt, rectific. E extrem de frustrant pentru cei care nu se pot îngrăşa şi care speră, lună de lună, că vor pune măcar 2 kile. Da, acolo pe fese, să se vadă mai rotunjoare. Sau poate pe obrajori, să pară mai rozalii. Ori poate pe braţe, să pară mai puternice.

La naiba, până şi pisica se îngraşă mai repede decât mine şi ea ronţăie doar cronţănele pentru mâţe fără ovare… 🙁

Aşa că vă rog frumos, se poate să nu mai povestiţi despre cât de mult v-aţi îngrăşat de sărbători şi cum vă chinuiţi să scăpaţi de kilograme înainte să vină căldura? 🙂

Mulţumesc!

Cu drag,

un om care-ar vrea să se îngraşe, dar nu poate, orice şi oricât ar mânca!

I like animalutul

Pe curând, animăluţule!

Întotdeauna mi-am dorit să spun, ca eroii filmelor americane, I quit. Dar pentru că nu suntem americani, am recurs la „Teo, eu plec!”. Spun „Pe curând!”, pentru că Adio e ultimul cuvânt pe care un om îl spune înainte de a muri, nu atunci când face o schimbare în viaţă.

I like animalutulCând am luat hotărârea că e timpul să merg mai departe, am zâmbit. Mi-am dat demisia tot zâmbind. Nu pentru că părăsesc un proiect foarte drag mie, la care am muncit enorm, ci pentru că ştiam că urmează să învăţ şi altceva, să cresc alături de un alt proiect.

Partea amuzantă e că atunci când s-a aflat că mi-am depus demisia, mulţi colegi, foşti colegi sau prieteni m-au felicitat pentru că am făcut, în sfârşit, pasul ăsta. Apropo, ai observat cu ce viteză se propagă bârfa unei demisii sau a unei concedieri? Nici n-apucă să se usuce tuşul imprimantei, că deja tot departamentul a aflat!

După 4 ani de muncă alături de un colectiv tare fain, azi mi-am luat rămas bun. Ah, ce melodramatic sună, deşi nu aşa aş vrea să fie interpretat. N-a fost vreo tragedie că am părăsit biroul unde, de multe ori, doar gura mea se auzea (asta când nu erau şedinţe, că atunci …). Nu-mi plac birourile unde e linişte ca-ntr-un cimitir.

Au fost 4 ani interesanţi, am învăţat multe şi am descoperit că şi femeile pot fi şefe bune, dacă nu sunt isterice. Merci, Irina pentru asta. 🙂

Mi-a părut bine de cunoştinţă Adelelor, Kinga, Rodion, Horea, Nicoleta, Andrei, Cecilia, Peti, Radu, Diana, cele două Boghi, Gabi, Teo, Anamaria, cele două Alexandra,  Hadassa, Geta, Ildi, Gina, Vlad şi restul colegilor pe care probabil i-am uitat că deh, întotdeauna trebuie să uit ceva. Sau pe cineva.

p.s: mâine împlinesc 25 de ani. Consider că pasul ăsta e un fel de cadou de la mine, pentru mine…

titic si musca

Am fost învinsă de-o muscă!

titic si muscaDe vreo săptămână încoace mă tot îmbii, prin diverse metode, să spăl odată geamurile din apartament. Sunt multe, jegoase şi pline de urme lăbuţe de pisică. Azi am reuşit să mă conving să mă apuc de treabă. Nu de alta, dar deja cumpărasem Clin pentru ferestre şi o chestie d-aia cu burete de spălat geamurile, cum aveau boschetarii în intersecţii. Doar că io nu-s boschetară şi nici n-am de gând să spăl parbrizele maşinilor.

Şi pentru că a fost o zi frumoasă, presărată cu o durere de cap dis de dimineaţă (ale naibii migrene, vin tocmai când n-ai nevoie de ele), m-am apucat să şmotruiesc ferestrele. Am spălat tot: rame, pervaze, plase anti-ţânţari, ojă de pe unghii şi mustăţile pisicii.

Cel mai urât mi-a fost de geamurile din balcon, singurele care nu-s din termopan şi-s ale naibii de înalte. Io, mică fiind, stau la etajul 4 şi trăiesc cu spaima că oricând mă pot speria de te miri ce păianjen sado-maso, mă dezechilibrez şi pic patru etaje-n gol. Nu de alta, dar vecinii de la parter s-au chinuit primăvara asta să planteze grădina cu flori şi-ar fi tare păcat de ele să fie călcate de una ca mine. Cu chiu cu vai, cu nişte vene sucite şi muşchi scrântiţi, izbutesc.

Nu mi-a luat decât vreo 2 ore toată operaţiunea de şmotruire a ferestrelor. Erau atât de curate şi luceau atât de frumos, că mi-era frică să nu le deochi. Spun „erau”, pentru că în timp ce am curăţat geamurile balconului, a intrat o muscă şi n-a mai vrut să iasă. Iar io n-am văzut musca până n-o intrat Ţiţic în scenă.

Geamurile mele curate şi lucitoare au acum urme simpatice de lăbuţe de pisică. Musca şi-a bătut joc de munca mea. Din fericire, nu cred că mai trăieşte. Bună la casa omului Ţiţic asta. E la fel de bună la prinsul muştelor precum e un malac cu ceafă groasă pentru un cămătar care are de recuperat bani.

Update:

The end!

pisica lenesa

Tu ce faci când rămâi singur(ă) acasă?

pisica lenesaAm crescut într-o familie nu prea mare, dar nici mică. Am încă o soră şi-un frate. Rareori se întâmpla să rămân singură acasă, mai ales pentru perioade mai lungi de o zi. O singură dată am rămas singură o noapte întreagă. Era vară, tocmai ce ieşisem din spital după o operaţie (cred că apendicită) părinţii lucrau amândoi în tura de noapte, iar fraţii erau în sat. A fost cea mai lungă noapte din viaţa mea!

Ştii furtunile “nervoase” de vară? Alea cu tunete şi fulgere îngrozitoare, cu ploi torenţiale, cu vânturi puternice care reuşesc să deschidă ferestrele apartamentelor vechi, comuniste. Ei bine, exact în noaptea când am rămas singură acasă (aveam vreo 7 ani), Doamne-Doamne s-a gândit că n-ar strica să trimită o “ploicică supărată”. Na, de atunci am oroare nu doar de furtunile de vară, cât de statul singură în casă. Ce-i drept, acum o am pe Ţiţic să-mi ţină de urât (şi de cald, noaptea :D).

Azi (duminică) m-am apucat să fac ordine şi curăţenie prin casă. Nu de alta, dar până şi pisica a început să mă ignore când mă aude vorbind. Am dat cu aspiratorul (inclusiv pe canapele), am spălat toate vasele din bucătărie, am spălat pe jos peste tot, am curăţat covoarele de părul de mâţă, am gătit ceva şi am avut timp şi de 2 episoade din Eureka. Iar când m-am uitat la ceas era doar ora 15. Pfu, greu trece timpul când n-ai cu cine sporovăi.

Norocul meu că şi Ioana avea vreme de pierdut prin oraş, aşa că am purces la cumpărături! Ca fetele! 😀

De obicei mă deprimă să merg la cumpărături. Sunt slabă şi rar îmi găsesc haine pe mărimile mele. Probez puţine haine, tocmai pentru a evita să ajung în stadiul ăla când mă enervez şi nu-mi mai cumpăr vreun articol de îmbrăcăminte câteva luni bune. Însă de data asta am avut noroc. Mi-am găsit o jachetă pe gustul meu la Kenvelo (cred că e prima dată în viaţa mea când cumpăr ceva pentru mine de la Kenvelo). Şi culmea: îmi vine ca turnată! De fapt, cam la asta se rezumă tot şoping spri-ul meu: o jachetă şi-un bol cu bile verzi de silicon care se umflă când le pui apă. De altfel, bilele alea n-au vreo utilitate, alta decât că arată interesant verdele ăla.

Ca să închei cumva amalgamul ăsta de cuvinte, când rămân fără Laurenţiu acasă, mă plictisesc şi iau la şmotruit toată casa. Norocul meu că de luni până vineri lucrez de dimineaţa până târziu după amiaza, iar seara vin prietenii în vizită să jucăm remi, risk şi monopoly.

Tu ce faci când rămâi singur(ă) acasă?