Tag Archives: mentalitati

Avem nevoie de mai multă răbdare

Aproape 60 de zile am stat în casă, ieșind o dată pe săptămână la cumpărături. Am făcut sport acasă, am cultivat roșii în ghiveci, am gătit nenumărate mese și mi-am tricotat o rochie minunată pentru cununie.

Aș vrea să spun că a fost ușor, dar aș minți.

N-a fost ușor pentru că locuim într-un apartament. Și pentru că în scară locuiesc oameni care se ceartă și se înjură la orice oră. Iar pe bancă, în fața blocului, se adună unii și alții care se distrează ascultând manele la telefon, cu volumul la maximum. La ore nepotrivite.

A fost incomod să completez câte o cerere de fiecare dată când am ieșit din casă. Dar am respectat regulile pentru că știam că toate aceste restricții sunt pe termen scurt. Știam că scopul acestora a fost de a respecta dreptul celor vulnerabili la o șansă în caz de infectare.

Nu m-a deranjat nici faptul că la cununie am purtat mască. Putem spune chiar că tema cununiei noastre a fost “The Silence of the Lambs” :))

Abia am așteptat măsurile de relaxare. Pentru că mi-am dorit să pot ieși din casă fără a completa o declarație. Mi-am dorit să ne plimbăm liniștiți prin parc fără a ne face griji că putem lua o amendă. Mi-a fost dor de o excursie la munte, unde-am topit clisă pe pâine și-am dormit la umbră. Mi-era dor de liniștea pădurii și de aerul curat.

Așa că nu mă deranjează faptul că trebuie în continuare să port mască în autobuz/tren, în magazin ori când intru într-o instituție publică. Nu mă deranjează nici faptul că la Lidl cineva îmi ia temperatura.

Dar!

Mă deranjează atotcunoscătorii. Mă deranjează oamenii care consideră că sunt mai speciali pentru că ei nu cred în virus și aleg să împrăștie cu venin în toate părțile. E dreptul tău de a nu crede în virus, la fel cum e dreptul meu de a crede că acesta există.

E dreptul meu de a mă proteja, atât pe mine, cât și pe cei dragi. Nu vrei să porți mască? Foarte bine, e dreptul tău. Dar te rog să ții părerile și ideile anti-covid pentru tine. Așa cum eu nu-ți impun să porți mască, la fel mă aștept să nu mă jignești pentru că aleg să mă protejez.

Poate un pic mai multă înțelegere și mai multă toleranță ar ajuta mai mult decât discursuri agresive, de ambele părți.

floare-suculenta

Conversații și discuții

Am ezitat să-mi dau cu părerea despre ultimele scandaluri care au „oripilat” opinia publică în România. Și asta pentru că mi se pare că se merge prea mult în direcția „conversații” – adică doar enunțăm idei, aruncăm cu teorii și acuzații – și prea puțin în direcția unor „discuții” – în urma cărora să și facem ceva pentru a schimba în bine ceea ce contravine unor valori comune.

Dacă în statele occidentale (mă uit la SUA, de ex.) conversațiile se transformă în discuții și-n acțiuni concrete (vezi trendul diversity & inclusion), în România pare-se că ne învârtim în cerc. Cu fiecare scandal efectiv ne învârtim în cerc. Conversăm, ne dăm cu părerea, bifăm niște subiecte pentru a arăta că ne pasă, punem etichete și aruncăm cu acuzații-n sus și-n jos, fără a obține vreo schimbare reală.

Parcă suntem niște cocoși pitici, care ne umflăm în pene când vedem ditamai gânsacul peste gard, dar ne desumflăm rapid când gânsacul dispare din raza vizuală.

Băgați vlogărul în dubă …

Cel mai bun exemplu e cel al vloggerului care a emis idioțenia despre fetele care poartă fustă scurtă și care merită (ah, ce cuvânt nepotrivit) să fie violate. Rapid s-a umflat orezu-n opinia publică. La aproape 2 ani de la apariția clipului. Au curs râuri de texte, unele mai dramatice decât altele. Omul a ajuns la poliție, e sub control judiciar și nu mai are voie să posteze vloguri și nimic online.

WOW! Gata, am rezolvat problema! De acum înainte bărbații din România nu vor mai crede că o fată îmbrăcată în fustă scurtă cere să fie violată pentru că vlogărul minune nu mai are voie să posteze nimic online. Ce simplu a fost, nu-i așa?!

Problema era vlogărul, nu faptul că atitudinea lui e adânc înrădăcinată în mentalitatea colectivă. Nu-i iau apărarea omului. E un pas înainte faptul că autoritățile s-au sesizat, iar omul a plătit pentru prostia sa. Dar! Asta nu schimbă problema. Doar o zgârie un pic la suprafață.

Educație și respect

În timp ce o parte din opinia publică diseca vlogărul vieții, cealaltă se lupta pentru un proiect de educație sexuală în școli. Nici în această privință n-au fost prea multe discuții, ci multe conversații. În mare parte conversațiile au fost între creștini (care „luptă” pentru inocența copiilor) și oameni care înțeleg de ce educația e mai importantă decât dogma religioasă. Pentru că educația sexuală nu e despre sex, ci e despre grija față de propria persoană. Despre îngrijire, igienă și comportament decent.

Citeam un raport al Uniunii Europene despre violența în funcție de gen (Gender Based Violence) și nu stăm deloc bine. Da, raportul e din 2016, dar ceva-mi spune că în 4 ani nu s-au schimbat multe lucruri. În continuare românii cred că o femeie merită bătută în anumite circumstanțe (idee perpetuată foarte mult și-n mediul online), că „cere” să fie violată dacă se îmbracă într-un anumit fel sau dacă consumă băuturi alcoolice.

More than one in four respondents think sexual intercourse without consent can be
justifiable.

Overall, 27% say sexual intercourse without consent may be justified in at least one of the
situations proposed.

Respondents in Romania and Hungary are consistently amongst the most likely to say each situation may be a justification for sex without consent, while those in Sweden and Spain are consistently amongst the least likely to say so.

Tineri, neliniștiți și prost educați

Acum câteva seri am aniversat prima lună de căsnicie la un pahar de ceva, la o terasă. Cu toate măsurile de distanțare socială. La o altă masă se așezaseră 3 băieți, probabil studenți. După prima bere l-am auzit pe unul spunând, cu voce tare, „bă, aia și-o merită, ea e de vină, bă. io n-am încredere în nicio femeie, aia și-o merită.”. Sigur, vei zice că am scos lucrurile din context. Probabil. Dar ce pretext găsești pentru a justifica „o merită” și „n-am încredere în nicio femeie”?

În cultura românească se găsesc justificări pentru nenumărate comportamente greșite, mai ales dacă victima e femeie sau copil. Și nu cred că vom putea schimba cultura dacă un vlogăr nu mai poate face vloguri. Da, e un început, dar fără a continua cu educație și a plusa pe respect, mă tem că lucrurile vor denatura și mai mult în viitor.

pisica-lenevind-in-soarele-amiezii

Șezi blând și … șezi

Am crescut cu ideea că timpii morți, în care doar stai și „meditezi” la nemurirea sufletului, echivalează cu lenea. Și cu lenevitul. Cine are timp să șadă când e prea ocupat să trăiască pentru a munci?! Am învățat foarte devreme, de la bunica paternă, că o femeie are timp să se odihnească duminica, după ce vine de la biserică și după ce a pus masa de prânz pentru familie. Pentru că asta era viața ei, asta ne-a transmis și, sub o formă sau alta, asta ne-a impus.

Cum să stai în timp ce alții muncesc?! 

Genul acesta de comportament, a sta și a nu face nimic, mi-a fost (și încă îmi e, recunosc) greu de învățat, de adoptat. Să stau în timp ce el gătește prânzul mi se părea de neconceput. Acum mi se pare perfect normal.

Să-l privesc în timp ce spală vasele? Să croșetez în timp ce el dă cu mopul prin casă? Pfu, ce m-ar mai spurca bunica dac-ar ști. „Ogârsâtă mică, nu țî-i rușânie?!

Roboți și emoții

Azi dimineață am pus robotul la treabă, să curețe tot apartamentul. După un sfârșit de săptămână în care niciunul n-a avut chef de curățenie, s-a adunat păr și praf peste tot. Plus bucățele de silicat pe care pisica binevoiește a le aduce pe lăbuțe până-n sufragerie, unde le leapădă cu o așa rapiditate, de zici că podeaua e formată din lavă fierbinte.

Și în timp ce Siri făcea ture prin coridor, am zis că aș putea face și eu ceva. Așa că am dat cu mopul prin camerele deja curățate. Că doar el, robotul, și-a făcut treaba. Fără a gândi prea mult, lăsându-mă pradă instinctelor (sau unor gremlin, potrivit doctorului Steve Peters și a teoriei din The Chimp Paradox) mi-am spus că e cazul să fac și eu ceva, să-mi aduc aportul la curățenia casei, dacă robotul a fost atât de harnic.

După ce-am spălat podeaua din dormitor mi-am dat seama cât de irațional e gândul că un robot s-ar fi putut supăra pe mine dacă n-aș fi avut vreo contribuție la curățenie. Mi-o și imaginam pe Siri cea delicată, cu vocea și cuvintele vecinei isterice care locuia în apartamentul de lângă noi, urlând :

„Nenorocito, io muncesc ca un sclav să nu-ți pârâie silicatul mâței pe sub picioare și tu nu ești în stare nici măcar să dai cu mopul? Leneșă ce ești, putoare oropsită, ptui, bată-te să te bată, că nimic nu se prinde de tine”.

Idleness is not lazy”, un concept opus culturii în care am crescut. Momentele de pauză, de stat la taclale cu prieteni sau ore în care nu mă gândesc la ceea ce am de făcut, ci fac un sumar al ideilor care mi-au rămas după ce-am citit o carte, sunt mai importante decât am crezut.

De multe ori, când mă blochez într-un proiect, mă ajută să mă ridic de la calculator, să fac o plimbare până jos (mă rog, zilele acestea până-n balcon, să privesc roșiile), eventual spăl vasele sau fac o cafea, dar fără a gândi cum să fac să-mi iasă proiectul. 20 de minute de deconectare de la un task sunt mai mult decât binevenite.

Cred că plictiseala e ceva ce aș putea învăța de la răsfățata mea, TheMitsi. E maestră în a se plictisi ore-n șir.pisica-lenevind-in-soarele-amiezii

poza cu patrunjel plantat in ghiveci

Filmul anului 2020: Coronavirus

Ca doi adulți responsabili, după ce a apărut prima ordonanță de urgență, ne-am uitat la câteva filme instructiv-educative. Despre dezastrele cauzate de viruși, virusuri și pandemii. Am urmărit, cu deosebită îngrijorare, „Contagion”, „World War Z”, „I am Legend” și seria Pandemic de pe Netflix. Cu excepția documentarului Netflix, filmele artistice tratează subiectul pandemiei după ce virusul a făcut ravagii, după ce populația s-a izolat sau a dispărut. Și aproape întotdeauna povestea prezintă aventura unor eroi care caută sursa infectării și pacientul 0. Sau un leac pentru a distruge virusul.

Virusul misterios și aventura vieții

Tot în bunul stil hollywoodian, eroul, acest supraviețuitor măcinat de amintiri și singurătate, trece prin experiențe care ne exploatează la maximum emoțiile. Anxietate și teamă, suspans, furie și resemnare, fericire și mulțumire că a supraviețuit încă o zi. La un moment dat, adică în momentul de cumpănă, e pus să aleagă între două valori importante: viața sa / familia vs. binele lumii, al societății.

Întotdeauna e vorba de o miză mare, personală, pusă în balanță cu o miză și mai mare, dar colectivă. Și, pentru a ne reaminti că binele mereu învinge, eroul nostru alege sacrificiul personal pentru binele lumii.

Sacrificiul e valorificat și exploatat dpdv emoțional în amintirile prietenilor și rudelor. În montaje slow motion care ilustrează oameni zâmbind și pajiști verzi, sugerând că doar după ce murim lumea va fi mai bună și mai tolerantă. Apoi viața revine la normal și vedem alte montaje, tot în slow motion. Copii fericiți, mame atrăgătoare și orașe care parcă s-au reîntregit instant după pandemie. De parcă cineva atotputernic ar fi pocnit din degete și pac, life goes on.

Ce-am învățat din filmele hollywoodiene despre pandemii?

Partea bună în toate filmele astea știi care e? Oamenii, cetățenii, autoritățile cred că virusul e real și e periculos. Bine, e greu să împrăștii o știre cu „Virusul e o invenție a masoneriei pentru a controla populația lumii”, când un zombie îți rânjește la fereastră. Sau când în bloc ați mai rămas doar 3 vecini care vă întâlniți pe scară în miezul zilei, când zombie dorm, pentru a împărți conservele adunate din restul apartamentelor părăsite*.

Partea proastă e că filmele astea născocesc niște așteptări nerealiste. Probabil cei care consideră că sunt mai deștepți decât restul lumii, pentru că nu cred în existența Covid-19, se așteptau ca pandemia să fie altfel. Sângeroasă, poate. Cu mai multe victime, probabil. Cu oameni care mușcă alți oameni pe stradă pentru a-și satisface setea de hemoglobină. Sau cu creaturi ciudate și mortale care trăiesc în ceața care a acoperit planeta. În filme amenințarea e reală, vizibilă, verificată și iminentă.

În orice caz, nu așa cum e acum: plictisiți, izolați în casă, cu prea mult Netflix și Facebook la dispoziție și vecini care se ceartă non-stop din te miri ce motiv.

Acum, în „era” Covid-19, fiecare necredincios trebuie să depună un efort suplimentar, fără a se baza pe vizualul filmelor artistice. Trebuie să-și imagineze virusul și pericolul pe care-l prezintă. Mai ales cei care știu ei mai bine cum stau lucrurile în lumea asta pentru că au văzut 2 documentare despre masonerie. Cum să crezi că un virus e real când la fereastră cântă cucul în loc de zombie, nu-i așa?!

Au înflorit pomii, lalelele și narcisele, iar voi credeți că mă păcăliți cu un virus pe care nici măcar nu-l pot vedea?!”, ar zice oamenii iluminați ai societății.

Nu știu cine a scris scenariul pentru pandemia coronavirus, dar mă bucur că n-a fost un scenarist american.

*presupun că apartamentele sunt părăsite pentru că oamenii au reușit să fugă la țară, în caz contrar, îți imaginezi cum ar trebui să pută orașele devastate de zombie?!

p.s: spre deosebire de un zombie sau de un adept al teoriei Covid-19-5G, pătrunjelul nu emană aere pestilențiale.

radacini

“Vrei să fim prieteni?”

Acum vreun an (sau poate chiar 2 ani, nu-s sigură) am citit un articol puțin bizar despre de ce oamenilor le e greu să formeze prietenii după vârsta de 30 de ani. Cred că era de la The New York Times sau The New Yorker. (note to self: salvează toate articolele în pocket, că-ți va fi lene să le cauți în istoricul de pe Twitter sau FB).

Printre motivele enumerate erau clasicele “tabieturi”, “stereotipii”, “prejudecăți”, “diferențe de opinie”.

Dar ce mi-a rămas în minte a fost următorul argument: suntem atât de prinși în problemele de zi cu zi încât am uitat ce înseamnă o prietenie sinceră, o relație care evoluează natural fără a fi o corvoadă pentru vreuna dintre părți.

Așa că preferăm relațiile care se construiesc în jurul problemelor, pentru că se formează natural. E mai ușor să comunici cu o persoană care are aceleași idei despre societate, politică, viață în general. Plus că o relație se poate dezvolta atunci când numitorul comun e disprețul / dezaprobarea față de o altă persoană. Dar doar pentru că e mai ușor, nu înseamnă că e mai bine. Și nu înseamnă că e “prietenie”.

Am observat că, pentru unii, prietenii sunt oamenii cărora le arunci în cârcă problemele de zi cu zi, toate dramele nesemnificative și toate nefericirile imaginate cu simplul scop de a scăpa de încărcătura emoțională. Prietenia care se formează și evoluează astfel se transformă într-o relație disfuncțională în care o parte își plânge de milă și așteaptă să fie constant ascultată și validată de cealaltă parte.

De obicei, astfel de relații de prietenie sunt mari consumatoare de energie și sfârșesc întotdeauna în dezamăgiri. Prietenii miorlăitori, care trăiesc zilnic diverse drame incredibil de importante, obișnuiți să se victimizeze, vor căuta alți prieteni în fața cărora se pot desfășura.

Dacă ai asemenea oameni în jur, ferească-te sfinții să le sugerezi că se comportă irațional și într-un mod egoist. Poți să-ți iei adio de la “prietenie”. Sau poate, pentru liniștea și sănătatea ta mintală, e mai bine să scapi din asemenea cercuri vicioase.

Mi-am adus aminte de articolul americanilor pe care l-am menționat la început, după ce-am citit ceva similar în română, în Dilema Veche:

“Într-o lume în care distanțele se micșorează și oamenii ar trebui să fie mai apropiați unii de alții, singurătatea e totuși boala secolului.

Miliarde de oameni singuri încep convorbirile cu întrebarea „Ce faci?“, apoi vorbesc timp de două ore doar despre ei înșiși.”

Probabil rețelele de socializare, care ne-au lăsat impresia că suntem conectați și socia(bi)li, au dus la denaturarea conceptului de prietenie?

Probabil, cel puțin în România, conceptul de prietenie n-a avut timp să se maturizeze, având în vedere istoria noastră și lipsa de încredere care predomină în relațiile sociale?

Sau poate că, la fel că multe alte noțiuni elementare, și prietenia e o noțiune pe care trebuie s-o învățăm, trebuie să ne educăm cum ne facem prieteni și cum ne comportam cu cei din jur?

Ce înseamnă “prietenia” în 2019?Pisica prietenoasa

 

P.S: cei ce ați copilărit în anii ’90, mai țineți minte cât de ușor era să adresăm întrebarea “Vrei să fim prieteni?” în copilărie? Fără vreo grijă, fără vreo teamă de respingere. Și, mai ales, fără a avea pretenția de a-l transforma pe prieten în cărăușul bagajelor noastre emoționale.